ISTORIE

EVUL MEDIU VEAC DE UMBRE ŞI LUMINI

Dacă barbarii se convertesc, lumea nu scapă cu totul de obiceiurile lor. Viaţa socială e influenţată de barbarii asiatici, corsarii scandinavici şi islamici. E veacul de fier, cu cruzimile şi frământările lui. La Roma numirea episcopului cade în mâinile familiilor locale, în luptă una cu alta. De aceea, în acest timp ajung pe catedra Sf. Petru şi oameni nedemni, preocupaţi mai mult de afacerile temporale ale Statului, decât de misiunea bisericească.

Cu toate acestea - ca şi de atâtea ori în viitor - Biserica, ameninţată nu numai din afară, dar şi de slăbiciunile oamenilor ei, trece cu bine prin propriile forţe, peste aceste dificultăţi şi se reface mereu. Este semnul vitalităţii sale - sfânta forţă vitală - care o face să renască mereu, tocmai atunci când se părea că ar trebui să dispară. Astfel că, pe la anul 1000, când în urma unei greşite interpretări a unei pagini simbolice a Apocalipsului ( 20, 1-10), precum şi din cauza decăderii Occidentului, unii aşteptau sfârşitul lumii; în loc de sfârşit şi de nimicire a apărut o nouă primăvară. 13)

Papa Nicolae al II-lea (1058-1061) pune stavilă ingerenţei partidelor şi împăraţilor în alegerea papei. Apoi Biserica luptă ca să nu lase puterii civile dreptul de a numi episcopi. Însă aceste tendinţe de autonomie a Bisericii nemulţumesc autoritatea civilă şi astfel între aceste două puteri, civilă şi bisericească, nasc mereu conflicte.

APUS ŞI RĂSĂRIT

Independenţa Bisericii din Apus faţă de autoritatea civilă accentua şi mai mult diferenţa de atmosferă ce exista între ea şi Biserica din Răsărit, legată intim cu Statul, încă din timpuri vechi. În ultimele veacuri raporturile dintre Roma şi Bizanţ erau din ce în ce mai rele. Probleme referitoare la formulări teologice (în legătură cu purcederea Spiritului Sfânt, cu purgatoriul, etc), probleme cu caracter liturgic (folosirea pâinii fermentate sau nefermentate la Sf. Liturghie), în legătură cu autoritatea spirituală (ce fel de autoritate are scaunul episcopesc din Roma), şi alte probleme la care se mai adăugau situaţii cu caracter politic, diversitate de cultură, de limbă, etc. toate făceau dificilă unitatea.

Pretenţiile Romei noi - Constantinopolul - faţă de Roma veche în care fusese încoronat Carol cel Mare, cu aversiunea crescândă între greci şi latini, duse la separaţie sub patriarhul Foţiu. Acesta urmă în scaunul patriarhal al Sf. Ignaţiu, exilat de către împărat pentru că refuză să facă jocul imoral al fratelui împărătesei Teodora, Bardus. Atât Foţiu cât şi Sf. Ignaţiu au recurs la Roma, unul pentru a primi confirmarea papei Nicolae I, iar celălalt pentru a se plânge de nedreptatea ce i s-a făcut şi pentru a-i cere ajutor. Papa susţinu pe Ignaţiu, patriarhul legitim. Atunci Foţiu, patriarhul intrus, excomunică pe papa. Aşa se produse prima separare în sânul Bisericii, dar nu dură mult, căci după înlăturarea împăratului Mihail al III-lea, susţinătorul lui Foţiu, reveni Sf. Ignaţiu, recunoscut ca patriarh legitim de un nou conciliu ţinut la Constantinopol şi prezidat de legaţii papii Adrian al II-lea (867-872).

Totuşi pacea între Răsărit şi Apus nu fu deplină. Anul 1054 fu fatal. Sub patriarhul Mihail Cerularie (1043-1058) despărţirea a fost deplin consumată.

În secolul XI-lea pe scaunul Romei se afla..."papa Leon IX (1048-1054), care a luptat din răsputeri să ridice autoritatea papalităţii mai presus de orice, iar la Constantinopol se afla pe scaunul patriarhal Mihail Cerularie (1043-1058), bărbat ambiţios, autoritar şi energic... Plin de iubire de patrie şi de dorinţa de a comanda tuturor, având pretenţia de a mişca dintr-o încruntare de sprâncene cerul şi Olimpul, conştient de mărire şi gloria scaunului său, Mihail Cerularie era hotărât să lupte cu adversarul său din Roma, trecând peste toate obstacolele... Provocat de măsurile papei Leon, care a desfiinţat Arhiepiscopia greacă din sudul Italiei, patriarhal Mihai Cerularie porneşte o luptă înverşunată contra papalităţii... Împăratul Constantin IX Monomahul... a căutat, din consideraţiuni politice, să împace lucrurile, hotărând convocarea unui Sinod la Constantinopol, în care să se discute "inovaţiile" imputate apusenilor de către răsăriteni". (Istoria bisericească universală, pag. 424 şi 426).

Delegatul papal la acest Sinod, Humbertus, era rău văzut de greci. Patriarhul a interzis delegaţilor papali să celebreze Sf. Liturghie în biserici. Atunci delegaţii au excomunicat pe patriarh, care într-un sinod a atematizat pe delegaţii romani, pe papa Leon IX şi Biserica romană.

De atunci Biserica orientală şi Biserica occidentală trăiesc separate. Cruciadele care puteau fi o punte de legătură, au făcut să crească vrajba.

CRUCIADELE

După prigoanele Imperiului roman, Islamismul apare acum ca cea mai formidabilă ameninţare a Creştinătăţii. De la 634 până la anul 732 nimic nu putu rezista asalturilor arabe. În răsărit ei ocupară locurile sfinte şi au ajuns până în India. Au cucerit nordul Africii, toate insulele Mării Mediterane, au ajuns până la Pirinei şi au ameninţat Roma.

În faţa acestei formidabile ameninţări, grecii cer ajutor, dar abia papa Urban al V-lea putu organiza prima cruciadă (1089-1098). În martie 1095 ţine un conciliu la Piacenza, unde delegaţii împăratului Alexie Comnenul se prezintă pentru a cere ajutor contra Turcilor. În conciliul din Clermont Papa ceru să fie eliberat Sfântul Mormânt şi creştinii din Răsărit. Cei prezenţi, cler şi cavaleri, strigară: "Dumnezeu o vrea!". Se formară armate care aveau ca semn distinctiv crucea. Cruciaţii ocupară Jerusalimul la anul 1099. În 1144 Edesa este recâştigată de turci şi Papa Eugen al III-lea face apel la o nouă cruciadă care însă rămâne fără efect în faţa cuceririlor arabe, ca de altfel şi următoarele cinci crudiade.

Cruciadele sunt un fenomen complex în care se amestecă elemente politice, militare şi religioase. Rostul lor n-a fost să convertească pe necredincioşi ci să recucerească pământurile fost creştine şi ocupate cu forţa de către arabi.

Cruciadele au fost prima mare ofensivă a Europei creştine contra Islamismului oriental, ceea ce dovedeşte caracterul lor internaţional şi existenţa unei creştinătăţi al cărui adevărat şef era Papa, deoarece nici Împăratul şi nici un rege n-a luat parte la prima şi cea mai eficientă cruciadă.

Cruciadele au pus Occidentul în contact cu Imperiul bizantin şi cu lumea arabă. E adevărat că neînţelegerile dintre latini şi greci au contribuit la eşecul final al cruciadelor şi apoi la căderea Constantinopolului (1453), dar acest contact nu a fost inutil. Cruciadele au restabilit legătura Apusului cu Răsăritul, întreruptă de veacuri şi astfel importanţa lor în istoria civilizaţiei este de subliniat. Dacă în secolul al XII-lea se reia comerţul cu Orientul, dacă oraşele maritime ale Italiei, ca Genova, Pisa şi mai ales Venezia, se dezvoltă, şi se îmbogăţesc; dacă, după exemplul lor viaţa urbană îşi reia importanţa pierdută; dacă apare burghezia ca şi clasă intermediară între nobilime şi sărăcime, toate acestea au fost urmările cruciadelor.

Mişcarea cruciadelor face apoi ca să se dezvolte un nou tip de soldat: cavalerul. Sub influenţa Bisericii sabia e pusă în slujba dreptului, iar forţa în slujba celor slabi. Creştinismul pregăteşte spiritele şi inimile pentru recunoaşterea virtuţilor feminine. Prin răspândirea devoţiunii către Sf. Fecioară - cântată de Sf. Bernard, sculptată în catedrale - se repetă în ordinea sacră gestul făcut de cavaleri în ordinea profană. Dincolo de situaţia lor socială, de fapt, creştinii se considerau de drept egali, una din frumoasele realizări ale creştinismului fiind plasarea femeii într-o nouă lumină, de preţuire şi respect. Prea puţin deosebită de starea sclavului, prin şi în creştinism femeia devine egala bărbatului, "sora lui".

Aceasta reprezintă o totală schimbare a moravurilor. Ele devin mai elegante şi stăpânite de o nouă noţiune a iubirii omeneşti pe care antichitatea păgână n-a cunoscut-o. Iubirea nu este numai dorinţă fizică sau numai grija de a perpetua o familie, ci este o aspiraţie a sufletului de a se pierde în alt suflet. Această iubire duce la delicateţea inimii: secretul intim al Evului Mediu Occidental.

Cruciadele au lărgit orizontul lumii, al sentimentului uman, dar şi al gândirii occidentale. În urma contactului cu civilizaţia musulmană, prin mijlocirea traducerilor şi comentariilor arabe, creştinii au ajuns să cunoască pe Aristotel şi marea tradiţie a gândirii greceşti. Astfel, pe lângă şcolile parohiale şi episcopale, prin înfiinţarea de către Biserică a universităţilor, renaşte o intensă activitate intelectuală, nu numai teologică dar şi ştiinţifică, căci, spre deosebire de cei vechi care se simţeau apăsaţi de forţele naturii, creştinul ştia că natura e creată de Dumnezeu şi faţă de ea încearcă un sentiment de fraternitate, sentiment manifestat în "Cântarea Fratelui Soare" a Sf. Francisc de Assisi.

LUMINI ÎN APUS. Mai puţin legat de Stat, dar mai plin de vitalitate, Occidentul îşi urmă drumul spre progres. Nasc noi idei. Scrierile antichităţii (în special ale lui Aristotel) sunt confruntate cu gândirea şi credinţa creştină. Se înalţă măreţe mănăstiri şi catedrale, la început într-un stil robust şi curat, numit roman, care apoi, în Franţa, se transformă în stilul gotic. Şi poezia e reprezentată prin cel mai mare poet al lumii, dat de creştinism : Dante Aligheri.

În spirit se căuta simplitatea evangheliei. Devenind mai umani, oamenii descoperă mai uşor umanitatea lui Isus (Sf. Bernard şi Sf. Francisc de Assisi). În teologia Sfântului Toma de Aquino raţiunea şi credinţa se întâlniră într-un singur respiro. El vorbea despre mesajul lui Cristos, folosindu-se de categoriile gândirii lui Aristotel. Credinţa este trăită mai viu, iar sclavia, mult atenuată chiar de la ivirea creştinismului, acum dispare, în mod practic, cu totul.

Superstiţia, care până în veacul al VIII-lea stăpânea multe obiceiuri, ca şi abuzul de a recurge la judecata lui Dumnezeu prin diferite forme: duel, proba focului, tragere la sorţi, etc., fură înlăturate printr-un sever decret al papei Inocenţiu al III-lea (1198-1216).

Şi în aceste împrejurări, ca şi în trecut, în Apusul Europei, crescu rolul social al Bisericii. Se înfiinţează un mare număr de şcoli şi spitale. Graţie călugărilor care copiau textele scriitorilor clasici, greci şi romani, acestea au ajuns până la noi.

De altfel, nici Răsăritul n-a fost lipsit de puternice mişcări culturale şi artistice, Bizanţul devenind sediul unei strălucite civilizaţii medievale. În biblioteca imperială, care număra peste 30.000 volume, se găseau alături de "operele înţelepciunii divine" şi operele "înţelepciunii profane". Istoria şi poezia religioasă erau mijloacele favorite de expresie a cugetării bizantine. Teologia încă a pasionat această cugetare (Ioan Damaschinul, Teodor Studitul, Foţie, Simion Noul Teolog, Mihail Psellos etc), bazându-se pe autoritatea Sfinţilor Părinţi (Atanasie cel Mare, Ciril din Alexandria, Capodocienii, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Maxim Mărturisitorul, etc).

"Există în rândurile oamenilor Bisericii o serie de figuri luminoase (care au dovedit o atitudine umanitară, progresistă în cadrul unor momente de cumpănă" 15) În felul acesta "Creştinismul i-a oferit Europei, fundamentele valorice ale unei culturi şi civilizaţii" 16), cultură şi civilizaţie care trebuiau apărate de pericolul care le păştea.

INCHIZIŢIA

Într-o societate condusă în mod practic de o ideologie unică se formară mentalităţi disidente care se lăţeau graţie unei puternice forţe de propagandă. Catarii (şi apoi Albigenzi) credeau într-o adâncă contrazicere între Bine (sufletele curate) şi Rău (restul lumii). Considerau căsătoria şi procreaţia o invenţie a Satanei; refuzau jurământul de fidelitate (baza esenţială a vieţii sociale de atunci), sacramentele, sărbătorile etc., erori pe care în vechime (secolul al III-lea) le profesaseră manichenii.

Întreaga societate civilă şi religioasă se ridică contra unor astfel de mişcări. "Pentru ca clerul să nu fie prea indulgent", poporul linşa de multe ori pe eretici. După anul 1200 autoritatea civilă şi religioasă se asociară contra ereticilor folosind mijloace uneori pline de cruzime. Fiindcă baza mişcării eretice era de natură ideologică, episcopul sau judecătorul pontifical făcea ancheta (inchiziţia) şi dădea sentinţa. Autoritatea civilă o executa, în cele mai multe cazuri prin pedeapsa cu arderea pe rug. Intervenţia autorităţii civile în pedepsirea ereticilor nu era nouă. Ex. "Codex Iustinianus" (534) prevedea pedeapsa cu moartea contra manicheilor; însuşi Mani, fondatorul acestei secte, fu ucis, în anul 277, din ordinul regelui Persiei.

Papa Gregoriu al IX-lea institui Inchiziţia în anul 1231 ca tribunal permanent contra ereticilor. Acest tribunal ceda braţului secular pe cei încăpăţânaţi ca să fie executaţi.

Nici o instituţie bisericească nu fu criticată cu atâta violenţă ca Inchiziţia. Dar iată cum o prezintă un protestant: A. Hiatt-Verrill. 17)

Lăsând la o parte toate legendele, ficţiunile şi exagerările care au fost urzite în jurul ei de către neştiutori sau de către adversarii Bisericii catolice, dacă vrem să avem o idee justă asupra Inchiziţiei trebuie să o examinăm ţinând seama de condiţiile şi mentalitatea timpurilor de atunci, şi nu să ne plasăm pe un punct de vedere propriu civilizaţiei de azi (cu toate că nici istoria secolului al XX-lea nu este lipsită de acte de cruzime şi pedepse exagerate). Moartea pe rug din timpul acela nu era o pedeapsă mai mare decât ghilotina sau scaunul electric, ori moartea prin asfixiere. În Anglia un atentat la viaţa cuiva se pedepsea cu tăierea capului. În anul 1231 o lege în Franţa declara că femeia sau amanta unui hoţ trebuia îngropată de vie. În timpul reginei Elisabeta furtul unui cuib de şoim se pedepsea cu moartea 18).

Inchiziţia n-a fost o invenţie a Bisericii, ci o adaptare a metodelor întrebuinţate de secole înainte (şi secole după) de către autorităţile civile. Din anul 1215 europenii au întrodus tortura în procedura judiciară. Era deci o metodă instituită prin legea civilă.

"Trebuie să spunem, spre onorarea celor mai mulţi dintre inchizitori - scrie A. Hiatt-Verrill - că majoritatea lor încercau în chip conştiincios să descopere adevărul, să fie drepţi, iar falşii martori sau denunţători, să fie tot atât de asupru pedepsiţi ca şi ereticii" 19).

"Te îngrozeşti gândindu-te ce s-ar fi putut întâmpla dacă Biserica catolică n-ar fi continuat să lupte, dacă Inchiziţia n-ar fi intervenit într-un timp când peste tot apăreau religii noi şi nenumărate religii fantastice, de multe ori respingătoare şi odioase: cultul diavolului, vrăjitoria, magia, orgia, desfrâul, toate formele viciului şi imoralităţii ar fi cotropit lumea civilizată de atunci şi Europa ar fi devenit locul celor mai periculoase rituri... Civilizaţia şi progresul ar fi fost întârziate..." 20).

Sigur, ca să poţi înţelege Inchiziţia trebuie să ai o mentalitate creştină (cum membrii unor state sau partide înţeleg mai bine decât alţii, ceea ce se întâmplă în mijlocul lor). Biserica nu şi-ar face pe deplin datoria dacă ar permite ca doctrina ce i-a fost încredinţată să fie coruptă. Oamenii din evul mediu înţelegeau aceasta mai bine 21).

După cum urmaşii noştri care vor trăi într-o lume mai unită şi paşnică nu vor putea înţelege anarhia prin care trece lumea în timpul nostru, tot astfel e greu să ne resemnăm cu gândul la torturile închizitoriale şi la arderile pe rug, deşi trebuie notat că acestea nu erau atât de frecvente după cum le prezintă scriitorii care-şi dau frâu liber imaginaţiei. Din contră, intervenţia Inchiziţiei a făcut ca victimile linşajului să se micşoreze. Exemplu: din 75 de sentinţe de condamnare pronunţate de tribunalul din Pumier, între anii 1318 şi 1324, numai 5 au cedat pe acuzat braţului secular (ceea ce era tot una cu pedeapsa cu moartea). Pedepsele Inchiziţiei erau, practic, îndulcite sau şterse. Exemplu: Bernard Sabatier, condamnat la închisoare pe viaţă (după ce recăzu în erezie), primi permisiunea să se întoarcă acasă pentru a îngriji pe bătrânul său tată bolnav. Mai ales Papii au intervenit adesea pentru a micşora rigorile Inchiziţiei, şi când se reuşea ca apelul să ajungă la Roma, de obicei se obţinea graţierea condamnatului.

Începând cu secolul al XIV-lea însă, Inchiziţia scapă tot mai mult din mâna Bisericii şi ajunge în mâinile puterii civile, îmbrăcând mai mult un caracter politic şi devenind un mijloc groaznic de dominaţie şi tiranie.

Aşa s-a întâmplat cu Cavalerii Templieri, care, după prima cruciadă, s-au stabilit în Palestina în locul unde fusese templul lui Solomon, pentru a asigura căile de comunicaţie şi securitatea pelegrinilor. Făcând voturile călugăreşti, ei au devenit călugări. Pentru a-şi putea îndeplini misiunea, principii şi papii le-au dăruit importante domenii. După ce în anul 1291 Ţara Sfântă a fost recucerită de arabi, Templierii s-au întors în Europa şi s-au ocupat cu administrarea bunurilor lor, devenind cei mai mari financiari din Europa. Aceasta a stârnit invidie şi s-au pomenit acuzaţi de orgoliu, beţie, desfrâu. Regele Franţei, Filip cel Frumos (1285-1314) se folosi de aceste zvonuri şi încercă să convingă pe Papa să facă o anchetă. Papa promise, dar în aceeaşi zi regele arestă pe toţi Templierii din Franţa. Torturaţii declarau tot ceea ce doreau instructorii.

Martori contra lor nu s-au găsit decât oameni taraţi înlăturaţi din ordinul călugăresc, dornici să-şi câştige simpatia regelui. Cu tot protestul Papii, un consiliu regal condamnă la rug 54 cavaleri (1310), iar în 1314 pe şefii ordinului Jacques de Molori şi Geoffroy de Chernay.

Procesul Ioanei d'Arc e o nouă dovadă a influenţei puterii civile în desfăşurarea Inchiziţiei.

Ioana d'Arc este una din gloriile Bisericii, afară de câteva voci discordante, ca ale lui Voltaire, Anatole France, etc., şi, recent, anumite ecranizări care cearcă să o prezinte ca o halucinată, lumea întreagă e de acord în a o inconjura cu veneraţie, căci: "... patriotismul Jeannei d'Arc... străbate toată istoria noastră ca o strălucitoare rază de lumină:, scria Maurice Thorez, iar A. Levandovschi, care citează pe Thorez la începutul cărţii "Jeanne d'Arc" 21), îşi încheie lucrarea cu aceste cuvinte: "Ioana e întruchiparea supremului eroism, iar eroismul rămâne nemuritor peste veacuri". Raymond Oursel, care-i publică procesele, spune că o face ca să dea posibilitate cititorului să descopere printre rânduri scopurile ruşinoase (ale celor ce au condamnat-o, n.n.) precum şi lecţia eternă şi amprenta sfinţeniei (Ioanei), şi să punem capăt confuziei pe care stupidele elucubraţii ale contemporanilor le-au putut provoca într-un public neştiutor" 22).

Dar numele Ioanei e pomenit adesea pentru a face reproşuri Bisericii, care, dacă în 1920 a declarat-o sfântă, prin reprezentanţi ei o condamnase să fie arsă de vie (30 mai 1431) pentru vina scrisă pe o tăbliţă atârnată de un stâlp în mijlocul eşafodului: "Ioana, care îşi zice Fecioara, apostată, vrăjitoare, hulitoare, blestemată, vampiră, slugă a Satanei, schismatică, eretică" 23).

După ce a căzut prizonieră în mâinile cavalerului Jean de Luxemburg, acesta vândut-o englezilor, iar aceştia "au predat-o unui francez, partizanul lor, episcopul Pierre Cauchon, în vederea organizării procesului inchizitorial împotriva Ioanei d'Arc. Pierre Cauchon era o creaţie a cardinalului englez de Winchester" 24) şi de aceea a fost ales el să o judece.

De fapt, episcopul Cauchon a condus procesul, şi, ca să placă englezilor, s-a străduit să o declare eretică şi vrăjitoare, delict ce se pedepsea cu arderea pe rug: "Episcope, e din cauza ta mor" i-a spus ea.

Acest fals proces bisericesc a fost deschis din ordinul regelui Angliei şi condus de un judecător fără jurisdicţie şi fără competenţă, proces în care normele dreptului au fost violate. Realitatea este deci că Ioana a fost condamnată de englezi care suferiseră atâtea înfrângeri umilitoare în urma curajului eroinei franceze, în acest apropiat sfârşit al unui război dintre francezi şi englezi ce dura de 100 de ani, şi că ei s-au folosit de aparenţele unui proces religios pentru a dovedi astfel că sfânta care pornise contra lor mânată de voci supranaturale, nu era decât o eretică şi vrăjitoare.

E de notat că în timpul procesului Ioana ceruse: "Sunt gata să mă supun Sfântului Părinte de la Roma. Rog ca pricina mea să-i fie încredinţată lui spre judecare. Să mă asculte el ce am de spus". Cererea ei însă fu respinsă categoric 25).

Procesul Ioanei este redeschis, iar, în anul 1456, Biserica o reabilitează şi declară: "Afirmăm, rostim şi declarăm că zisele procese şi sentinţe, încărcate în chip vădit de înşelăciune, calomnie, nedreptate, contradicţie, eroare de drept şi de fapt, au fost, vor fi şi sunt nule, fără putere, zadarnice şi lipsite de conţinut" 26).

JAN HUSS (1369-1415) a fost profesor la Universitatea din Praga, apoi rector şi duhovnicul reginei Sofia. Om cu o viaţă ireproşabilă, începu însă să predice cu simpatie învăţătura eretică a lui Wyclif (1324-1384) care propovăduia panteismul şi predestinaţia absolută, susţinând că, după cum e necesară existenţa lui Dumnezeu, la fel toate lucrurile create există în mod necesar şi sunt predestinate fie la osândă, fie la fericire; numai membrii Bisericii sunt predestinaţi la fericire; conducătorii atât bisericeşti cât şi cei civili nu au nici o putere de conducere dacă sunt în stare de păcat; Biserica romană este sinagoga diavolului, iar Papa anticristul, etc.

În anul 1408 Universitatea din Praga respinge părerile lui Wyclif iar lui Huss i se interzice să mai predice. El însă găsi susţinători între cehii, contrari germanilor. Continuând să predice, în anul 1411 este excomunicat pentru difuzarea învăţăturilor eretice, şi fu chemat să se explice în faţa conciliului ce se ţinea la Costanza. Împăratul Sigismund l-a sfătuit să plece şi i-a dat escortă. La Costanza i se interzice predicarea şi celebrarea Sf. Liturghii. Nerespectând această interzicere, fu închis, şi, după examinarea celor 58 de propoziţii prezentate conciliului, 30 dintre ele au fost condamnate. Dintre propoziţiile condamnate: Biserica e compusă numai din cei predestinaţi; Sf. Petru nu a fost cap al Bisericii; în stare de păcat nimeni nu poate fi conducător de stat sau preot, etc., Huss fu declarat eretic şi pentru încăpăţânarea sa fu dat braţului secular şi pedepsit cu arderea pe rug. (6 iulie 1415).

INCHIZIŢIA SPANIOLĂ. Evreii erau consideraţi nu numai duşmani ai creştinilor dar şi mari uzurari. Din acest motiv au fost persecutaţi, uneori în mod inuman, ceea ce a făcut pe Sf. Bernard să le ia apărarea. În secolul al XV-lea, acuzele de otrăvire a fântânilor, de ucidere a copiilor creştini, etc., născură noi mişcări contra lor. Papa Paul al II-lea (1464-1471) interveni să li se facă dreptate. Totuşi bogăţiile imense şi uzura nemăsurată a reaprins ura contra lor şi fură alungaţi din aproape toate oraşele Germaniei.

În Spania ei aveau de ales între botez sau pedeapsa cu moartea. Cei botezaţi în astfel de condiţii, numiţi Marranos, nu erau decât nişte falşi creştini. Dar în felul acesta au ajuns la mari demnităţi în Stat şi chiar în Biserică, periclitând creştinismul.

Contra acestor evrei - creştini, a fost instituită Inchiziţia spaniolă. Ferdinand, regele Aragonei (1479-1516) şi Isabella, regina Castiliei (1474-1504) au numit inchizitori din rândul călugărilor dominicani. Abuzurile ce s-au strecurat în procedura inchiziţiei făcură pe Papa Sixt al IV-lea (1471-1484) să intervină (1482) recomandând moderaţie şi respectarea procedurii conform dispoziţiilor episcopilor. Această intervenţie a Papii nemulţumi conducerea Statului, care obţinu totuşi numirea unui mare inchizitor în persoana lui Toma de Torquemada, ajutat de consilieri numiţi de rege. În felul acesta severitatea contra Marrauris crescu. Aceştia uciseră pe inchizitorul Petru Arbros. Mulţi evrei s-au refugiat în Portugalia, de unde fură expulzaţi în anul 1496.

DIN NOU LUMINI ŞI UMBRE. Instituirea Inchiziţiei, anumite aspecte ale Cruciadelor (în care dorul de aventură a răbufnit adesea), ca şi existenţa ordinelor călugăreşti cavalereşti, arată deficienţele societăţii medievale. Se vede cum omenescul din Biserică are nevoie să crească spre Dumnezeu.

Această creştere s-a vădit şi ea. În acel timp de credinţă vie, nasc confraternităţi pentru asistenţa bolnavilor, pentru ajutorarea celor lipsiţi, pentru înlăturarea răzbunărilor, etc., iar numărul sfinţilor devine nespus de mare, ceea ce dovedeşte că Biserica, chiar în împrejurări defavorabile poate produce erori. Aceasta este partea luminoasă a ultimei jumătăţi a evului mediu.

Totuşi, întunericul răspândit din cauza bogăţiilor, a posturilor de conducere gras răsplătite, dar adunate în mâna unor necompetenţi, Papii stabiliţi în Franţa, la Avignon, din cauza influenţei germane la Roma, apoi Papi care în splendida pagină a Renaşterii s-au lăsat stăpâniţi de curentul umanist, preocupaţi tot mai puţin de realele nevoi ale Bisericii, trebuia risipit. Era nevoie de o reformă, care însă întârzia.

REFORMATORI

Biserica este deasupra Istoriei, dar ea este în Istorie. Ea trebuie să schimbe lumea, să o supună lui Cristos. Dar fiind în lume, oamenii ei se adaptează uşor lumii şi acceptă structurile ei, ceea ce devine o adevărată piedică în răspândirea mesajului lui Cristos. Pe drumul plin de lumini şi umbre a Bisericii sunt presărate greutăţi, generate de oamenii ei sau de duşmanii săi.

De aceea Biserica are nevoie mereu să-şi refacă forţele, să-şi reformeze suprastructurile, să schimbe moravurile străine de ea, care s-au încuibat în oamenii ei. Ea însăşi are forţa vitală necesară să se redreseze.

Reformatorii care, rămânând în ea prin ascultare, prin sfinţenia vieţii, au contribuit la adevărata reformă. Alţii au voit să o reformeze postându-se în afara ei. Iată câteva exemple:

Sf. Francisc de Assisi (1182-1226) a trăit la o cotitură a istoriei, într-o epocă de frământări, de învrăjbiri între oraşe, între clase sociale, în mijlocul unui cler păstrător de datini vechi în acest timp de iobăgie feudală apusă, într-o lume confundată în materialism, dar plină de sectari ce acuzau belşugul episcopilor şi al mănăstirilor precum şi viaţa vinovată a unora din aceştia. Francisc, pătruns de idealul Evangheliei vrea să reformeze clerul şi credincioşii, nu prin critici, ci prin pilda vieţii sale sărace, împăciutoare, trăită cu Cristos şi pentru Cristos. Francisc a schimbat societatea veacului al XIII-lea dându-i putinţa ca să ajungă la idealul dreptăţii, al păcii, al frăţiei, al curăţiei... al unirii strânsă cu Dumnezeu... al reînfloririi sfinţeniei, învingând vorbăria şi formalismul prin dragoste de concret şi de sinceritate (caracterele pietăţii şi misticii franciscane, a filosofiei şi teologiei franciscane, ba chiar a literaturii) 27). "Spiritul Sf. Francisc a reînoit faţa pământului" 28).

Sf. Gregoriu al VII-lea (1073-1083), abia ales papă, caută să remedieze relele timpului său, mai ales simonia şi nerespectarea celibatului. Decretele lui însă s-au izbit de opoziţia multor episcopi şi preoţi, care îl declară eretic. Biserica gemea sub opresiunea principilor care dădeau episcopilor şi abaţilor puterea de a conduce (investitura). Gregoriu al VII-lea se opuse, ameninţând cu invalidarea alegerii acestora, dar reacţia principilor contra lui se manifestă prin depunerea Papei, numit "călugăr fals" de către Enric al IV-lea, care în 1081 plecă în Italia şi ocupă Roma, punând antipapă pe episcopul Guiberto din Ravena (Clemente al III-lea, antipapă între 1084-1100). Sf. Gregoriu muri la Salerno în 1085 pronunţând cuvintele: "Dilexi justitiam et odivi iniquitate, propterea morior in exilio".

În aparenţă Gregoriu al VII-lea era învins, însă ţelurile sale - ca Biserica să fie mai liberă, şi mai curată, ca principii să recunoacă suveranitatea lui Cristos şi să respecte Biserica - şi-au făcut vad tot mai larg. Urmaşii lui, Urban al II-lea (1088-1099) şi apoi Pascal I (1099-1118) continuară străduinţele Sf. Gregoriu.

GIROLAMO SAVANAROLA (1452-1498) încearcă în Italia o reformă a moravurilor, a concubinatului preoţilor, luxului dezordonat al celor bogaţi, banditismului, relaxării disciplinei în mănăstiri, etc. În anul 1492 ajunge papă cardinalul Rodrigo Borgia care îşi luă numele de Alexandru al VI-lea (1492-1503), contra căruia s-au aruncat multe calomnii. Adevărul e că avea copii pe care şi i-a adus la Roma şi a fost mai mult preocupat de rudenii decât de Biserică, cu atât mai mult cu cât aceşti copii nu i-au făcut cinste. Mai ales Cesare duce de Valenza, ca să poată fi stăpân pe Italia centrală se folosi de cele mai necinstite mijloace (Machiavelli în cartea "Il Principe" susţine că suveranul poate folosi orice mijloc, inclusiv înşelăciunea, violenţa şi crima, fără scrupule în alegerea mijloacelor folosite pentru atingerea scopului său = machiavelism).

Era necesară o redresare în capul şi în membrele Bisericii. În toate ţările oameni plini de zel, cu scrieri şi predici au contribuit la reformarea vieţii creştine (Toma de Kempis, mort în 1471, scrie "Imitaţia lui Cristos").

Cu mult avânt, Savonarola predică la Florenţa având un mare succes. Oraşul deveni o mănăstire, iar Cristos e declarat regele Florenţei. Încrezut în succesul său, pentru a lupta contra relaxării vieţii creştine deveni tiran, torturând pe dansatori şi cerând copiilor să spioneze pe părinţi. El anunţă de pe amvon nenorociri care se vor abate asupra Italiei. Puţin timp după, regele Franţei, Carol al VIII-lea ocupă Florenţa şi Savonarola trecu de partea lui contra Papei Alexandru al VI-lea pe care-l ameninţă. În 1495 Papa îl invită la Roma să se explice, dar el refuză să meargă, continuând cu violenţă predicile contra curţii papale. Papa îl excomunică, dar el continuă să predice, spunând că nu se supune decât unui conciliu general. De aici înainte popularitatea lui scade, şi, după o răscoală provocată în ziua de Florii, fu arestat de către conducerea oraşului Florenţa şi condamnat la moarte.

Fu ars pe rug la 20 mai 1498. Aşa sfârşi acest călugăr inteligent, aprins, dar nestăpânit în zelul său pentru cauza Bisericii. Intrigile politice şi neascultarea faţă de Capul Bisericii i-au fost ruina vieţii şi a activităţii sale.

Protestanţii îl socotesc un precursor al lui Luther; alţii văd în el un fanatic şi un nebun, alţii îl urmează ca pe un sfânt.

Se credea investit de Dumnezeu cu misiune de profet, dar această credinţă l-a dus la exagerări şi neascultare. Biserica avea nevoie de reformă. Dar căile ce duc la reformă sunt unele urmate de Sf. Francisc, de Sf. Bernard, Sf. Petru Damiani, Sf. Ecaterina de Siena, respectuoşi faţă de autoritate, dar zeloşi cu o libertate evanghelică, pentru refacerea "Bisericii lui Cristos"; altele, ale celor neliniştiţi, nerăbdători, fără caritate, neascultători şi revoltaţi, care ajung să se caute pe sine mai mult decât pe Dumnezeu.

REFORMA PROTESTANTĂ

Spre anul 1517 Martin Luther dezlănţui în Germania o mişcare de reformă a cărui caracter oglindeşte viaţa lui proprie, personală. Om cult, călugăr bun, dar prea ocupat cu lucruri exterioare, slăbi în viaţa interioară. Trebuind să înfrunte în propria fire porniri de mânie, de ură, de necurăţie, nu reuşea să se stăpânească şi de aici trase concluzia că legea e impracticabilă, că pofta nu poate fi stăpânită, că Dumnezeu ne cere imposibilul şi că toate faptele omului sunt rele. Disperat, căuta îndreptarea nu înăuntru, ci în afara sa: Cristos care a luat păcatele mele asupra Sa - zice Luther - m-a liberat de ele, iar eu sunt drept. Luther devine eretic, apoi începe lupta contra Bisericii, cu toată violenţa şi cu toată pasiunea unuia care toate le privea prin prisma experienţei sale interioare şi deci incapabil să înţeleagă în mod obiectiv o situaţie; iar această experienţă, la Luther, avea o forţă, o amploare, o sonoritate extraordinară.

Ocazia acestei lupte a fost discuţia în legătură cu indulgenţele, propagate în acel timp în Germania de către Tetzel, dar negate de Luther, ca şi de către predecesorii lui, Wyclif şi Huss (deşi spunea că Dumnezeu i-a inspirat această atitudine).

Chemat la Roma ca să se justifice, refuză, şi începu să atace doctrina despre sacramente. La 15 iunie 1520, Papa publică celebra bulă "Exurge Domnine", în care expune 41 teze eronate, susţinute de Luther, în legătură cu libertatea omului, cu păcatul, credinţa, graţia, indulgenţele etc. La această bulă Luther răspunse cu o broşură intitulată: "Contra bulei lui Anticrist".

Excomunicat împreună cu Hutten, se revoltă contra Romei. Împăratul Carol al V-lea îl cheamă în faţa dietei la Worms. Prin edictul din Worms împăratul exilă pe Luther din imperiu şi porunci ca lucrările lui să fie arse. Luther s-a ascuns, căci avea susţinători, mai ales pe umanişti (ca Melanchton şi până la o vreme chiar pe Erasm), apoi preoţi şi călugări care părăsiră mănăstirile şi chiar doi episcopi apostaţi. Toţi aceştia propagau cu entuziasm erezia lutherană.

Pe baza principiului lui Luther că fiecare poate interpreta Biblia apărură o mulţime de alţi profeţi ai unei noi împărăţii divine, între care e de notat Toma Münzer. Luther însuşi se văzu nevoit să ia atitudine contra acestora, dar fără rezultat. Acuză pe diavolul că vrea să-i distrugă opera.

Noua învăţătura se propaga cu iuţeală. Nici diete nici decrete nu o puteau opri, mai ales în cetăţile imperiale care nu voiau să asculte de episcopii proprii.

Cu toate condamnările anterioare, principiile subversive ale lui Wyclif şi Huss erau destul de răspândite şi dădură naştere la o mulţime de revolte în secolul al XV-lea şi XVI-lea. Lui Luther însă i se datorează universalitatea şi violenţa extremă a revoluţiei din 1525, când proletariatul, ţărănimea şi nobilimea dădură mână cerând dreptul să-şi aleagă singuri păstorii, care să predice Evanghelia pură, să se suprime zeciuala; călugării şi preoţii care nu acceptă lutheranismul să fie omorâţi, iar mănăstirile şi bisericile arse. "Armata evanghelică" ruină Germania.

La 15 mai 1525 principii învinseră această armată. Acum Luther îşi schimbă atitudinea şi scrie contra ţăranilor pe care-i numeşte oameni fără credinţă, mincinoşi şi rebeli, care şi-au meritat moartea trupului şi a sufletului. Principii, spunea el, au dreptul să dispună şi asupra religiei cetăţenilor lor. În acest context, el cerea ca puterea statală să pună bisericile în serviciul Statului. Aşa nasc bisericile naţionale ale reformei. "Cuius regio eius et religio" era noul principiu de conducere bisericească, principiu care puse în faţa lui Luther - care se revoltase contra "tiraniei Romei" - toţi atîţia tirani câţi principi erau în Germania. El vede roadele revoltei sale şi scrie în 1529: "Cu Evanghelia în mână fiecare face ce vrea. Evanghelicii noştri devin de şapte ori mai răi de cum erau înainte".

Când împăratul Carol al V-lea convocă dieta la Spira (1529) pentru a găsi o ieşire din situaţia deplorabilă în care se găsea Statul, principii lutherani protestară, şi de atunci se numiră protestanţi. De la conflictele religioase s-a ajuns la războaie între principi - cărora le convenea de minune noua învăţătură - şi împărat. Acestea au continuat şi după moartea lui Luther (18 februarie 1546). Războiul de 30 de ani fu o urmare a neînţelegerilor continue, neînţelegeri care se lăţiră până în Austria, Suedia şi Franţa.

După moartea lui Luther, între principii protestanţi şi cei catolici se duse o luptă continuă, iar când unii principi acceptară calvinismul se luptară aceştia cu cei luterani. Abia la 1645 se încheie pacea la Müntzer, când Biserica catolică îşi recâştigă drepturile.

ZWINGLI în Elveţia începu să predice contra corupţiei clerului, contra cultului sfinţilor, contra preoţiei şi voturilor, apoi contra postului, contra Tradiţiei şi contra primatului papal. Se căsători şi mulţi îi urmară exemplul.

Învăţătura lui e panteistă: divinitatea e esenţa lucrurilor; toate emană din divinitate. Dumnezeu e cauza binelui şi răului, căci omul nu e liber. Botezul nu e decât un semn al intrării în Biserică, formată numai din cei aleşi. În Zürich s-a format o Biserică de Stat cu învăţătură lui Zwingli, şi a fost prohibit tot ceea ce amintea de religia catolică. Bisericile fură deposedate de picturi, căci "Evanghelia are dreptul la orice".

În acelaşi timp apăru calvinismul care cuprinse Elveţia franceză, Franţa,Ţările de Jos, Anglia, Scoţia, Ungaria, Transilvania, pe când zwinglismul rămase restrâns la Elveţia.

CALVIN (1509-1564) s-a născut în Franţa. La 1534 se făcu luteran şi scrise contra anabaptiştilor. Baza doctrinei lui e predestinaţia absolută. El admite numai două sacramente: botezul, care spală uneori pe dinafară fără să producă graţia, şi cina, care nu e decât pâine şi vin. Neagă transsubstanţiaţiunea. Biserica e invizibilă, fiind compusă numai din cei predestinaţi. Unicul izvor al credinţei este Biblia pe care fiecare o interpretează după inspiraţia internă a Spiritului Sfânt.

În 1536 Calvin se stabileşte în Germania unde reformează viaţa familială, civilă şi religioasă. Consistoriul (predicatorii mai bătrâni) conducea oraşul aplicând aspre pedepse contra celor care dansau sau foloseau băuturi alcoolice (medicul spaniol Mihai Servet fu ars pe rug). Cei care nu îmbrăţişeau calvinismul erau terorizaţi.

În Franţa, calvinii se numeau hughenoţi.

HENRICH al VIII-lea (1509-1547) al Angliei, căsătorit cu Ecaterina d'Aragon, văduva fratelui său mai mic, Arthur, cu dispensa papei Iuliu al II-lea, era catolic şi scrise o carte contra lui Luther.

Îndrăgostit de Ana de Boleyn, ceru să fie divorţat. Unii erau contra acestui divorţ. Papa Clemente al II-lea nu găsea motive suficiente pentru a declara invaliditatea primei lui căsătorii. Ana, rămasă gravidă, reproşa regelui că a înşelat-o promiţându-i că o va face regină. Henric VIII se căsători cu ea, căci Cranmer numit arhiepiscop de Canterbury, declară invalidă căsătoria lui Henric cu Ecaterina.

Începând cu 1531 Henric se declară autoritate supremă şi în afacerile bisericeşti. Astfel deveni schismatic: el rege şi papă. Parlamentul şi clerul timorat nu făcură opoziţie. Când însă regele decretă că toţi care vroiau să ajungă episcopi sau preoţi trebuiau să presteze "jurământ de supremaţie", începu rezistenţa, şi mulţi muriră martiri ( Card. Ion Fisher şi Tomas Morus).

În mai 1536 condamnă la moarte pe Ana Boleyn, suspectată de adulter şi se recăsători cu Ioana Seymur care însă muri în 1537, apoi se căsători cu Ana de Cleves cu care nu se împăcă şi o trimise în Germania (1540); apoi se căsători cu Ecaterina Howard care fu şi ea ucisă şi în urmă se căsători cu Ecaterina Paar, care rămase în graţiile regelui până la moartea lui (1547).

După Henric al VIII-lea, urmă la tron fiul acestuia avut cu Ioana Seymur, Eduard al VI-lea (1547-1553), sub domnia căruia erezia pătrunse în Anglia şi se formulă o profesiune de credinţă cu fond calvinist, împărţită în 42 articole.

După Eduard al VI-lea urmă la tron Maria Tudor (1553-1558), care ocupă Londra şi restabili drepturile catolicilor. Dar sub următoarea regină, Elisabeta (1558-1603), legile Mariei Tudor fură înlocuite cu cele ale lui Eduard al VI-lea. În 1559 Matei Parker fu consacrat de arhiepiscop în mod invalid şi astfel ierarhia engleză pierdu legătura apostolică. Se formulă "mărturisirea Bisericii anglicane" prin care se desfiinţează cultul sfinţilor, Jerta liturgică, transsubstanţiaţiunea, indulgenţele, purgatoriul şi mai ales primatul papei.

În Italia erau puţini eretici. Între aceştia erau Giordano Bruno şi Fausto Socino (+1604), care, venind în contact cu protestanţii din Germania, formulă un protestantism raţionalist unitarian: nega Sfânta Treime, Graţia, păcatul strămoşesc, etc. Sectarii lui Socino s-au întins în Anglia, Olanda, Elveţia, Prusia şi mai ales în Transilvania.

Aceste sunt doctrinele diferitelor curente protestante. Dar în sânul fiecăruia s-au format diferite opinii, care au dus la lupte şi decapitări chiar în sânul aceluiaşi curent. Astfel se formează o mulţime de secte:

ANABAPTIŞTII, care s-au organizat ca membrii "împărăţiei Sionului" la Strasbourg, apoi la Münster, unde voiau să înfiinţeze templul lui Solomon.

BAPTIŞTII, care sunt o ramură a protestanţilor independenţi din Anglia. Ei admit botezul şi acceptă doctrina predestinaţiei după Calvin.

SÂMBETIŞTII, care ţin sâmbăta. Cei mai mulţi se găsesc în Ţările de Jos şi în Haarlem (U.S.A.).

QUACKERII, (tremurătorii), care au ca părinte pe pantofarul Fox (+1691). Nu admit sacramentele, nici preoţia. În adunări predică cel care se crede luminat de Spiritul Sfânt, lumină pe care comunitatea o invocă prin plâns şi gemete.

METODIŞTII, care au fost organizaţi de către studentul din Oxford, John Wesley, la 1729, care hirotonea preoţi. Aceştia, în timp ce predicau erau mişcaţi de Spiritul Sfânt, care producea în ascultători gemete şi suspine.

JEHOVIŞTII, care susţin că lumea e plină de dureri. Acesta e semnul că trăim ultimele zile ale răului din lume. Cei răi vor fi distruşi, iar cei buni vor trăi în pace, fără dureri, fără moarte. Ei neagă Sfânta Treime, icoanele, imortalitatea sufletului (care nu e decât forţa vitală a omului, transmisă din tată în fiu). Isus e creatură - prima creatură.

Luther, care voia să reformeze Biserica, a produs scindarea ei.

În secolul al XIX-lea teologia protestantă progresează mult datorită luptei dintre diferitele partide care apărau cu tărie şi talent propriile sisteme. Unii moderaţi, negau supranaturalul; alţii, ortodocşi, îl apărau, iar teologii de compromis ţineau o cale de mijloc. Între moderni, David Strauss (+1874) a scris o "Viaţă a lui Isus", în care Mântuitorul e redus la un mit. Bauer şi învăţăceii lui nu admit autentice decât 4 scrisori ale Sf. Pavel, iar evangheliile le socotesc născute din discuţiile dintre Petru şi Pavel. Schleiermacher reduce religia la sentiment, adică la senzaţia intimă cu infinitul. Isus e "fiul lui Dumnezeu" numai în sens metaforic.

ADEVĂRATA REFORMĂ

Timp de 130 de ani, Biserica catolică suferi multe pierderi prin Luther în Germania, prin Zwingli (panteist şi fatalist) în Elveţia, prin Calvin în Elveţia franceză, Franţa, Ţările de Jos, Scoţia, Ungaria, Transilvania, prin Henric al VIII-lea în Anglia. Cu toate aceste pierderi, cu toate mizeriile interne în care se găsea, când se credea că ajunse pe marginea prăpastiei, Biserica găsi calea de redresare. Papa Paul al III-lea (1534-1548) se înconjură de oameni eminenţi cărora le ceru un proiect de reformă şi convocă un conciliu ecumenic la Trento (1545-1563), care se încheie abia sub al patrulea său succesor, Pius al IV-lea (1559-1565).

Conciliul Tridentin a dorit împăcarea spiritelor. Nu a condamnat pe nimeni, ci doar a reafirmat poziţiile catolice faţă de unele afirmări ale lui Luther şi Calvin. Dacă ar fi participat, aşa cum s-a dorit, şi din partea Protestanţilor personalităţi (ex. Melanchton) nu numai persoane de mai puţină vază şi înţelegere, poate că împăcarea s-ar fi realizat.

Conciliul Tredentin a fost unul dintre cele mai importante concilii ecumenice, căci pe lângă celebre definiţii dogmatice care lămureau problemele ridicate de Protestanţi aduse decrete, care, aplicate fiind de următorii Papi, au dus la reforma Bisericii, operă la care au contribuit mult sfinţii de atunci: Sf. Carlo Borromeo, Sf. Francisc de Sales, Sf. Vicenţiu de Paola, Sf. Filip Neri, Sf. Tereza, Sf. Ioan al Crucii, etc.

SOCIETATEA LUI ISUS. Aport deosebit de important la reforma Bisericii l-a adus această Congregaţie călugărească - Iezuiţii - fondată de spaniolul Ignaţiu de Loyola (1491-1556), fost comandat în armata lui Carol al V-lea, rănit la apărarea fortăreţei din Pamplona. Constrâns la inactivitate, a avut ocazia să citească "Vida de los Santos" şi, meditând, să vadă lumea cu alţi ochi şi să se convertească. Îşi lăsă sabia la altarul Sfintei Fecioare din Monteserata, se retrase la Manresa unde scrise celebrele Exerciţii spirituale. A studiat apoi la Barcelona, Alcala, Salamanca şi la Paris, unde întâlni primii tovarăşi cu care fondă Societatea lui Isus (1537), care se dezvoltă rapid datorită înfocaţilor ei membrii: apostoli fervoroşi (scopul: "a lucra ajutaţi de graţia lui Dumnezeu nu numai la propria sfinţenie şi desăvârşire, dar, susţinuţi de aceeaşi graţie şi la sfinţirea şi desăvârşirea aproapelui") şi dascăli specializaţi în toate ramurile cunoaşterii, atât sacre cât şi profane.

Alături de alte ordine religioase se angajară şi ei la răspândirea credinţei printre păgâni (Sf. Francisc Xaveriu, apostol al Indiei şi Japoniei), operă dificilă, mai ales din cauza tratamentului la care erau supuşi sclavii din partea europenilor descoperitori şi cuceritori de noi pământuri şi din cauza nesaţului lor după îmbogăţire, misionarii trebuiau să lupte contra acestor stări de lucruri, dar în timp ce se reuşeşte ca indienii să ajungă la libertate, cad negrii în sclavie. Călugării Petru de Cordova, Anton de Montesino, Bartolomei de Las Cosas, aceşti fii ai Sf. Dominic (călugări dominicani) au rămas celebri în încercărtile lor de a potoli cruzimea cuceritorilor.