ISTORIE

PARTEA II
EVUL MEDIU (800-1517)

31. EREZIILE MEDIEVALE

Ereziile medievale au, cele mai multe, un caracter social: se ridică săracii împotriva bogaţilor, între care se numărau şi clericii, care nu duceau o viaţă cucernică. Din această pricină se ivesc unii, ca Arnold de Brescia, care spun că averile nu sunt bune, ele fiind spre stricăciunea Bisericii şi nimeni dintre cei bogaţi nu se poate mântui.

Valdenzii, numiţi după negustorul Petru de Vaux (Waldes) din Lyon, citeau Sfânta Scriptură şi se credeau că au chemare să vestească cuvântul Domnului. Doi câte doi cutreierau ţara, osândind Biserica şi Sfintele Taine, slujbele, preoţii etc. Nu voiau să ştie nici de serviciul militar activ. Ei spuneau că Sfintele Taine primite de la preoţii păcătoşi nu au nici o valoare. Sinodul III ecumenic din Lateran (1179) îi osândi şi curând dispar.

Albigenzii şi bogomilii; primii se numesc după oraşul Albi din Franţa de Sud. Ei reînvie erezia lui Manes, maniheismul, socotindu-se "curaţi", iar Biserica în slujba Satanei. Tot în slujba Satanei era socotit şi Statul. În Franţa se mai numesc şi bulgari (bougres), în Anglia publicani şi populitani, în Italia patarini şi pauliciani, iar în Peninsula Balcanică bogomili sau temători de Dumnezeu. S-au răspândit şi printre români; dovadă stau o mulţime de legende despre zidirea lumii, Sfântul Sisoe, Avestita, aripa Satanei, apocalipsul Sfântul Pavel ş.a., pe care le-a copiat, la începutul secolului al XVII-lea, popa Grigore din Măhaciu, judeţul Turda (azi Cluj). În Franţa s-au extins având oraşele şi cetăţile lor şi sute de castele! Papa Inocenţiu III se plângea că Manes are mai mulţi închinători decât Isus. În Bulgaria s-au răspândit puternic şi au dus la pieirea primului ţarat bulgar. După încercarea neizbutită a Sfântului Dominic de a-i converti, Simion de Monfort începe un război lung de 20 ani (1209-1229), împotriva lor, primul război religios. Conciliul din Tolouse 1229 condamnă dogmatic această erezie.

Ioan Wiclef (1324-1384), profesor la Universitatea Oxford (Anglia), vrând să câştige favoarea regelui său, căci de 33 de ani nu plătise darea bisericească regelui Eduard III, susţinu că Papa şi clerul n-au dreptul de proprietate. De asemenea, afirma că Biserica e nevăzută, aparţinând acesteia numai cei predestinaţi, iar Sfânta Scriptură este singurul izvor de credinţă şi o poate interpreta fiecare cum vrea. Se pot elimina părţi din Sfânta Scriptură. Spovedania şi împărtăşania sunt lucruri de prisos. Nu pot deţine putere bisericească sau civilă numai cei sfinţi. Nu se admite cultul sfinţilor etc. E precursorul lui Luther.

Ioan Hus adoptase erezia lui Wiclef, adusă la Universitatea din Praga - unde era profesor - de studenţii şi profesorii englezi. Şi el învaţă predestinaţia, dându-i o formă anarhică, afirmând că, prin păcat, slujbaşii bisericeşti şi civili îşi pierd slujba, ceea ce duce la anarhie. Prietenul lui Hus, Ieronim de Praga, procedează ca atare: pe unii călugări îi întemniţează, pe alţii îi îneacă în Vâltava (Moldva). Supuşii pot ei înşişi să-i înlăture pe superiorii păcătoşi. În Boemia s-a şi aplicat această măsură anarhică. Pe Wiclef l-a condamnat un sinod din Londra, iar la Sinodul de la Konstantz (1414) a fost condamnat Ioan Hus, sosit cu "salvus conductus"; s-a dat autorităţilor ordin să nu-i facă nimic, dacă renunţă la ideile eretice. Sinodul îl osândeşte pe Ioan Hus şi îl dă pe mâna autorităţilor civile, care îl ard pe rug, în 1415. În faţa morţii, el dovedeşte o bărbăţie vrednică de o cauză mai bună. Cu moartea lui nu încetează tulburările, căci husiţii, sub conducerea lui Zizka, poartă multe războaie sângeroase (1420-1434), nu numai în Boemia, ci şi în provinciile vecine: Silezia, Moravia, Slovacia. Trec şi în Transilvania şi Moldova, unde fac propagandă religioasă printre romano-catolici, dar cu slabe rezultate, deşi Alexandru cel Bun i-a protejat.