ISTORIE

PARTEA II
EVUL MEDIU (800-1517)

27. BISERICA UNIVERSALĂ DUPĂ CAROL CEL MARE. LUPTELE PENTRU INVESTITURĂ

Perioada domniei lui Carol cel Mare (799-814) a fost strălucită pentru Evul Mediu, fiindcă în această perioadă arabii au fost dominaţi şi tinuţi în frâu; lumea occidentală a ajuns la o oarecare stabilitate politică şi religioasă asigurată; puterea civilă era autoritară, iar cea spirituală, a Papei, ascultată de toată lumea. Odată cu moartea împăratului, în 814, marele "Sfânt Imperiu roman" a fost împărţit în trei regate guvernate de cei trei fii ai săi, intriganţi, care desfăşurară lupte sângeroase unul împotriva celuilalt pentru putere şi, în acelaşi timp, împotriva Papalităţii care voia să-i apere şi să-i ajute. Împărţirea imperiului lui Carol cel Mare a fost stabilită definitiv prin Tratatul de la Verdun din anul 843: Carol Pleşuvul a fost declarat rege al Franţei; Lothar îşi asigura Italia, iar Ludovic II, Germania. Ludovic II era pretendent şi asupra teritoriului Statului Papal, căci, în 844, trecu în Italia. Papa Sergiu II, pentru a evita un război, acceptă o pace cu unele compromisuri. Părea că totul va fi calm, dar, în 895, Arnulf al Germaniei ocupă Roma şi a iniţiat "Secolul de fier" în istoria Bisericii (880-1050), când puterea statului şi cea a Papilor decade.

După controversele cu Fotie şi atitudinea dârză a Papei Nicolae I faţă de împăratul Lothar II, care, voind să-şi părăsească soţia legitimă, Teutberge, înlocuind-o cu Walrade, este excomunicat, iar arhiepiscopii de Teutgaud şi Günther, susţinătorii regelui, au fost depuşi, silindu-l să se împace cu ea şi impunându-i pocăinţă, urmaşii carolingieni, prin luptele pentru putere, neglijează apărarea Bisericii. Prin abuzuri, se amestecă la completarea scaunului papal rămas vacant, asociindu-se cu unele familii nobile italiene, cu care aleg papi pe partizanii lor, şi astfel se întâmplă că sunt aleşi doi sau mai mulţi papi, din care numai unul era cel adevărat, iar ceilalţi antipapi. Adesea au ajuns să aibă cuvânt în alegerea Papilor şi unele femei: Teodora, soţia lui Teofilact din Toscana şi fiicele sale, Marosie şi Teodora. Recordul în alegerea papilor l-au avut partidele din Tuscia şi Spoleto. Protestanţii, duşmanii de mai târziu ai Bisericii, au reproşat decăderea Bisericii şi datorită acestui amestec al femeilor în afacerile superioare bisericeşti şi au inventat o legendă despre aşa-zisa Papesă Ioana, acceptată bucuros de către duşmanii Bisericii. Numai că aceasta este o curată născocire, fiindcă, după ei, această femeie, Papesa Ioana, ar fi domnit pe scaunul papal imediat după Leon al IV-lea, timp de trei ani şi jumătate, însă adevărul istoric este că, după Papa Leon IV (+27 iulie 855), a urmat în Scaunul papal Papa Benedict al III-lea, pe care îl aflăm gravat pe o medalie cu împăratul Lothar I (+28 sept. 855).

Investitura a provenit din decăderea puterii papale; împăraţii, profitând de aceasta, au abuzat de dreptul primit de la Biserică, drept recunoştinţă pentru înzestrarea ei cu bunuri materiale, şi au început să înscăuneze ei pe episcopi, dându-le inelul şi toiagul arhieresc ca semn al puterii de a conduce diecezele respective. Această procedură - investitură - a produs adesea scandal în rândul poporului credincios, care s-a îndoit de dreptul şi puterea Bisericii, crezând că şi puterea bisericească derivă din cea lumească (civilă) şi că Papa nu mai are nici o putere. Abuzurile s-au diversificat, unii principi vânzând scaunele episcopeşti pe bani (simonie). Mulţi erau episcopi numai cu numele. Ba se întâmpla că era numit episcop câte un mirean căsătorit care nici nu mergea pe la reşedinţa episcopală, pretinzând doar să i se trimită veniturile. Exemplul rău al clerului înalt se întinsese ca o pecingine şi în clerul de jos care era ignorant, desfrânat şi simoniac. Aceasta este "epoca de fier" (880-1050) a Bisericii.

Din această decadenţă şi întuneric moral, Biserica a fost ridicată prin clerul monahal care, pe lângă practicarea virtuţilor şi faptelor bune, se ocupa cu studiul şi cu ştiinţele. Mănăstirile s-au grupat într-o confederaţie, la Cluny, în anul 910, la care au aderat treptat 2000 de mănăstiri. Călugării aceştia cu viaţă sfântă îndemnau credincioşii să nu se ducă la slujbele oficiate de clericii destrăbălaţi, nici să ceară administrarea Sfintei Taine de la cei simoniaci. Superstiţiile epocii au fost condamnate de sinoadele epocii respective. Clemente II (1046-1047), în Conciliul din Roma, decreta: cine va primi bani pentru sfinţire de biserici, hirotoniri de clerici, conferirea unui beneficiu sau demnităţi bisericeşti, abaţii, să fie lovit de anatemă; Sfântul Leon IX (1048-1054), în conciliile din Roma, Mayence şi Reims, ceru ajutorul regilor în combaterea simoniei şi concubinajului; Sfântul Petru Damian, episcop şi cardinal, în predicile sale condamnă păcatele sociale ale clerului, concubinajul, simonia, reuşind să fondeze la Milano Asociaţia Pataria şi obţinând de la Arhiepiscopul Guido şi subalternii lui promisiunea de a renunţa la simonie şi concubinaj.

Papa Grigore al VII-lea (Hildebrand - 1073-1085) a fost omul providenţial care a desfăşurat lupta pentru purificarea moravurilor şi restaurarea vechii discipline sănătoase în Biserica lui Cristos, ducănd-o la biruinţă. Fiu de meseriaş sărac, Hildebrand (numele de călugăr) a crescut în spiritul mănăstirii Cluny, a fost călugăr benedictin şi sfetnic secretar sub 5 Papi timp de 25 de ani, ajungând astfel să cunoască temeinic afacerile bisericeşti ca nimeni altul. A fost ales papă prin voinţa tuturor, căci erau convinşi că el este omul de care este nevoie. Şi-a îndeplinit misiunea cu curaj şi înţelepciune, având idealul "monarchia Christi", împărăţia lui Cristos, Biserica; acesteia să i se închine popoare şi conducători. El susţinea superioritatea puterii preoţeşti asupra celei regale, care este numai de origine omenească şi se exercită numai asupra lucrurilor omeneşti.

"Când Dumnezeu i-a dat fericitului Petru puterea de a lega şi dezlega, n-a exceptat pe nimeni, deci nimeni nu se poate sustrage acestei puteri", scria papa episcopului Hermann de Metz în 1081.

Lupta a început-o prin suspendarea preoţilor simoniaci şi concubinari, oprindu-i de a mai face serviciile divine şi interzicând credincioşilor să participe la slujbele lor.

A dus apoi război împotriva învestiturii, rădăcina tuturor relelor, excomunicând pe cei ce cumpărau cu bani oficiile bisericeşti, folosindu-se şi de hotărârile a vreo 200 de sinoade şi de mai multe decrete papale. Dezrădăcinarea acestui rău s-a făcut cu greu şi anevoie, căci însuşi împăratul Germaniei, Enric al IV-lea, nu voia să renunţe la învestitură, din care avea venituri mari. Papa Grigore al VII-lea, printr-un decret promulgat în Sinodul roman din februarie 1075, declară exclus sub pedeapsa excomunicării din sânul Bisericii orice cleric care ar primi episcopat sau abaţie de la orice laic, împărat, rege, marchiz, conte sau orice persoană laică. Împăraţii şi principii au fost opriţi să numească episcopi, iar episcopii să primească numirea lor prin investitură. Împăratul Enric IV nerenunţând la investitură, Papa Grigore VII l-a excomunicat. Enric IV a reacţionat, convocând un sinod al episcopilor simoniaci (numiţi de el şi excomunicaţi de Papa), la Worms, în ianuarie 1076; din acest sinod, l-a provocat pe Papa scriindu-i: "lui Hildebrand, nu pontificelui, ci falsului călugar, îţi zic... Eu Enric, din mila lui Dumnezeu împărat, vorbesc către tine cu toţi episcopii mei: coboa-ră-te, lasă scaunul uzurpat al lui Petru, altul să ocupe tronul apostolic". Când a venit trimisul împăratului cu această scrisoare, a fost mare tulburare la Roma. A trebuit însuşi Papa să-l ia în apărare deosebită, atât de mare era indignarea poporului împotriva împăratului şi a delegatului său care a îndrăznit să-l numească pe Grigore VII, în plin sinod, "lup răpitor". Fruntaşii împărăţiei germane, nemulţumiţi de stăpânirea lui Enric IV, excomunicat, care, conform dreptului german, îşi pierdea tronul, l-au somat să se împace cu Biserica timp de un an. De nevoie, împăratul şi-a luat nevasta şi copilul, însoţit de câţiva oameni, a trecut iarna Alpii, coborând în Italia. La Canossa, în 24-28 februarie 1075, unde se afla Papa, împăratul s-a plimbat timp de trei zile între zidul al doilea şi al treilea al cetăţii, îmbrăcat în obişnuitul veştmânt de păr al penitenţilor publici, rugând pe Papa să-l ierte şi să-l dezlege de excomunicare. Unii istorici colorează această scenă ca să arate tirania Papei. Adevărul este că Papa Grigore VII se afla într-o situaţie neplăcută. Apelând împăratul la inima de bun creştin şi, mai ales, de preot, acesta l-a iertat. A prevenit, însă, prin aceasta, hotărârea adunării naţionale de la Augsburg, care avea să-şi spună şi ea cuvântul în această chestiune. Dar Enric IV a fost nevrednic de bunătatea şi generozitatea Papei. Dezlegat de afurisenie, el strânge armata, vine la Roma şi incendiază biserica Sfântul Petru, silind pe Papa Grigore VII să se refugieze în castelul San Angelo, de unde îl salvează după un asediu de şapte luni, Robert de Guiscard, regele Normanzilor, convertit de puţin timp la creştinism; dar şi aceştia jefuiesc Cetatea Eternă. Papa se retrage la Salerno (1083), unde, înainte de a muri (18 mai 1085), rosti: "Am iubit dreptatea şi am urât nedreptatea, pentru aceasta mor în exil". Grigore VII a fost unul dintre marii Papi ai Bisericii universale. Dacă există în Apus un cler necăsătorit, independent de autorităţile civile, trăind exclusiv pentru o înaltă misiune religioasă, aceasta se datorează, în primul rând lui. Istoricul protestant Gregorovius pune biruinţa fără arme a călugărului Hildebrand mai presus de faptele de arme ale lui Alexandru cel Mare, Iuliu Cesar sau Napoleon. Sfârşitul lui Enric IV a fost şi mai trist. Părăsit de nevastă, de proprii copii şi urgisit de toţi, moare pe neaşteptate în 1106. Urmaşii lui Grigore VII poartă însă cu vrednicie lupta împotriva învestiturii. Papa Calixt II încheie, la 1122, Concordatul de la Worms, în baza căruia împăratul renunţă la investirea episcopilor prin inel şi toiag arhieresc, acestea fiind insigne curat bisericeşti şi, ca semn al puterii lumeşti, le dă numai o cârjă. Începutul l-a făcut împăratul Henric al V-lea. Acest Concordat din 1122 a fost întărit de Sinodul ecumenic IX din Lateran (Roma, 1123), cel dintâi sinod ecumenic ţinut în Apus, căci, până atunci, toate sinoadele ecumenice s-au ţinut în Răsărit. Era un semn că viaţa bisericească şi culturală, de aici înainte, se dezvolta mai mult în Apus: "Ex Occidente lux".