ISTORIE

PARTEA II
EVUL MEDIU (800-1517)

21. PRIMATUL PAPILOR ÎN ISTORIE

Autoritatea supremă a Bisericii, instituită de Isus Cristos, este Colegiul Episcopal în frunte cu Pontificele Roman. Episcopii sunt urmaşii apostolilor iar Sfântul Părinte Papa, urmaşul Sfântului Petru. Papa păstrează sarcina pe care Isus Cristos a dat-o în mod particular şi unic Sfântului Petru, primul dintre apostoli, când i-a spus: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri" (Mt. 16, 18). Înainte de înălţarea Sa la cer, de trei ori i-a spus lui Petru: "Paşte oile mele! Paşte mieluşeii Mei!" (Io. 21, 15). Una din poruncile date lui Petru şi ucenicilor Săi înainte de înălţarea Sa a fost şi aceasta: "Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit. Şi învăţaţi-le să păzească ce v-am poruncit vouă. Şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor. Amin". (Mt. 28,19-20). Aşadar Mântuitorul a promis asistenţa Sa lui Petru şi urmaşilor lui, precum şi tuturor celor ce vor predica Evanghelia Sa în Biserica zidită pe Petru şi urmaşii lui. Ca atare, papa posedă în Biserică puterea episcopală ordinară, supremă, plenară, imediată şi universală, pe care o poate exercita întotdeauna în mod liber. Această putere plenară şi supremă, Papa o obţine prin acceptarea alegerii făcute legitim, ea având caracter episcopal. Dacă cel ales Papă nu este episcop, imediat este consacrat episcop. De aceea Papa deprinde puterea sacerdotală supremă, plenară, ordinară, legată organic de demnitatea sa episcopală; supremă - adică deasupra ei nu există nici o altă putere în lume şi, ca atare, dispune de imunitate personală; infailibilă în probleme de doctrină şi morală când se pronunţă "ex-catedra", acţionând cu Colegiul Episcopilor ca magistru suprem al întregii Biserici; este de ordin divin (Lc.22, 31-32) şi este putere imediată, necondiţionată de timp, loc, persoană şi universală peste toate bisericile din lume. Pentru a-şi putea păstra intact acest caracter suprem al puterii sale, Pontificelui Roman îi este conferită şi puterea temporară asupra unui anumit teritoriu (Vatican), astfel încât să nu depindă de nici o putere politică străină. Ca atare, împotriva unei sentinţe sau decret papal nu există recurs. Infailibilitatea papei este concret arătată în cuvintele Mântuitorului când a spus: "Simone, Simone, iată Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu. Eu însă m-am rugat pentru tine ca să nu scadă credinţa ta. Tu, dar, când vei fi revenit, întăreşte pe fraţii tăi" (Lc. XX,31-32). Acest drept de conducători ai Bisericii lui Cristos l-au exercitat conştient toţi Papii, începând cu Sfântul Petru şi urmaşii săi, Papii de la Roma, succesori legitimi în conducerea Bisericii. În acelaşi timp, nici conducătorilor diferitelor Biserici din diverse părţi ale lumii de atunci nu le-a trecut prin minte să se creadă şi să se erijeze ei înşişi şefi ai acestor comunităţi creştine, ci numai în dependenţă de urmaşii Sfântului Petru, episcopii Romei. Bisericile întemeiate de Sfântul Pavel - Tesalonic, Atena, Corint etc. - puteau pe drept cuvânt să-l revendice fondator pe Sfântul Pavel, dar acesta în ochii celorlalte Biserici creştine nu constituia decât un titlu particular, în timp ce Biserica Romei, încă de la sfârşitul veacului I, ocupa o situaţie unică, centrul unităţii catolice, iar Papa, şeful întregii Biserici. În această privinţă sunt un mare număr de mărturii, fapte, evenimente care demonstrează tuturor celor de bună credinţă că Papa Romei a fost recunoscut unicul conducător legitim al tuturor episcopilor din lume, al Bisericii întregi. De altfel, nici un Papă, urmaş în scaunul Sfântului Petru, nu şi-a luat numele papal de Petru, desigur, din consideraţie pentru Capul văzut al Bisericii, instituit de Isus Cristos. Primatul papal este un primat de jurisdicţie şi nu de onoare, un drept de-a conduce - în fruntea tuturor episcopilor din lume - întreaga Biserică spre înfăptuirea Împărăţiei lui Cristos pe pământ. Începând cu Sfântul Petru, toţi urmaşii lui, Episcopii Romei, şi-au exercitat acest drept. Avem multe mărturii, din care vom cita câteva.

Sfântul Ignaţiu al Antiochiei, pe la anul 110, într-o scrisoare adresată credincioşilor din Roma, se exprima astfel: "Marei Biserici care a obţinut mila din mărinimia Tatălui ceresc şi a lui Isus Cristos, Fiul Său unic, Bisericii iubite şi iluminată din voinţa celui care a voit toate lucrurile care există, după dragostea lui Isus Cristos Dumnezeul nostru, cea care este în locul ţării Romanilor, demnă de Dumnezeu, demnă de respectare, demnă de felicitare, demnă de laude, demnă de succese, demnă de puritate şi Preşedinta Carităţii, Bisericii care posedă legea lui Cristos şi numele Tatălui..." (51. Dom-Gury Marie Oury, op. cit., p. 35).

Sfântul Ireneu (130-202), episcopul Lyonului, în cartea sa "Contra haereses", în care combate gnosticii, afirmă că toate Bisericile trebuie să fie de o părere cu Biserica romană, pentru covârşitoarea ei întâietate şi pentru că ea a păstrat totdeauna tradiţia apostolică.

Tertulian (160-215) apelează la papa Calixt scriind: "Pontificele suprem, care este episcopul episcopilor".

Sfântul Ciprian se izbi de împotrivirea Papei Ştefan, în anul 256, când afirmă că botezul administrat în afara bisericii de un eretic, nu este valid, ceea ce Papa condamnă, afirmând validitatea acestui botez. În lucrarea sa "De unitate Ecclesiae", din 251, Sfântul Ciprian scria: "Dacă Biserica este tulburată de schisme, aceasta e din cauză că se uită că este de constituţie divină; Biserica este fondată pe Petru şi după cum Petru este unul, aşa şi Biserica în mod necesar este una. Petru a primit primul sarcina pastorală pe care cei Doisprezece au primit-o pe urmă; pentru această raţiune, Roma exprimă, manifestă şi concretizează unitatea; corpul episcopal este unul şi indivizibil". Tot Sfântul Ciprian numeşte Biserica Romană, "rădăcina şi mama Bisericii Catolice" (Epistola 48, n. 3).

Faptele istorice ne arată neîndoielnic că episcopul Romei a avut primat de jurisdicţie, pe care l-a exercitat în diferite ocazii şi i-a fost recunoscut ca atare. Astfel, Sfântul Clemente Romanul a trimis în anul 96 o delegaţie la Corint, să împăciuiască Biserica de acolo, deşi Sfântul Ioan Evanghelistul era încă în viaţă la Efes, cu mult mai aproape de Corint. El a pretins ascultare pentru tot ceea ce va spune Dumnezeu printr-însul, declarând că neascultarea de el e păcat.

Papa Victor I (189-199), un african energic, a înţeles să uzeze de autoritatea sa pentru a unifica practica Bisericilor în sărbătorirea Paştilor. În secolul al II-lea nu era încă un acord între Biserici asupra datei sărbătoririi Paştilor. În Asia Mică se făcea în ziua morţii lui Isus, 14 Nisan a calendarului evreiesc, indiferent în ce zi a săptămânii cădea aceasta; în celelalte Biserici, Paştile se sărbătoreau în duminica ce urma după 14 Nisan. Cu ocazia vizitei Sfântului Policarp, episcopul Smirnei la Roma, în 155, se evocă această divergenţă, însă Papa Anicet nu voi s-o modifice. Urmaşul său, Papa Victor, din contră, invită episcopii diferitelor regiuni să examineze problema în concilii regionale, adună răspunsurile, iar în faţa refuzului Bisericilor din Asia de a se conforma datinei generale (romane), se declară gata să le şteargă din comuniunea Bisericii dacă mai celebrează Paştile în 14 Nisan şi nu în prima duminică după această zi. Ameninţă cu blestem şi excomunicare pe cei ce nu se vor supune. Interveni Sfântul Ireneu, episcopul Lyonului, şi calmă lucrurile, dar atitudinea Papei Victor dovedeşte autoritatea Bisericii romane în materie de disciplină şi locul ei ca fiind centru al comuniunii universale.

Papa Calixtus I (217-222) publică un decret definitiv pentru dezlegarea diferitelor păcate.

"Libellaticii" Basilides şi Martialis, caterisiţi de episcopii Hispaniei, apelează la Papa Ştefan (254-257) ca să-i reaşeze în scaune. Papa, nefiind corect informat, le-a dat dreptul, dar Sfântul Ciprian, scriind despre acest fapt, nu tăgăduieşte dreptul Papei de a decide, însă înfierează faptul că, în lipsă de informaţie suficientă, ia hotărâre nejustă. De asemenea, a cerut să fie reaşezat în scaun episcopul Privatus, cel caterisit de colegii săi africani. Episcopul Alexandriei, Dionysios, învinuit de erezie din partea colegilor săi, se justifică înaintea Papei cu acelaşi nume.

Papa Pius I condamnă pe gnosticii Valentin şi Marcion (anul 150). Înşişi ereticii, care apelează la autoritatea Papei ori de câte ori sunt osândiţi, străduindu-se să-l câştige de partea lor, ştiind că cine are de partea sa Roma, are lumea întreagă, sunt o dovadă a primatului papal. "Roma locuta, causa finita" - era convingerea tuturor creştinilor catolici din toate veacurile.

La Papii de la Roma au apelat, cerându-le sprijinul, toţi apărătorii ortodoxiei catolice. Aşa a făcut şi Sfântul Atanasie, patriarhul Alexandriei, luptător neînfricat pentru apărarea dreptei credinţe împotriva arienilor. Papa Iulius I (337-352) a fost apărătorul neclintit al Sfântului Atanasie şi al credinţei de la Niceea, împotriva arienilor şi semiarienilor lui Eusebiu din Nicomedia.

Conciliul de la Sardica - Sofia de azi (343), convocat de Papa Iuliu I şi împăratul Constantius, cu participarea a o sută şaptezeci de episcopi orientali şi occidentali, hotărî reabilitarea Sfântului Atanasie şi a prietenului său, Marcel de Ancyra, arhiepiscop catolic, acuzaţi de erezie de partida semiarienilor lui Eusebius, partidă ce părăsi sinodul. Acelaşi sinod hotărî că orice episcop depus de către coprovincialii săi va avea totdeauna dreptul să facă apel la pontiful roman, singurul în drept de a se pronunţa în mod definitiv. În felul acesta, adunarea de la Sardica a fixat în chip definitiv supremaţia de jurisdicţie a Bisericii din Roma asupra tuturor Bisericilor. Gruparea eusebianilor, retrăgându-se de la Sardica şi întrunindu-se într-un conciliu la Filippopol (azi Plovdiv), oraş în Tracia, nu recunoscu hotărârile aduse de majoritatea episcopilor ortodocşi catolici la Sardica, ci în enciclica lor au pronunţat anatema împotriva tuturor acelora care ar apela la Papa Romei; în acest fel, ei au reuşit ca episcopii africani să nu primească multă vreme canoanele conciliului de la Sardica, iar apoi să se formeze o partidă în Răsărit, opusă Romei, ceea ce va duce în final la Schisma din 1054. Menţionăm însă că teologii ortodocşi recunosc pe Sfântul Atanasie - ca şi catolicii - ortodox-catolic şi, implicit, hotărârile conciliului de la Sardica. De altfel, Sfântul Ioan Crisostomul a apelat la autoritatea Papei Inocenţiu I, care i-a luat apărarea şi a condamnat hotărârile "sinodului de la Stejar", prin care Teofil al Alexandriei şi împărăteasa Eudoxia l-au depus şi l-au exilat (407). Şi Sfântul Augustin a apelat, de asemenea, la autoritatea Papilor.

În lupta împotriva doctrinei eretice a lui Eutichie, condamnată de patriarhul Constantinopolului, Flavian, într-un sinod din 448, Papa Leon cel Mare l-a sprijinit pe patriarh prin scrisoarea dogmatică "Tomos către Flavian", în care definea Unitatea Persoanei şi dualitatea naturilor în Cristos, îndepărtând astfel erezia lui Eutichie şi pe cea a lui Nestorius. Convocat într-un conciliu la Efes în 449, patriarhul Flavian s-a prezentat însoţit de diaconul Hilarie, delegatul Papei Leon, însă împăratul dădu preşedinţia adunării lui Dioscurus, patriahul Alexandriei, monofizit; cu sprijinul împăratului şi al episcopilor eretici, în faţa protestelor delegatului papal Hilarie şi ale patriarhului ortodox-catolic Flavian împotriva ereticilor, plus poporul năvălind în biserică, Dioscurus ceru o trupă de soldaţi care a început să lovească în partizanii credinţei adevărate. Hilarie a reuşit în toiul vânzolelii să fugă, dar patriarhul Flavian, lovit în faţă de Dioscurus, trântit de un oarecare Barsuma, călcat şi lovit apoi de alţii, muri după trei zile. Papa Leon a numit acest conciliu "latrocinium ephesinum (tâlhăria de la Efes) şi, într-un conciliu din Roma (29 sept. 449), l-a condamnat. Ca urmare, cu sprijinul celor doi împăraţi, Valentinian III şi Teodosie II, a fost convocat Conciliul IV Ecumenic de la Calcedon, din anul 451, condus de delegaţii Papei, unde a fost condamnată erezia nestoriană şi monofizită, adoptându-se epistola Papei Leon cel Mare, "Tomos către Flavian", ca document dogmatic, cu strigătele unanime "Petru a grăit prin Leon!" În acest sinod, se acceptă ca patriarhul Constantinopolului să fie recunoscut ca al doilea în scaun după Papa Romei şi supus canonic Papei. De asemenea, Papa Leon, pentru a nu se mai repeta momente periculoase în unitatea Bisericii, stabili la Constantinopol un însărcinat permanent pe lângă împărat, ceea ce a fost la originea apocrisiarilor sau legaţilor papali, nunţiaturile apostolice de astăzi.

Papa, în calitate de patriarh al Occidentului, avea direct în ascultarea sa Italia, Galia, Spania, Britania, Germania şi cele două provincii ale Ilyricului - Occidental şi Oriental - formate din Macedonia, Creta, Tesalia, cele două Epiruri, cele două Dardanii şi Predalitania. Nu existau în Occident scaunele ambiţioase ale Alexandriei şi Bizanţului. În 417, Papa Zosim investi un mitropolit de Arles cu puteri peste tot episcopatul din Galia, iar el era mitropolit special al Italiei. Episcopii bizantini se opuseră Papei în Ilyricum, provincii care până în 379 aparţinuseră Imperiului de Apus, când Graţian le donă colegului său Teodosie. De atunci, Constantinopolul dorea să-şi întindă stăpânirea sa spirituală acolo, însă pentru a-şi salva drepturile, papalitatea institui în 380 un "Vicariat apostolic la Tesalonic". Totuşi, împăratul Teodosie II ataşă în 421 Ilyricul Oriental la "Noua Romă", dar graţie protestelor energice ale Papei Bonifaciu I, această hotărâre a fost revocată.

Ilyricul însă a rămas mărul discordiei dintre Roma şi Bizanţ până în anul 732, când Leon Isaurul se răzbună pentru condamnarea de către Papă a iconoclasmului, scoţând definitiv aceste regiuni de sub jurisdicţia Sfântului Scaun.

De reţinut este faptul că cele şapte Concilii Ecumenice - Niceea (325), Constantinopol (381), Efes (431), Calcedon (451), Constantinopol II (553), Constantinopol-Trulan (681), Niceea II (787) - au fost prezidate de Papa sau de legaţii săi, recunoscând explicit primatul papal. Toate aceste şapte Concilii s-au ţinut în Orient, unde au apărut şi ereziile. Prin Papa Silvestru I (314-335) e confirmat Conciliul I Ecumenic (325); urmaşul său, Papa Iuliu I, prezidează prin legaţii lui Conciliul de la Sardica, unde se declară expres că Roma este scaunul lui Petru, căreia toţi episcopii îi datorează ascultare. Papa Liberiu (325-366) refuză să-l condamne pe Sfântul Atanasie, motiv pentru care împăratul semiarian Constanţiu îl trimite în exil în Tracia. Papa Damasus (366-384) confirmă primatul papal: Sfânta Biserică romană este înălţată deasupra tuturor celorlalte nu numai de constituţiile sinodale, ci prin cuvântul Mântuitorului Isus adresat lui Petru: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea" (Mt. 16). Celelalte patriarhate orientale îşi au originea prin legăturile lor cu Petru: Alexandria, în numele lui Petru, prin ucenicul său Marcu, iar Antiohia e scaun apostolic fiind onorată cu şederea Sfântului Petru înainte de a ajunge la Roma. Tot Papa Damasus confirmă canonul Sfintei Scripturi, stabilit în conciliul din Hipona (383).