ISTORIE

PARTEA I
ANTICHITATEA CREŞTINĂ (anii 30-800 d.Cr.)

14. MAHOMEDANISMUL

În timp ce Biserica a convertit şi civilizat popoarele barbare devenite creştine, apăru islamismul, învăţătura religioasă contrară iubirii şi iertării creştine, care se răspândi repede în Răsărit, datorită adepţilor ei fanatici, convinşi de necesitatea războiului sfânt împotriva creştinilor. Din Asia trecu în Africa şi de acolo ameninţă toată Europa. Numai datorită învingerii musulmanilor de către franci la Poitiers, în 732, a fost salvată Biserica şi civilizaţia Apuseană. Autorul acestei religii este Mahomed, născut la Mecca, spre anul 571, care în urma unei viziuni avută la 40 de ani se retrage pe un munte în apropierea oraşului, pentru a se ruga; apoi se lansează într-o mare misiune de predicare (între anii 610-632), convertind arabii politeişti la credinţa lui Avraam. Căsătorit cu văduva unui bogat negustor, Kadija, plecă în multe călătorii şi intră în relaţii cu creştini şi evrei; din discuţiile cu aceştia, fondă noua religie: islamul. O dată pe an, fiecare arab venea obligatoriu la Mecca, unde îşi aveau sanctuarul (KAABA), în care erau 300 de idoli şi un izvor, despre care preoţii lor ziceau că e acela pe care îngerul Gavril l-ar fi arătat Agarei, când Ismail leşinase de sete, şi o piatră albă, ce s-a înnegrit de sărutările credincioşilor păcătoşi. Originar din tribul Koreisiţilor, după tată arab, după mamă evreu, Mahomed deveni monoteist. "Nu este dumnezeire afară de Allah (Dumnezeu), şi Mahomed e profetul lui", spunea el. Având acea viziune la 40 de ani, în care arhanghelul Gavril i-ar fi dat misiunea de a predica, Mahomed trecu la predicarea noii lui religii, însă nu toţi arabii se convertiră, cei din tribul Koreisiţilor i-au cerut semne şi minuni ca dovezi ale misiunii lui sfinte, divine, dar el n-a putut să facă nimic. De accea a fost silit să fugă dinaintea lor de la Mecca la Medina. De la această fugă - "hegira" - întâmplată în anul 622, socoteau mahomedanii timpul, calendarul. (În Turcia, gaziul Kemal Atatürk a introdus abia în 1920 calendarul gregorian). Cât a stat în Medina, Mahomed a predicat şi aţâţat poporul împotriva necredincioşilor. Cu putere armată, cuceri în 630 Mecca şi întreaga Arabie. După doi ani, religia lui a fost strânsă în "Coran" (Cartea). Moare în 632 la Medina, învăţătura lui fiind impusă tuturor arabilor, realizându-se astfel unitatea arabă naţională. Noua religie poartă numele de islam şi înseamnă supunere lui Allah şi speranţa păcii în paradis. Islam = "să te laşi în voia lui Dumnezeu". Credincioşii se numesc "musulmani" (moslimi). În cele 114 capitole ale Coranului, considerat copia unică a textului cules de ucenicii lui Mahomed, la doi ani de la moartea lui, se cuprind învăţăturile descoperite lui de către arhanghelul Gavril. Este o carte religioasă, în felul Legii evreieşti, conţinând normele vieţii sociale islamice. Coranul este completat prin hadith, tradiţie, culegerea tuturor faptelor şi gesturilor Profetului şi deciziile practice luate de Mahomed. Învăţătura nu are nimic original, ci este luată după legea mozaică şi legea creştină, un monoteism rigid din care este respins fundamentul creştinismului: învăţătura Întrupării, Răscumpărarea şi Sfânta Treime. Coranul prescrie rugăciunea care precede purificarea rituală, pomana (mila) legală (contribuţie după intenţia săracilor, răscumpărarea sclavilor, războiul sfânt şi pelerinii), ajunul timp de o lună a Ramadan-ului şi pelerinajul la Mecca, obligatoriu pentru fiecare musulman, o dată în viaţă putându-se efectua şi prin înlocuitor. Atitudinea comunităţii musulmane (oumma) faţă de celelalte religii este simplă: păgânii au de ales între convertirea la Islam sau moarte. În ceea ce priveşte evreii şi creştinii, ei beneficiază de un statut de privilegiaţi, condiţii uneori precare care se pot schimba în caz extrem în servitute. În orice timp ispita de a-şi lepăda credinţa pentru a îmbrătişa Islamul va fi mare, şi lepădarea este fără întoarcere, căci apostazia se pedepseşte cu moartea. Protejatul nu posedă decât bucuria posedării bunurilor pe care le-a avut înainte, restul vor fi ale comunităţii musulmane. Protejatul (creştin sau evreu) e obligat la plata unui impozit funciar, tribut, fără dreptul de a purta arme, de a călări şi obligaţia de a considera orice musulman superiorul său. Cine se pune în afara legii - a lupta cu musulmanii, a se căsători cu o musulmană, a comite o faptă cu ea, ori încearcă să abată un musulman de la religia lui (orice prozelitism este interzis) - este pedepsit exemplar.

Mahomed a predicat şi lansat fatalismul, "kismet" - predestinaţia la rai ori iad, fără a putea face noi ceva în faţa lui Allah. Raiul (fericirea vieţii viitoare) este înfăţişat material cu munţi de pilaf şi râuri de lapte şi miere. Teologii musulmani de mai târziu au introdus şi vederea beatifică a lui Allah pentru cei ce ajung în rai. Morala musulmană prescrie spălări dese, de cinci ori pe zi, post şi rugăciune, opreşte băutura vinului, dar permite poligamia. Fiecare credincios "moslim" poate avea patru femei. Mahomed a avut nouă legitime şi multe concubine sclave. Kaliful (urmaşul profetului) poate avea cât de multe. Femeia este cu totul aservită bărbatului. Ca să mergi în rai trebuie să te rogi de cinci ori pe zi, să posteşti şi să mergi o dată la Kaaba, în Mecca, centrul sfânt al tuturor musulmanilor. Prescrie şi recomandă "războiul sfânt" (djihad), promiţând fericirea paradisului, care constă în desfătări senzuale, celor ce mor pentru credinţă. Mahomedanismul admite sclavajul şi răzbunările. Allah este Părinte, unicul Dumnezeu. Morala musulmană are cinci stâlpi: credinţa, rugăciunea, milostenia, ajunul şi pelerinajul. Doctrina esenţială a islamului e cuprinsă în Chahdda sau Credeul musulman: "Nu este alt Dumnezeu decât Allah şi Mahomed, profetul său." Allah a trimis premergători tereştri: Adam, Noe, Abraham , Moise, Isus şi, în sfârşit, Mahomed - "sigiliul profeţilor" - ajutat de arhanghelul Gabriel, ce se opune lui Ivvis, diavolul alungat din Paradis. Ajunul se întinde o lună, Ramadan, când de la răsăritul până la apusul soarelui este interzis: a bea, a mânca, relaţii conjugale, a fuma, dar noaptea totul e permis. Pelerinajul la Mecca se poate face prin înlocuitor.

Moartea lui Mahomed, în 632, îl împiedică să cucerească lumea, dar urmaşii lui, "kalifii", au declanşat războiul sfânt. Venerând pe Allah şi pe singurul lui profet - Mahomed -, musulmanii îl cred suit la cer pe calul lui Allah, condus de Sfântul Arhanghel Gavril, care ar fi voit să-i arate Profetului piatra sa din Templul din Ierusalim, denumită azi Moscheea lui Omar. Credincioşii Islamului s-au divizat azi între ei, în circa 83 de secte, socotindu-l toţi pe Mahomed mijlocitor între Dumnezeu şi om.

Răspândirea mahomedanismului prin "războiul sfânt" a fost rapidă, căci urmaşul Profetului, Abour-Bakr (632-634), a lansat armatele Islamului în cucerirea Levantului, patru armate fiind împărţite în direcţiile Mesopotamiei şi Siriei, a Iordaniei şi Palestinei. Damascul cade în 635, Antiochia în 638, Ierusalimul în 637. Numai soldaţii bizantini opuseră rezistenţă, căci populaţia, sătulă de ocupaţia elenistă şi ortodoxă, împotriva curentelor sectante şi naţionaliste, primi învingătorii în cântece şi bătai de tobe. După cucerirea grosului centrului creştinătăţii îi veni rândul Egiptului, al cărui guvernator bizantin capitulă în aprilie 641, după şase luni de asediu. Musulmanii deveniră stăpânii Alexandriei, al doilea centru al Orientului creştin, cu peste 600.000 de suflete, distrugând vestita bibliotecă şi transformând din 705 d.Cr. Egiptul în ţară arabă, ucigând în masă pe creştinii copţi, care i-au primit ca eliberatori de sub bizantini. Pătrunderea în Mesopotamia şi Persia permise transferul capitalei califilor de la Damasc la Bagdad (762). Armenia rezistă, recâştigându-şi independenţa sub dinastia Bagratizilor. Georgia a fost ocupată de musulmani, cu capitala Tiflis, dar locuitorii se opuseră islamizării şi, în secolele VIII şi IX, au dat mulţi martiri. Asia Mică rămase provizoriu sub bizantini, după eşecul arabilor în faţa capitalei, în 717. Ocupaţia musulmană favoriza Bisericile în revolta lor împotriva credinţei ortodoxe: melkiţii, rău văzuţi, pierduseră teren. Având nevoie de funcţionari, arabii lăsară pe cei imperiali în posturile lor, însă treptat arabizarea făcu progrese, asimilând vechea cultură greacă. Folosirea limbii greceşti în actele publice a fost suprimată în 707 de Waled I, iar vechile limbi vorbite de popor (caldeeana, siriaca, iraniana) se mai menţin, pierzând însă mult teren, până la dispariţia lor completă, rămânând doar ca limbi liturgice, araba fiind instrument de asimilare. Cuceriră apoi Africa de Nord, creştină romană, şi impuseră islamul cu forţa, rămânând doar cinci episcopate în jurul Cartaginei, pe care au distrus-o din temelii, restul episcopilor refugiindu-se în insulele Mediteranei ca "episcopi in partibus infidelium!" Ocupate din 636, Locurile Sfinte nu aveau de suferit dominaţia arabilor, fiind considerate sfinte monumentele şi locurile de pelerinaj, iar califul Harun - al Rashid trimise împăratului Carol cel Mare cheile Sfântului Mormânt. În secolul al X-lea, sub dinastia Fatimiţilor, situaţia se schimbă prin apariţia noilor stăpâni, turcii seldgiukizi conduşi de teogrul bei Alep Arslan (1065-1072) şi de Malek-Sal (1072-1092). Stăpâni peste Bagdad din 1055, aceştia fac mari şi dese incursiuni în Asia Mică, cucerind partea răsăriteană prin trădarea armenilor monofiziţi, duşmani neîmpăcaţi ai grecilor; îşi aşezară capitala la Ierusalim, începând să persecute pe creştinii pelerini. Cuceriră apoi Armenia bizantină, ştergând Capadochia - în care Imperiul Bizantin avea un număr mare de ostaşi şi de generali de cea mai bună pregătire - şi făcând Sultanatul Roum, cu capitala la Iconium.

Traversând Maghreb-ul, puhoiul Islamului, comandat de generalul arab Tarik (de aici Djebel Tarik =Gibraltar), ajunse la Gibraltar, trecu în Spania stăpânită de regatul Vizigot creştin, cu 77 episcopate, îl cuceri treptat şi ajunse la Pirinei, reuşind chiar să cucerească părţi din sudul Franţei, dar Victoria lui Carol Martel la Poitiers (732) salvă Europa creştină de la un dezastru. Biserica spaniolă a fost plasată multe secole sub tutela musulmană şi mulţi tineri spanioli îmbrăţişară islamismul prin cultura arabă înfloritoare. Aşezarea arabilor la sudul şi estul ţărilor creştine opri orice progres al credinţei în aceste două direcţii, iar ameninţarea militară a Islamului asupra Europei creştine fu abia la finele veacului al XVII-lea înlăturată, după alungarea turcilor din Europa. Din 1073, turcii selgiucizi, succesorii lui Seldgiuk (1030), veniţi în serviciul califatului de Bagdad, tocmai din Asia centrală, au luat de la arabi religia musulmană, fondând Imperiul Otoman, care a urmărit cucerirea Europei creştine, până la 1683, când au fost învinşi definitiv la Viena.

Înflorirea matematicii, geometriei, medicinei şi agriculturii prin arabi a fost evidentă, iar solidaritatea creştină în faţa ameninţării islamice de multe ori exemplară.