ISTORIE

PARTEA I
ANTICHITATEA CREŞTINĂ (anii 30-800 d.Cr.)

13. CREŞTINAREA POPOARELOR EUROPENE

Una dintre cele mai importante opere ale Bisericii Evului Mediu a fost şi încreştinarea popoarelor barbare, adică cele ce nu aparţineau Imperiului Roman.

Graţie naufragierii a doi fenicieni creştini pe coasta Eritreii, aceştia devin preceptorii regelui Ezana. Evanghelia pătrunde astfel în Abisinia, iar în anul 350, patriarhul Alexandriei Egiptului a numit primul episcop abisinian. Întâiul episcop al Alexandriei a fost Sfântul Marcu, discipolul Sfântului Petru, de aceea Alexandria asculta respectuos de Roma. Numai episcopul Teofil (+412) l-a acuzat pe nedrept pe Sfântul Ioan Crisostomul că i-ar susţine pe origenişti. Sfântul Ciril condamnă primul pe Nestorie la Conciliul ecumenic din Efes (431), proclamând pe Sfânta Maria "Theotokos" (Mama lui Dumnezeu).

În veacul al V-lea, creştinismul se răspândi în tot Apusul. Încă în veacul al III-lea, Tertulian vorbea că regiunile Marii Britanii "inaccesibile romanilor, au fost accesibile lui Cristos", Evanghelia Sa pătrunzând mai întâi în Scoţia. La începutul veacului al V-lea se converti Irlanda, Papa Celestin trimiţând în anul 431 primul episcop, Palladius, urmat de Patricius (Patrick), mort în 461, când Irlanda era deja acoperită de biserici, mănăstiri şi de un cler numeros. În veacul al Vl-lea, Irlanda va fi o adevărată insulă a sfinţilor, deşi o parte din popor a rămas încă păgân, grupat în clanuri, aducând cult elementelor naturii şi făcând sacrificii umane. Sfântul Patrick converti pe rege şi pe şefii clanurilor, învingând influenţa magilor profeţi, druizii, şi organizând Biserica în mod specific, particular. Principalele centre ale vieţii sociale erau mănăstirile, unii din abaţi fiind episcopi (episcopat claustral), căci ţara era lipsită de cetăţi, era un mediu pastoral şi rural. Mănăstirile celte aveau şcoli în care credincioşii erau iniţiaţi în cunoaşterea Sfintei Scripturi; în plus, cultura latină era dezvoltată prin gramatică şi retorică, geometrie şi matematică, cultivate de călugări. Celţii şi-au adus astfel contribuţia la păstrarea şi transmiterea culturii latine şi a celei orientale creştine, folosită până la invazia musulmanilor.

Apusul invadat de popoare barbare. Gallia a cunoscut încă din veacul al III-lea invazia Alemanilor, deşi împăraţii s-au înţeles să rămână în Romania, la nordul frontierelor Imperiului, ceea ce nu s-a respectat. Aşezarea Hunilor în primii ani ai veacului al V-lea în nordul Panoniei (Ungaria de azi), străpungerea Galliei de Suevi şi Vandali în 406, înainte de a trece în Spania, pătrunderea Goţilor cu Alaric în Italia, căderea Romei în 410, au fost preludiul căderii Imperiului roman de Apus. În anul 413, Vizigoţii s-au aşezat în Narbonia ca "federali", dar nu şi-au respectat obligaţiile şi s-au extins asupra Aquitaniei, pe urmă de la Loire până la Gibraltar. În 436, patricianul Aetius instala Burgunzii în Savoia, însă aceştia, profitând de slăbirea Imperiului, deveniră stăpâni peste toate cetăţile dintre Vosgi şi Provence. Bretonii Marii Britanii, asaltaţi de Saxoni la Est şi de piraţii veniţi din Irlanda la Vest, se aşezară în Armorica. În Africa de Nord, după ce au traversat întreaga Spanie, Vandalii au cucerit întreaga provincie romană, aşezându-şi capitala în Hipponia, în ceasul în care Sfântul Augustin îşi dădea ultima suflare (430). Africa devine un regat barbar până peste un veac, când trupele bizantine ale lui Iustinian (533) o eliberează. Vandalii deveniră arieni şi, prin regele Hunneric (+495), au persecutat violent pe catolici, iar Thrasamund - urmaşul său - exilă 120 de episcopi africani, adversari ai pelagianismului, în Sardinia. Hunii, învinşi în Gallia de coaliţia legiunilor romane (generalul Aetius, la Câmpiile Catalaunice, în anul 451), coboară în Italia, ajungând sub zidurile Romei, în care nu intră datorită rugăciunii Sfântului Părinte Leon cel Mare (452), apoi se reîntorc în Panonia. Amintim că hunii intenţionau să atace Parisul, însă Sfânta Genoveva s-a rugat lui Dumnezeu să apere oraşul, ceea ce s-a şi întâmplat. Dar, peste trei ani (în 455), Papa Leon este martorul intrării în Roma a lui Geiserich cu vandalii săi. L-a rugat să cruţe viaţa locuitorilor şi monumentele, ceea ce hanul a acceptat. În sfârşit, în anul 476, ultimul împărat al Imperiului Roman de Apus, Romulus Augustulus, este detronat de Odoacru, regele goţilor Heruli, care devine stăpânul întregii Italii ca rege. Dependenţa de Imperiul bizantin este numai nominală. Contra invadatorilor, singură Biserica se ridică şi apără locuitorii şi oraşele, putera imperială neexistând decât cu numele.

Biserica avu faţă de aceşti barbari, majoritatea de viţă germanică, mulţi dintre ei creştini arieni, nu catolici, o atitudine binevoitoare, de a-i readuce la credinţa ortodoxă, romană. Am văzut că goţii, cu episcopul lor Ulfila, au câştigat prin el traducerea Bibliei în gotică, scrierea gotică şi chiar Liturghia de rit bizantin tradusă în gotică (49. Dom Guy-Marie Oury, Histoire de l'Eglise, Solesmes, 1978, p. 87). Deşi aceşti germanici arieni se opuneau conştient romanilor catolici, treptat a pătruns câte puţin mentalitatea creştină, respectul pentru sărmani, pentru învinşi! Faţă de invadatori, episcopii catolici erau şefii naturali ai credincioşilor lor, "paznicii cetăţii". Nici barbarii nu erau toţi cruzi, îndeosebi Goţii, ale căror legi şi atitudini erau mult mai blânde decât ale magistraţilor imperiali, ceea ce făcea populaţia băştinaşă romană să-şi dorească stăpânirea lor, în loc de a romanilor. La fel erau Burgunzii, care se convertiră la catolicism. În Italia goţii respectau catolicismul. Numai în Africa creştinii, socotiţi opozanţii statului, erau crunt persecutaţi de vandali, căci se opuneau să jure credintă regelui vandal (484), fiind declaraţi criminali de lez-majestate şi exilaţi cu miile în Sahara şi Corsica.

Căsătoria lui Clovis cu Clotilda, prinţesă burgundă catolică, şi botezarea fiului lor catolic, în 497, îl determină să se boteze catolic, împreună cu 3000 de luptători contra Alemanilor, ceea ce duse la încreştinarea tuturor Francilor în 507, până atunci păgâni, alungând pe Vizigoţi dincolo de Pirinei. Astfel, Francia deveni "Fiica mai bătrână a Bisericii", printre regatele barbare din Romania. În Spania, Suevii trec la catolicism, dar Vizigoţii, prin regele lor Leovigild, mai rămân arieni puţin timp. În Italia, Ostrogoţii sunt bătuţi de generalul bizantin Narses (552), iar Lombarzii veniţi în Italia în 468, având capitala la Pavia, se încreştinează treptat catolici.

Dacă Sfântul Patrick (372-466) a definitivat încreştinarea Irlandei, Sfântul Colomban înfiinţă în Scoţia mănăstirea celebră Iona (563), centrul creştinismului de aici. Cei din centrul şi sudul Angliei au îmbrăţişat creştinismul în primele trei veacuri, dar Bretonii abia în cursul invaziei barbare şi în retragerea lor în Gallia. Anglo-saxonii, care au luat locul Bretonilor, au fondat şapte state. Convertirea lor se datorează Sfântului Papa Grigore cel Mare, care le-a trimis pe Sfântul Augustin, benedictin (540-604), ce fondă biserica de Canterburry (azi primaţia Angliei) şi contribui la înflorirea statului britanic. Din mijlocul anglo-saxonilor încreştinaţi s-a ridicat savantul creştin, venerabilul Beda (+730). Evanghelizarea Angliei s-a terminat în veacul al VII-lea, graţie celţilor şi latinilor din Roma, conduşi în ultimele acţiuni de evanghelizare de Sfântul Wilifrid (634-709).

Călugărul anglo-saxon Willibrord, însoţit de alţii, trecu în Germania, unde converti mulţi frizoni, înfiinţând un scaun episcopal la Utrecht, pus sub jurisdicţia Romei (739). Ucenicul lui Willibrord, călugărul Winfrid - cu numele latinizat de Papa Grigore cel Mare în Bonifaciu - timp de 30 de ani lucrează misionar în Hessa, Turingia şi Bavaria, el însuşi sosit din Anglia, însoţit de alţi călugări, aflat în corespondenţă continuă cu Papa şi de trei ori în vizită la Roma, fondând centrul apostolatului său în mănăstirea Fulda (Germania). El organiză Biserica Germaniei prin unirea câtorva episcopate, însă muri ucis de păgâni în Frizia (Ţările de Jos) la 5 iunie 754. După el, în 777, Carol cel Mare organiză episcopate şi abaţii noi. Deşi germanii păgâni au mai opus rezistenţă încreştinării, fiindcă îi urau pe romani şi aveau concepţia cultului pentru bărbăţie şi curaj, iar răzbunarea ca o datorie - considerând, astfel, că apostolii care au suferit şi iertat ca şi Cristos au fost laşi, lăsând pe Mântuitorul în mâinile fariseilor şi cărturarilor poporului - , totuşi, şi saxonii cei mai refractari s-au încreştinat prin Sfântul Liadurin şi Sfântul Sturm, discipoli imediaţi ai Sfântului Bonifaciu. Carol cel Mare definitivă, prin forţă, încreştinarea saxonilor (782). Cucerirea Saxoniei deschise drumul spre nord pentru încreştinarea danezilor prin Sfântul Ansgar (826), de unde trecu în Suedia şi stabili ca episcop pe Gauzbert; răzvrătirile anticreştine sunt potolite, iar în 948 se înfiinţează episcopiile Scleswig, Ripen şi Aarhus, protejate de prinţii scandinavi din secolul al X-lea.

Aşa a pătruns creştinismul în Danemarca şi Suedia, prin Sfântul Ansgar (+864) şi Sfântul Canut (+1035). În Norvegia şi Islanda prin regele Hatlen, în secolul al X-lea. În timp ce Ierusalimul, leagănul creştinismului, căzu sub musulmani, Occidentul şi Nordul Europei deveni în întregime creştin catolic, datorită episcopilor, călugărilor şi preoţilor săi, răspândiţi în parohii rurale în cele mai multe ţări, păstrând astfel patrimoniul civilizaţiei creştine şi al culturii antice. Bizanţul a rămas capitala intelectuală a lumii creştine, iar Roma - capitala ei spirituală -, însă Basileul (împăratul bizantin) nu era decât regele ţărilor balcanice, sudului Italiei şi Asiei Mici. Prin politica lor iconoclastă, împăraţii bizantini au constrâns Papii să se îndrepte spre regii franci, care, după Victoria de la Poitiers (732) asupra musulmanilor, apărură cei mai siguri garanţi ai ordinei creştine.

Popoarele slave s-au încreştinat, o parte, în ritul latin: croaţii (680) sub principele Porga; slovenii în secolul al IX-lea prin Keitmar; sârbii sub împăratul Heraclius (640-644), dar în 827, scuturând jugul bizantin, se lepădară de creştinism, spre a-l primi din nou în 868 sub împăratul Vasile Macedoneanul.

Boemii s-au încreştinat prin Sfinţii Ciril şi Metodie şi prin Sfântul Adalbert, episcop de Praga (997). Cehii şi slovacii au fost încreştinaţi tot prin sfinţii greci Ciril şi Metodie (+868, respectiv +885), care le-au introdus Liturghia în limba vetero-slavă, tradusă din greacă şi latină, şi alfabetul slavon. De la ei, creştinismul a trecut la poloni, pe timpul regelui Mecislav, dar mai ales prin Boleslav (secolul al X-lea) în forma romană şi, mai sigur, sub regele Cazimir (1040-1058), având ca apostol pe Sfântul Adalbert, venit din Boemia. Cultul Sfintei Fecioare era foarte dezvoltat la ei. Opoziţia slavilor din Boemia faţă de episcopii misionari germani a fost înfrântă prin sosirea Sfinţilor Ciril şi Metodie, ceruţi de principele Rotislav, care le-au predicat şi le-au făcut slujbe în limba slavonă, aprobată de Papa Adrian II în vizita lor la Roma din anul 868, când au depus cărţile slave pe altarul Sfintei Maria Majore şi au făcut să se celebreze liturghia în limba slavonă în câteva bazilici romane. Sf. Metodiu a fost consacrat episcop al Panoniei şi legat al Sfântului Scaun pe lângă naţiunile slave. El restabili în profitul său vechea dieceză de Sirmium, ce îngloba cele două Panonii, Moesia Superioară şi o parte din Dacia Superioară. Sfântul Ciril muri la Roma, în februarie 869, iar Metodie, reîntors, găsi Moravia ocupată de germani, ducele Rotislav fiind predat de nepotul său, Sviatopulk, lui Ludovic Germanicul. În 870, episcopii de Salzburg, Pasau şi Frensing ţinură un conciliu bavarez în faţa căruia aduc pe Sfântul Metodie şi-l ameninţă 2 ani aspru. Papa Ioan al VIII-lea, în 872, îi obţine libertatea, permiţându-i să predice în limba slavă, dar Liturghia în latină, la ordinul Ducelui Sviatopulk. În 880, Sfântul Metodiu pleacă la Roma, unde Papa îi permite liturghia în limba slavă, dar citirea Evangheliei să o facă şi în limba latină. Papa Ioan al VIII-lea blamă pe Ducele german Wiching, în martie 881, pentru interzicerea slavei. Sfântul Metodiu traduce o mare parte din Biblie în slavă, murind în 885. Urmaşul său, Gorast, pârât de Wiching, sosit la Roma, către Papa Ştefan al V-lea, obţinu prin "communitorium" în 885 să fie abolită liturghia în limba slavonă, iar discipolii Sfântului Metodie alungaţi în Bulgaria, unde Ţarul Boris - apoi şi principele Vladimir de Kiev - introduse slavona în Biserică, Roma pierzând în folosul Bizanţului popoarele slave. Încă în 957, ţarina Olga a Kievului veni la Constantinopol şi îmbrăţişă creştinismul, iar în 988, marele prinţ al Kievului, Vladimir, se boteză la Cherson (Crimeea); în 989 se căsători cu o prinţesă bizantină, impunând la Kiev creştinismul poporului rus; astfel pătrunse în Rusia civilizaţia bizantină, iar Iaroslav (1015-1054) făcu din Kiev un centru cultural puternic.

Bulgarii s-au încreştinat prin Boris, în 869 d. Cr., mulţi cu forţa. Ruşii, sârbii şi bulgarii au ajuns de timpuriu sub jurisdicţia canonică a patriarhului Constantinopolului, iar restul slavilor sub cea a Papei de la Roma.

Ungurii se încreştinează datorită principesei Şarolta, catolică, soţia ducelui Geza, care a fost botezat împreună cu 5000 de luptători de către Sfântul Adalbert, episcop de Praga (Sfântul Gerard=Szent Gelert). Creştinismul catolic se consolidează sub fiul său, Sfântul Ştefan (969-1038), care fondă multe biserici şi mănăstiri.