ISTORIE

PARTEA I
ANTICHITATEA CREŞTINĂ (anii 30-800 d.Cr.)

12. ASCETISMUL ÎN BISERICĂ

Creştinii din primele veacuri trăiau o viaţă virtuoasă, o credinţă vie, punând în practică credinţa lor, fiind blânzi, evlavioşi, cu dragoste unul faţă de celălalt, întrecându-se în a face binele şi ferindu-se să facă răul. Mulţi creştini deprindeau în mare măsură virtuţile creştine: fecioria, postul, rugăciunile, iar bunurile lumeşti le considerau numai mijloace de trai. Aceşti creştini, atâta vreme cât trăiau în societate cu oamenii, se numeau asceţi, fiind stimaţi, iar în biserică, locul lor era îndată după cler. Prin aceste virtuţi practicate, ei atrăgeau admiraţia păgânilor, încât Sfântul Ignaţiu spunea că au transformat societatea păgână într-o comunitate a dragostei. Creştinismul, nu numai că a creat aşezăminte de binefacere (spitale, aşezăminte pentru bătrâni, văduve, copii părăsiţi), ci, înainte de toate, a descoperit virtuţi necunoscute lumii antice. Astfel de virtuţi: resemnarea în faţa loviturilor sorţii, în timp ce mulţi păgâni, plictisiţi, sătui de viaţă ("taedium vitae"), se sinucideau. Creştinii considerau viaţa ca o datorie, iar sinuciderea ca o laşitate (apostazia - cel mai mare păcat). Păgânii nu cunoşteau virtuţile creştine în sens nou. De exemplu, umilinţa pentru ei era provenienţa dintr-o familie săracă, umilă, şi nu virtutea împotriva trufiei. Sclavul şi femeia nu erau persoane după dreptul roman, de aceea stăpânul dispunea de ei după bunul plac; la fel de copii. Dar creştinismul a eliberat femeia de două ori: o dată de sub jugul păcatului, a doua oară de sub jugul bărbatului. Cultul Sfintei Fecioare Maria a contribuit mult la dezrobirea femeii. Lupta pentru desfiinţarea sclaviei, dusă de Biserică, a fost grea, căci societatea antică se baza pe sclavie. Sute de mii şi milioane de oameni munceau ca sclavi pentru câteva zeci de mii de oameni liberi. Peste 400 de sinoade ale Bisericii au luat hotărâri condamnând sclavia, dar rezultatele au fost parţiale. Se foloseau feţele bisericeşti de evenimente familiale (nuntă, botez, înmormântare etc.) pentru a ruga - de la caz la caz - pe stăpânii de sclavi să acorde libertate supuşilor lor. Aşa a eliberat Hermes 1250 de sclavi, iar Chromotius 1400 de sclavi.

Împotriva acestei vieţi decadente, asceţii au luptat cu pilda vieţii lor. Mulţi dintre asceţi îşi vindeau bunurile şi bogăţiile, preţul lor dându-l săracilor, iar ei luau calea pustiului şi trăiau singuratici în sărăcie şi curăţie sfântă, mortificându-se şi ducând lipsuri, suferind asprimea anotimpurilor. Aşa a luat naştere monahismul.

Monahismul în Răsărit s-a născut mai ales pe timpul persecuţiei lui Decius, când mulţi creştini s-au refugiat în pustiul Thebei Egiptului, ducând o viaţă de post, rugăciune şi lucrări sfinte. Aceştia sunt pustnicii sau anahoreţii. Unul dintre aceştia, Sfântul Paul de Theba Egiptului, întâlnindu-se cu alt pustnic, Sfântul Antonie, l-a întrebat dacă oamenii zidesc şi acum case trainice ca şi cum n-ar muri niciodată. Sfântul Antonie, din familie bogată, şi-a vândut toată averea, a dat-o săracilor şi, retrăgându-se în pustie, a mâncat numai pâine şi a băut apă. Sfântul Atanasie din Alexandria ne-a descris viaţa Sfântului Antonie, fiindu-i învăţăcel. Deşi erau mulţi, asceţii trăiau singuratici.

Sfântul Pahomie este fondatorul şi organizatorul vieţii monahale (cenobite). Din părinţi păgâni, s-a convertit, botezat şi, retrăgându-se în pustiu, a trăit câtva timp singuratic, apoi s-a dus în Tabienna Nilului, unde a întemeiat cea dintâi mănăstire, la anul 320 d. Cr. Învăţăceii lui erau obligaţi să trăiască în comun, să urmeze aceleaşi reguli şi să asculte de un şef comun. Aceste principii au stat la baza regulilor monahale de mai târziu. Fiecare călugăr îşi avea chilia sa, iar în comun aveau biserica, sufrageria, bucătăria şi infirmeria. Se aflau în acel timp câteva mănăstiri în pustiu supuse toate unui conducător numit "abba" (în limba siriacă = părinte) şi fiecare mănăstire avea un stareţ (superior). Viaţa în mănăstire era foarte aspră, programul ei fiind alcătuit din rugăciuni de mai multe ori pe zi, chiar şi la 12 noaptea, din munca manuală (împletituri de coşuri, rogojini ş.a.) şi cea din agricultură, renunţări şi meditaţii. Ascultarea, sărăcia, curăţia, sunt voturile monahale. Cu toată asprimea vieţii şi severitatea regimului, numărul cenobiţilor Sfântului Pahomie s-a înmulţit, încât la moartea sa erau între 3000 şi 7000 cenobiţi, iar în prima jumătate a veacului al V-lea erau peste 50.000.

În Palestina încă erau călugări în sistem de colonii (lavre) de asceţi, care trăiau singuratici, fiind însă supuşi unui şef comun, care îi aduna spre a face împreună anumite exerciţii de pietate. Aceasta este puntea de tranziţie între singuratici şi cenobiţi. O astfel de mănăstire a condus Sfântul Ieronim timp de 30 de ani în Bethleem.

Din Egipt, monahismul a trecut în Asia Mică, unde l-a organizat Sfântul Vasile cel Mare, care n-a găsit ca idealul vieţii călugăreşti să fie în acele nemărginite colonii de călugări din Egiptul Superior, nici în colibele izolate ale anahoreţilor, pe care le întâlnim în pustii, căci în primele era prea multă mişcare şi zgomot, iar în celelalte nu se practica mila şi smerenia. De aceea, el cerea mănăstire comună mijlocie, condusă de un călugăr egumen, care să fie în legătură neîntreruptă cu fiecare frate, aceştia alegându-şi un meşteşug, din acelea care nu tulbură liniştea vieţii mănăstireşti, lucrul manual fiind întrerupt de rugăciuni, atâtea câte vor ajunge să nu cauzeze pierderea spiritului interior al călugărilor. Silenţiumul nu va fi impus într-un mod absolut, dar nu se va grăi fără trebuinţă; se vor gândi înainte de a începe vorba şi îşi vor stăpâni până şi modulaţia vocii, care nu va fi nici prea înceată, nici prea ascuţită. Îmbrăţişând viaţa călugărească, nu se vor lepăda de lucrurile lor, dar de acum încolo le vor socoti închinate lui Dumnezeu şi nu le vor întrebuinţa decât în fapte bune, îndeplinite prin mâinile proprii sau prin mandatari aleşi cu grijă. Sunt reguli conforme cu firea şi puterile omului, mai blânde, cu dragoste pentru frate, care-l duc spre Dumnezeu. De aceea a crescut repede numărul mănăstirilor baziliene.

Monahismul în Apus a venit din Răsărit, graţie Sfântului Atanasie din Alexandria, care, exilat a doua oară, merge la Roma, însoţit de călugări egipteni. Sfântul Ambrozie şi Sfântul Ieronim îmbrăţişează monahismul în Apus. Şi aici erau asceţi singuratici, chiar în clasele de sus. Cea dintâi mănăstire a fost înfîinţată de Sfântul Martin (360) în Liguge, lângă Poitiers, alţii la Marmontier, iar nobilul roman Honoratus a fondat pe malurile Provensei, în insula Lerins, o mănăstire care deveni o renumită şcoală de teologie şi filosofie creştină. Curând, Sfântul Ioan Cassianu înfiinţa în 415 mănăstirea "Sfântul Victor" la Marsilia. Între 419-439, în două lucrări ale sale, "De institutis cenobiorum et de octo principale vitiorum remediis" şi "Conlationes", în 24 de cărţi, a expus regulile disciplinei exterioare şi interioare a mănăstirilor şi vieţii călugărilor, după exemplele văzute în călătoriile sale. Prin aceasta a devenit "Legislator al vieţii monastice". Ca atare, aceste mănăstiri se conduceau nu după reguli proprii, ci după regulile mănăstirilor din Răsărit. Sfântul Augustin a introdus monahismul în Africa, înfiinţând o mănăstire la Hipponia, pe care a condus-o el însuşi. Devenind episcop, el i-a adunat pe toţi preoţii şi diaconii cetăţii la curtea sa, trăind o viaţă comună monastică. După el s-a dezvoltat într-un mod încurajator şi monahismul în Africa. Părintele monahismului în Apus este însă Sfântul Benedict. Născut din părinţi nobili, a studiat la Roma, unde se îngrozi de stricăciunea moravurilor de acolo şi se retrase într-o peşteră (lângă Subiaco). Aici stătu trei ani. Venind şi alţi călugări lângă el, Sfântul Benedict întemeiază 12 mănăstiri. Cea mai însemnată a fost cea fondată în 519 la Monte Cassino (lângă Napoli), care este şi astăzi mama mănăstirilor benedictine. Aici a întocmit regulile vieţii monahale, care treptat au fost adoptate în tot Apusul, fiind în uz aproape singurele până în secolul al XIII-lea. La baza lor, Sfântul Benedict a pus regulile Sfântului Pahomie şi ale Sfântului Vasile cel Mare, adaptându-le împrejurărilor vieţii apusene. Şeful mănăstirii este abatele, ales de întreaga comunitate. El îşi alege ajutor pe prior sau prepozit. În conducere este ajutat de decani, care conduc viaţa sufletească a câte zece călugări. La baza vieţii monastice este fecioria, sărăcia şi ascultarea. Călugărul este obligat să stea în aceeaşi mănăstire. Cei mai mulţi dintre călugări sunt fraţi. Primirea în ordin este foarte strictă. Candidatul este supus mai multor probe, încercări de a se constata seriozitatea şi sinceritatea lui. Deviza lor este "Ora et labora = Roagă-te şi munceşte!". În reguli sunt stabilite amănunţit toate datoriile lor, rugăciunile, timpul, lectura, lucrul manual. Masa este mai bogată decât a călugărilor din Răsărit, atât cantitativ cât şi calitativ, mai ales pentru bolnavi şi cei ce lucrează greu. Sfântul Benedict a murit în anul 543. Sora sa, Scholastica, a înfiinţat un ordin călugăresc pentru femei, după regulile benedictinilor. Ordinul benedictinilor a câştigat o mare importanţă prin intrarea în mănăstire a lui Casiodorus, fost ministru al regelui Teodoric cel Mare, şi a altor intelectuali de seamă. Aceştia au transformat mănăstirea benedictină Vivarium din Scylacium (Brutium, Italia de Sud) într-un lăcaş de arte şi ştiinţe, salvând o mulţime de comori culturale ale antichităţii prin osârdia vrednicilor ei călugări. Scriitorul protestant Grigorovius scria: "Benedict n-a lăsat pe călugării săi să piardă timpul în meditaţii sterile, ci trebuiau să muncească atât cu mâna cât şi cu capul, şi benedictinii au ajuns meşteri ai ţărilor apusene: în agricultură, lucru de mână şi ştiinţe". Importanţa ordinului benedictin se vede şi din rapida lui răspândire. A ajuns şi în Anglia. Din el au ieşit: 40 de papi, 200 de cardinali, 5000 de sfinţi şi 20.000 de scriitori şi oameni învăţaţi. Importanţa ordinelor călugăreşti în viaţa Bisericii şi a naţiunilor este inestimabilă: culturală, morală, ştiinţifică, literară, artistică, multe descoperiri datorându-li-se lor (Mendel - ereditatea; Kepler, Copernic - astronomi; Dante - scriitor ş.a.) La noi, cele ortodoxe în Bucovina, Moldova, Muntenia, cele unite la Blaj, Bixad, Nicula, Moisei, Strâmbu etc., au fost focare de cultură.