ISTORIE

PARTEA I
ANTICHITATEA CREŞTINĂ (anii 30-800 d.Cr.)

10. DUŞMANII INTERNI Al BISERICII. EREZIILE

După Edictul din Milano, din 313, libertatea de gândire teologică crescând, s-a născut răstălmăcirea doctrinei creştine şi unii episcopi, preoţi şi laici propuneau adevărurile de credinţă altfel decât le-au predicat şi tălmăcit Isus şi apostolii. Aşa s-au născut ereziile, învăţături greşite, condamnate de Biserică în sinoadele ecumenice şi locale, fixând şi dogmele respective.

A. EREZIILE PRIMELOR TREI VEACURI

1. Primele sunt iudaizante, încercând să iudaizeze creştinismul. Nazareii retraşi peste Iordan ţineau Legea mozaică dar nu căutau să o impună creştinilor.

Ebioniţii, săraci pioşi, respectau legea mozaică şi Evanghelia după Matei în aramaică, dar respingeau Epistolele Sf. Pavel şi-l considerau pe Cristos fiul natural al lui Iosif şi al Mariei, nu Dumnezeu.

Iudeo-gnosticii păstrau Legea mozaică, însă împrumutau idei străine din gnosticismul antic şi unele idei creştine. Astfel, Cerint din Alexandria trăind în Asia Mică susţinea dualismul: Dumnezeu este invizibil, inefabil, dar materia este veşnică. Lumea a fost făcută de Demiurg. Un înger a dat iudeilor Legea Mozaică. Isus a fost un om bun, natural, nu Dumnezeu întrupat. Păstrau circumciziunea, Sabatul, ritualurile mozaice.

Eclesaismul era un amestec de iudaism, păgânism, creştinism, iar Isus e om întrupat din Fecioara Maria. Păstrau circumciziunea, Sabatul, pe timpul lui Traian.

Iudeo-gnosticismul este expus concret în Pseudo Clementinele cu poveşti şi o călătorie a Sfântului Petru şi a Sfântului Clemente Romanul la Roma, în urmărirea lui Simon Magul. Acesta a fost primul eretic în Biserică (Fapte VIII, 9) ce a cerut lui Petru şi Ioan, sosiţi în Samaria la convertirea diaconului Filip peste care şi-au pus mâinile, să-i vândă Spiritul Sfânt pe bani, pentru care a fost mustrat de Sfântul Petru. De aici, cei care vând cele sfinte sunt simoniaci. A avut aderenţi în Samaria, Siria, Frigia, la Roma, crezându-se o întrupare a puterii supreme. Cel ce credea în el se mântuia. Isus era o aparenţă supremă.

2. Aceste erezii sunt provenite din gnoza păgână şi unele idei iudaice şi creştine: Gnosticismul: de la Gnosis = cunoaştere, ştiinţă. Gnosticii susţineau că pot ajunge la cunoaşterea supremă a religiei şi la misterele ei dobândind astfel mântuirea. Susţineau dualismul: Dumnezeu este binele, materia e răul. După ei, lumea nu e creaţia lui Dumnezeu, care astfel s-ar întina, ci a unui Demiurg - Eon Inferior, emanat de divinitate. Mântuirea constă în eliberarea de materie, reîntoarcerea sufletului omului în pliromă prin gnoză. Trupul nu mai învie, căci ar înemna că materia este veşnică, dar ea este rea în sine. Isus n-ar fi avut un trup real, ci unul aparent, eteric, peste care a coborât omul Cristos, iar întruparea aparentă. Aveau unele rituri ca şi cult, dar morala era ascetică, severă, pentru distrugerea corpului care este materie. Iar pentru unii morala libertinistă cu distrugerea trupului prin excese şi desfrâuri neruşinate. Oamenii, după ei, sunt de trei feluri: pneumaticii sau spiritualii compuşi din spirit, suflet şi trup, mântuindu-se prin gnoză; psihicii cărora gnoza le este închisă, bucurându-se doar de o fericire inferioară; ilicii în care predomină trupul şi sunt osândiţi. Erau organizaţi în biserici, secte, colegii, adunări, şcoli, formând comunităţi cu mulţi şarlatani în Siria şi Alexandria în sec. II d. Cr. (anul 160).

Maniheismul era o formă a gnosticismului de la Maniheus, persan născut în anul 215. Este un dualism extrem cu două împărăţii: a luminii şi întunericului, în opoziţie permanentă cu omul, cu sufletul bun al luminii. Omul se mântuie prin învăţătura lui Cristos, dacă nu face păcate. Maniheii au imitat Biserica cu preoţi, diaconi şi credincioşi aleşi (desăvârşiţi) şi auditori (Catecumeni).

3. Erezii în sânul Bisericii. Marcionismul îşi are originile în ideile lui Marcion din Sinope. În anul 138 a plecat la Roma, unde a fost excomunicat, fiindcă învăţa că între Vechiul şi Noul Testament sunt antiteze şi nu sunt opera aceluiaşi Dumnezeu: Vechiul Testament ar fi opera lui Dumnezeu, creatorul lumii, drept, aspru şi rău; Cel Nou opera Dumnezeului bun şi iubitor ce s-a descoperit în Isus Cristos.

Montanismul, apărut în Frigia, prin 156, a fost propagat de Montan, acesta considerându-se paracletul (mântuitorul, organul Sfântului Spirit anunţat de Isus Cristos), iar revelaţia Noului Testament nu este desăvârşită, ci se desăvârşeşte prin el ca paraclet. Tertulian l-a îmbrăţişat prin rigorism moral.

Hiliasmul (milenarismul) e credinţa că Isus Cristos va veni curând după o primă înviere a morţilor şi va înfiinţa împărăţia de 1000 de ani, stabilind o teocraţie pământeană. Dar Sfântul Ioan prin Isus spune: "Nici îngerii din ceruri nu ştiu Parusia".

Alogii, în Frigia din Asia Mică, în sec. II, contestau Evanghelia Sfântului Ioan, deoarece vorbeşte despre Logos şi Împărăţia milenară.

Antitrinitarismul sau monarhismul atacă unitatea persoanelor Sfintei Treimi, prin sec. III. Paul de Samosata, episcopul Antiohiei (262-269), afirma că Logosul sau Cuvântul este înţelepciunea lui Dumnezeu, iar cu Sfântul Spirit, Sfânta Fecioară a născut un om asemena nouă, pe Isus Cristos, în care a locuit Logosul ca într-un templu, însă Unul este Isus Cristos, şi altul Logosul. Deci Tatăl şi Logosul fac o singură persoană. Acest Logos s-a manifestat prin Moise şi prin profeţi şi îndeosebi prin Isus, fiul Fecioarei Maria. Isus nu a fost decât un om superior inspirat prin Logos şi astfel, câte puţin, merită să fie într-un fel divinizat. Paul de Samosata îşi sprijinea cristologia lui pe date scripturistice: "Tatăl Meu este mai mare decât Mine." Conciliul din Asia Mică şi Siria, format din 70 de episcopi reuniţi în Sinodul de la Antiohia, îl condamnară (anul 269), dar Arie îşi luă o parte din doctrina sa.

Sabelius din Cirenaica, în anul 200, învăţa că Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt formează o unitate nedistinctă, dar care iese din sine în timp pentru scopurile lumii. Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt nu sunt persoane distincte ale dumnezeirii, ci trei numiri într-o singură ipostază, trei moduri sau trei manifestări ale dumnezeirii, deci modalism. Sinodul de la Niceea, din 325, a lămurit definitiv raportul între persoanele Sfintei Treimi. Continuatorii maniheilor, montaniştilor, gnosticilor, au fost în sec. VII-IX paulicienii, bogumilii în Bulgaria şi Iugoslavia.

B. EREZIILE TEOLOGICE PRIVITOARE LA SFÂNTA TREIME

Arianismul, propagat de preotul Arie din Alexandria Egiptului susţinea că Fiul este creatura cea mai perfectă a Tatălui, dar nu este Dumnezeu adevărat, deşi a participat la crearea lumii, însă numai pentru sfinţenia Sa a devenit asemenea Lui. Răspândindu-se puternic în Orient, împăratul Constantin cel Mare convocă primul Sinod ecumenic la Niceea, în anul 325, în cadrul căruia s-a redactat Simbolul credinţei "Şi într-Unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul născut..." Era deosebirea numai de o literă între formula ariană şi cea catolică... "omoiousios", nu identică, asemănătoare şi "omoousios":... de o fiinţă consubstanţială cu Tatăl. Arienii, negând dumnezeirea lui Isus, au fost condamnaţi de 318 episcopi adunaţi la Niceea, însă fiii şi urmaşii lui Constantin cel Mare au susţinut arianismul în veacurile IV, V, VI, inclusiv goţii. Abia după 300 de ani erezia a dispărut complet. Numai Dumnezeu a scăpat Biserica de această gravă erezie susţinută în special de împăraţii şi patriarhii Răsăritului.

Arianismul se sprijinea pe un principiu inflexibil: Dumnezeu unic, nenăscut şi veşnic, rămâne necomunicabil cu lumea materială; altfel ar trebui să-L mărturisim compus, divizibil, schimbător şi suma întregii materii. În afara Lui, totul este creatură. Ca şi celelalte fiinţe, Cuvântul a fost scos din neant, creat nu în mod necesar, ci voluntar. Astfel a devenit agent al creaţiei universale, prima creatură a Tatălui, având existenţa înainte de timp, dar nu din veşnicie, fiindcă a fost un timp când el nu era. Arie se sprijinea aici pe Proverbe 8, 22: "Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea tuturor veacurilor", însă aici e vorba de înţelepciunea omenească pe care ereticul Arie o confunda cu Logosul divin. Fiul lui Dumnezeu, fiind o simplă creatură, este cu totul străin şi deosebit de fiinţa Tatălui şi nu poate fi numit "de o fiinţă cu Tatăl" - omoousios to Patri.

Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul este creaţiunea lumii, fiindcă Dumnezeu cel Preaînalt nu putea crea universul material decât cu ajutorul unei fiinţe intermediare. Aceasta este o idee gnostică şi eretică, după care materia este rea în sine, iar Dumnezeul Suprem nu se poate atinge direct de materie, căci s-ar întina de aceasta.

La creaţie, Fiul a primit măreţia şi puterea creatoare a Tatălui, graţie căreia a devenit Fiu adoptiv al Tatălui, câştigându-şi astfel o divinitate împrumutată din divinitatea Tatălui, dar substanţa Tatălui faţă de a Fiului se deosebeşte atât de mult, cum se deosebeşte infinitul de finit.

În acest fel, arianismul suprima misterul Sfintei Treimi, reducând religia la un cult al Dumnezeului Creator, creştinismul fiind golit de conţinutul său divin şi înlocuit cu un deism raţionalist, filosofic. Această erezie ruina orice divinitate a Fiului şi a Spiritului Sfânt, reducându-i la rolul unor creaturi excepţionale. În germene, arianismul cuprindea aproape toate ereziile ce i-au urmat: macedonianismul, nestorianismul, monofizismul, sectele de atunci şi până astăzi.

Împotriva lui Arie şi a adepţilor lui: Eusebiu din Nicomedia (+ 340) şi Maris de Calcedon, Leonte al Antiohiei şi alţii ce tulburau pacea Bisericii şi a Imperiului, împăratul Constantin cel Mare, devenind singurul stăpân al Imperiului prin învingerea lui Liciniu în 323, a convocat Sinodul I ecumenic la Niceea (reşedinţa imperială se afla aproape, la Nicomedia, în Bithynia) acordând celor 318 Părinţi episcopi, participanţi, privilegiul evectio, adică folosirea poştei imperiale şi întreţinerea lor pe timpul duratei Conciliului, privilegii păstrate de împăraţii care au convocat sinoadele următoare.

În cadrul acestui conciliu, prezidat de Osius, episcopul Cordobei (Spania) şi delegaţii Papei Silvestru al Romei (314-335), preoţii Vitus şi Vincenţiu din Roma, Sfântul diacon Atanasie, episcopul Alexandriei Egiptului şi mulţi alţii, printre care Eustaţiu din Antiohia, Sfântul Nicolae, episcop de Mira Liciei, Sfântul Spiridon, episcopul Trimitundei (Creta), Leontin din Cezareea, Cecilian de Cartagina, un episcop "scit" ş. a. au demonstrat cu texte din Sfânta Scriptură că Isus Cristos este şi Dumnezeu şi om adevărat, fiind "de o fiinţă cu Tatăl" - consubstantialis Patri - omoousios to Patri -, împotriva rătăcirilor lui Arie cuprinse şi în lucrarea lui, Thalia (carte de cântece eretice pentru popor) şi semi-arienilor lui Eusebiu de Nicomedia, ce susţineau formula omioousios - asemănător după fiinţă cu Tatăl.

La sfârşitul dezbaterilor, Părinţii conciliari au formulat învăţătura acestui Sinod, redactând Simbolul credinţei în 7 articole, iar al 8-lea începând cu mărturisirea "Credem şi întru Spiritul Sfânt".

Arie (+336) şi adepţii lui, refuzând semnarea formulei omoousios - consubstantialis - de o fiinţă cu Tatăl, au fost excomunicaţi şi, din porunca Împăratului, exilaţi în Illyric (foarte probabil Singidunum - Belgrad).

Acest Sinod ecumenic din Niceea a stabilit şi data Paştilor în prima Duminică după luna plină ce urmează echinocţiului de primăvară, dacă nu coincide cu Paştele iudeilor; a condamnat erezia antitrinitară a lui Paul de Samosata; a alcătuit 20 de canoane, stabilind şi confirmând drepturile mitropoliţilor din Roma, Alexandria şi Antiohia, ridicându-l pe episcopul Ierusalimului la rangul de mitropolit; au apărat, prin episcopul Pafnutie al Tebaidei-Egiptului, sfinţenia căsătoriei preoţilor, o singură dată, şi sfinţenia vieţii preoţilor hirotoniţi celibatari.

Urmaşii împăratului Constantin cel Mare (+337), Constant în Apus şi Constanţiu în Răsărit, fiii săi, primul niceean catolic, celălalt semiarian cu Eusebiu de Nicomedia pe care l-a instalat episcop la Constantinopol. Biserica era deja împărţită. Pentru a o reuni, Constant a hotărât ţinerea unui sinod la Sardica (Sofia), în anul 343, iar Constanţiu, aflat în război cu perşii, a consimţit. S-au adunat ambele tabere, dar semiarienii orientali cer pentru desfăşurarea sinodului două condiţii: condamnarea Sfântului Atanasie, deja episcop din 337, şi o nouă formulare a Simbolului Credinţei. Întrucât cei 341 de episcopi catolici se opun, eusebienii pleacă la Filippopolis, în Tracia, sub protecţia lui Constanţiu, unde îşi menţin condamnarea Sfântului Atanasie şi a arianismului. Părinţii sinodali sosesc la Sardica din Roma, Spania, Galia, Moesia, Daciile, Tracia, Dardania, Epir (39. H. Mihăescu, op. cit., p. 36) restabilesc pe Sfântul Atanasie şi alţi episcopi depuşi de semiarieni în scaunele lor, confirmă decretele de la Niceea şi excomunică pe episcopii părţii opuse. Tot atunci a fost redactat şi aprobat decretul Sardica sub preşedinţia Papei Iuliu, reprezentat de Sfântul episcop Osius al Cordobei, preoţii Archidamus, Philoxen şi diaconul Leon (ajuns papă), prin care, "după obiceiul imemorial, episcopul poate fi judecat numai de un conciliu provincial şi dacă nu e satisfăcut de sentinţa adusă, coprovincialii sunt obligaţi să-i scrie Papei de la Roma, care poate aprecia dacă se poate revizui procesul şi sentinţa sa rămâne irevocabilă". Deci Conciliul de la Sardica menţine principiul apelului ultim la Papa Romei, pe care Papa Iuliu l-a afirmat viguros. (40. Etienne Chastel, Histoire de christiannisme, Tome II, Paris, 1889, p. 499).

Macedonismul nega dumnezeirea Sfântului Spirit - erezie susţinută de către patriarhul Macedoniu al Constantinopolului - după greşeala lui Arie pentru persoana Fiului. L-a condamnat Sinodul al II-lea ecumenic, ţinut la Constantinopol în 381, convocat de împăratul Teodosie, unde s-a redactat formula:"Şi întru Spiritul Sfânt, Domnul de viaţă făcător, care de la Tatăl purcede...". Conciliul II Ecumenic din Constantinopol (381) a luat şi decizii canonice puţin fericite, între care Canonul III, ce stipula că Episcopul "Noii Rome" (Constantinopol) trebuie să aibă aceleaşi prerogative ca Papa de la Roma, fiind al doilea în scaun după Papa, rezidând în reşedinţa imperială, după ei titlu pur politic, eludând anticreştineşte că în Roma a activat şi a murit martir Sfântul Petru, deci că Roma este un scaun apostolic de origine divină. Cu timpul, Bizanţul a centralizat toate problemele orientale sub înalta direcţie a împăratului şi a "Sinodului permanent" prezidat de Patriarh, bizantinismul fiind ridicat la rangul de tribunal religios al Orientului, punând Patriarhul la nivelul Papei şi împăratul deasupra tuturor, ceea ce papii n-au aprobat niciodată. Odată cu moartea împăratului Valens (378), arianismul nu mai are protejat oficial. La Conciliul II Ecumenic din 381, de la Constantinopol, a participat şi prezidat prima parte Sfântul Grigore de Nazians. Încă înaintea acestui conciliu el a fost chemat de împăratul Teodosie la Constantinopol, unde arianismul avea mare putere, şi într-o încăpere umilă numită "Anastasis" (învierea), rosti celebrele sale predici teologice despre Sfânta Treime. După moartea patriarhului Meletie, el a fost numit patriarh şi a condus prima parte a Sinodului II Ecumenic (Constantinopol, 381), dar ofensat de episcopii orientali că asculta de Papa de la Roma, Sfântul Grigore demisionă, părăsi imediat sinodul, retrăgându-se la moşia sa. Când episcopii orientali îi reproşară că Isus s-a născut în Orient şi că ei trebuie să aibă cuvântul şi în problemele sinodale, iar nu Apusul, Sfântul Grigore le-a răspuns: "Dar tot în Orient a fost răstignit Isus Cristos". După acest conciliu, împăratul Orientului, Teodosie, a interzis treptat şi a cerut să fie părăsit păgânismul (392), distrugând templele păgâne, dar era tolerant cu persoanele păgâne aflate în dregătoriile imperiului. În 390 împăratul Teodosie a fost pedepsit de Sfântul Ambrozie fiindcă a ordonat să fie ucişi 7000 de oameni răzvrătiţi. L-a oprit să intre în templu şi i-a spus: "Tu l-ai imitat pe David în crimă, imită-l şi în pocăinţă". El a consimţit şi a primit pocăinţa publică îngenunchind în faţa bisericii şi trei luni de zile n-a îndrăznit să intre în biserica din Milano.

Pelagianismul este o erezie antropologică referitoare la soarta omului şi a fost susţinută de călugărul Pelagius din Irlanda, care susţinea că păcatul strămoşesc a stricat numai lui Adam, n-a trecut asupra omenirii întregi. De aceea, botezul şi Sfânta Treime nu sunt necesare, chiar şi patimile, moartea şi harul lui Isus n-ar fi necesare, căci omul se poate mântui prin propriile sale puteri. Nu-i nevoie de graţia sfinţitoare. Exemplul lui Isus e doar o pildă bună. L-au combătut Sfântul Augustin şi Sfântul Ieronim şi l-a condamnat Papa Inocenţiu I, dând ocazie Sfântului Augustin să rostească: "Roma locuta, causa finita!", ceea ce arată că Sfântul Augustin credea în infailibilitatea papei. L-au condamnat şi alte sinoade particulare şi Sinodul ecumenic din Efes, în anul 431 d. Cr.

Predestinaţianismul - opus pelagianismului - susţinea că omul nu e liber şi ca atare mântuirea lui nu atârnă de faptele lui, ci de cum a fost predestinat din veşnicie de Dumnezeu: la osândă, ori la mântuire. Luther şi Calvin au preluat această teză falsă şi au dezvoltat-o greşit în lucrările lor.

Nestorianismul. Patriarhul Nestor al Constantinopolului, împotriva învăţăturii Bisericii conform căreia Cristos este om adevărat şi Dumnezeu adevărat în aceeaşi persoană, a doua divină, învăţa că în Isus sunt nu numai două naturi deosebite, ci şi două persoane deosebite (dumnezeiască şi omenească) şi între ele e numai o legătură morală, de prietenie, nu una substanţială, sau ipostatică. În acest caz, Sfânta Fecioara Maria nu ar fi Născătoare de Dumnezeu, ci numai mama persoanei omeneşti. Sinodul ecumenic din Efes, anul 431, l-a condamnat pe Nestor, definind dogma: în Isus Cristos, a doua persoană dumnezeiască, sunt două naturi - divină şi umană -, în consecinţă, Sfânta Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu, nu numai mama persoanei omeneşti, cum greşit învăţa Nestor. Poporul care aştepta afară hotărârea Sinodului, aflând-o, l-a aclamat, îndeosebi, pe Sfântul Chiril, patriarhul Alexandriei, care l-a combătut magistral pe Nestor. Inscripţiile descoperite în Dacia, datând din secolul al V-lea, consemnează dogma crezută de strămoşii noştri: "Sfânta Fecioară Maria - Născătoare de Dumnezeu", cum credeau şi înainte de acest Sinod efesian.

Monofizismul a fost formulat şi propagat de călugărul egumen Eutichie din Constantinopol, care susţinea că în Isus ar fi numai o singură natură (nu numai o singură persoană), cea dumnezeiască, aceea care a absorbit pe cea omenească, precum un picur de apă în mare. A fost combătut de Sinodul IV ecumenic din Calcedon, anul 451, când s-a acceptat ca patriarhul Constantinopolului să fie recunoscut al doilea în scaun după Papa Romei. Adepţii lui Nestor trăiesc şi azi puţini în India şi China, iar monofiziţii sunt şi azi în Asia Mică şi Egipt. Monofizismul a fost condamnat de 600 de episcopi şi de Papa Leon cel Mare în epistola adresată episcopului catolic Flavian, care, apărând dreapta credinţă, a fost ucis. Ajunsă în faţa Sinodului IV ecumenic, scrisoarea Papei Leon cel Mare, după ce a fost citită, a fost aclamată de întregul Sinod, preşedintele afirmând: "Petru a vorbit prin Leon". Aşa s-a recunoscut şi infailibilitatea papei, crezută încă din primele secole creştine. Şi azi această epistolă este regulă de credinţă. Sinodul IV Ecumenic din Calcedon s-a desfăşurat în 15 sesiuni în luna octombrie 451, în timpul domniei împăratului Marcian şi împărătesei Pulcheria, sub conducerea solilor Papei Leon cel Mare şi cu participarea a 600 de episcopi. Aceştia au condamnat, iscălit şi depus pe mitropolitul Dioscor al Alexandriei, nestorian, datorită căruia a fost maltratat şi ucis arhiepiscopul Flavian al Constantinopolului în "Sinodul tâlhăresc de la Efes din 449". S-a aprobat "Epistola Ad Flavianum" a Papei Leon, în care e condamnat nestorianismul, oprită a se citi în "Sinodul tâlhăresc de la Efes" de către Dioscor. S-a reconfirmat ţinerea strictă a doctrinei catolice adoptată în sinoadele de la Niceea (325), Constantinopol (381), Efes (431) şi anatematismele Sfântului Ciril Alexandrinul, s-a adoptat condamnarea monofizismului lui Eutichie în sesiunea a VI-a din 25 octombrie 451, în prezenţa împăratului Marcian, când episcopii sinodali au strigat: "Aceasta este credinţa noastră, a tuturor, toţi slobod am iscălit, toţi suntem catolici" (41. Samuil Micu, Istoria bisericească, îngrijită de arhimandrit Veniamin Micle, Mănăstirea Bistriţa, Eparhia Râmnicului, 1993, p. 151). În sesiunea a XV-a, de încheiere, s-au elaborat 30 de canoane. În al 28-lea se cerea ca, potrivit hotărârii celor 150 episcopi prezenţi în 381 la Sinodul din Constantinopol, să i se acorde şi patriarhului Constantinopolului aceleaşi prerogative bisericeşti ca patriarhului Romei Vechi, cu dreptul de a hirotoni pe mitropoliţii din Eparhiile Pontului, Traciei şi Asiei, iar aceştia, la rândul lor, pe episcopii sufragani, canon pe care l-au aprobat toţi părinţii afară de solii papei care au grăit împotrivă. "Acesta a fost săborul de la Halchidon a toată lumea, la care au fost 600 de părinţi" (42. S Micu, op. cit., p. 152). Abia în Sinodul XII Ecumenic Latran (1215) cei 404 episcopi participanţi au aprobat canonul 28 de la Conciliul Ecumenic Calcedon (451). Din acest canon este limpede că credincioşii daco-romani din nordul Dunării nu erau cuprinşi sub jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului, ce avea sub jurisdicţia ei eparhiile Pontului, Traciei şi Asiei, care aparţineau de Prefectura Orientului. Sub Diocleţian (284-305) Imperiul Roman a fost împărţit în patru prefecturi, subîmpărţite în 13 dieceze şi acestea în 116 provincii. Patriarhul Constantinopolului avea în subordine şase provincii: Europa, Rhodope, Tracia, Haeminont, Moesia Secunda, Scythia (Dobrogea). Dieceza Daciei împreună cu Dieceza Macedoniei făceau parte din Prefectura Iliricului. Dieceza Daciei cuprindea şase provincii: Dacia Mediteraneea, Dacia Ripensis, Moesia Prima, Dardania, Praevalitana şi o parte din Macedonia Salutaris. Dieceza Traciei se întindea în sudul Dunării până la Filipi şi la Sardica, la nord până la Dunăre (de la Rusciuc pănă la gurile Dunării) şi la răsărit se mărginea de Marea Neagră şi Marea Egee, deci cu excepţia Dobrogei, teritoriul românesc fiind subordonat vicariatului de la Tesalonic, apoi din 525, Iustinianei Prima, iar după Leon Isaurul (726), din nou vicariatului Tesalonic, supus succesiv papei. Acestuia i-a urmat Ohrida, ocupată în sec. XIV de turci, care au supus-o patriarhului Constantinopolului. Însă în anul 1054 Leon, arhiepiscopul Ohridei, se uni cu Mihail Celularie şi făcu Marea Schismă. (43. Dr. Vasile Lucaciu, Revista catolică şi Biserica Ortodoxă Română, în "Revista catolică", anul IV, Baia Mare, 1890, p. 385). Deşi monofizismul a fost condamnat la Calcedon (451), totuşi el se menţinu clandestin prin împărăteasa Teodora, soţia lui Iustinian, care era monofizită, în timp ce soţul ei era catolic calcedonian. Voind să împace monofizismul cu catolicismul şi să readucă în sânul Bisericii Catolice pe monofiziţi, Iustinian convocă cel de-al V-lea Conciliu Ecumenic în anul 553 la Constantinopol, cu participarea a 150 de episcopi. Îl aduse şi pe Papa Vigilius de la Roma, ca să condamne "Cele trei Capitole", cu erezia nestoriană, făcând unele concesii monofiziţilor. Dar Papa, sub presiune, a condamnat în decretul său "Iudicatum" "Cele trei Capitole", fără să amintească măcar autoritatea infailibilă a Conciliului din Calcedon, pe care împărăteasa nu-l accepta. Episcopii apuseni şi cei africani au protestat şi l-au ameninţat pe Papa, care a redactat şi proclamat un act, "Constitutum", prin care interzicea expres condamnarea "Celor trei Capitole". Episcopii latini prezenţi la sinod s-au opus, motiv pentru care au fost trimişi în exil, unii murind ca martiri. Văzând aceste jertfe şi pentru a evita altele, la cererea şi impunerea împăratului Iustinian, Papa Vigilius a aprobat Conciliul V ca fiind ecumenic şi a plecat supărat la Roma; ajuns pe teritoriul Italiei moare, urmând ca Papa Pelagiu (555-560), urmaşul său, să determine Occidentul să condamne şi el "Cele trei Capitole". Episcopii din Toscana, Liguria şi Istria fac schismă şi abia după 100 de ani se reîntorc în sânul Bisericii. Totuşi, au rămas monofiziţi o parte din copţii din Egipt, catolicii melchiţi şi călugărul monofizit Iacob Baradai, care a restabilit Patriarhatul monofizit al Antiohiei, cu sprijinul Teodorei, şi a lăsat Biserica iacobită, astăzi în mare parte revenită la catolicism. Trebuie să subliniem faptul că împăratul Iustinian s-a considerat conducătorul suprem al Bisericii, considerându-l pe Papa primul său agent religios, dator să execute toate dispoziţiile sale. Se considera Sumus Pontifex, căruia trebuie să i se supună toate scaunele episcopale, inclusiv cel papal, deşi papii nu i s-au supus. Când în anul 536 a fost adus silit la Constantinopol, Papa Agapet I i-a spus împăratului: "Am venit la Constantinopol crezând că îl voi găsi pe Constantin, dar iată în faţa mea Diocleţian." Iustinian a murit în 565 când noi pericole ameninţau Biserica: migraţia popoarelor germanice, lombarzii în Italia, monotelismul patriarhului eretic Sergiu al Constantinopolului (610-658).

Monotelismul a fost formulat şi predicat de Sergiu, patriarhul Constantinopolului, care voia ca împreună cu împăratul Heraclius să refacă unitatea credinţei, însă în mod greşit, susţinând că în Isus Cristos sunt două naturi, dar numai o singură voinţă, ca să fie pe placul monofiziţilor. Dar a fost condamnat de Papa Ioan al IV-lea şi de Sinodul de la Latran, anul 649, şi apoi de Sinodul ecumenic din Constantinopol, în anul 680, stabilindu-se că în Isus Cristos sunt două naturi cu două voinţe: divină şi umană. Conciliul VI Ecumenic, ţinut la Constantinopol, la 680-681, desfăşurat cu participarea a 125 de episcopi sub preşedinţia legaţilor Papei Agaton (678-681), cărora papa le trimise "Epistula dogmatica", subliniază că în Isus sunt două voinţe: divină şi cea umană subordonată divinei, fără împărţire, fără schimbare, fără confuzie, perfect unite în persoana Fiului. Sunt afurisiţi Teodor de Faran, Sergius, Paul, Phyrrus şi Petru de Constantinopol ca eretici monoteliţi, iar Papa Honorius (625-638) nu ca eretic, ci ca paznic necredincios al învăţăturii ortodoxe catolice - deci nu era în joc infailibilitatea papală. Din cauza apărării ortodoxiei catolice contra monotelismului, Papa Martin I (649-655), fiindcă a condamnat erezia în Conciliul Latran, este răpit de trimişii împăratului Constant II, dus la Constantinopol, expus insultelor şi batjocurilor populare, iar apoi este exilat în Hersones, în 16 septembrie 655. Sfântul Maxim Mărturisitorul, prietenul Papei Martin I, este adus în faţa împăratului căruia îi reproşă că "definirea adevărurilor de credinţă revine preoţilor nu împăratului", fapt pentru care i se tăie limba şi mâna dreaptă lui şi discipolilor săi, murind surghiuniţi la poalele Caucazului. Acest Conciliu VI Ecumenic (680-681) a fost convocat de Constantin III Pogonat, împăratul, şi prezidat de legaţii Papei Agaton, desfăşurându-se între 6 noiembrie 680 - 16 septembrie 681, cu prezenţa a 125 de episcopi, care au condamnat monotelismul. Pentru a completa cu canoane disciplinare conciliile V şi VI ecumenice, Împăratul Iustin al II-lea convocă în 692 Conciliul quinisexte (al V-lea - VI-lea), în sala bisericii imperiale cu cupolă - trullus - de unde numele "Conciliul Trulan", în care este respins celibatul preoţesc, ajunul de sâmbăta din Post, se reînnoieşte canonul 28 din Sinodul Ecumenic Calcedon prin care Scaunul episcopal Constantinopol primeşte egalitate cu cel al Romei, dar Papa Sergius (687-701) refuză să le aprobe. Rivalitatea surdă între Biserica greacă şi Biserica romană creştea pregătind schisma. Din câte vedem, rezultă că majoritatea ereziilor au apărut în Răsărit şi numai intervenţia Papilor, ca şi conducători supremi, a salvat dreapta credinţă (ortodoxia, din grec. orthos = drept şi doxa = opinie). Aceasta au recunoscut-o şi Sfinţii Părinţi ai sinoadelor, regii, împăraţii, istoricii cinstiţi ai Răsăritului. Altfel, ortodoxia ar fi devenit erezia ereziilor, scrie bizantinologul Nicolae Şerban - Tanaşoca într-un studiu al său (44. N. S. Tanaşoca, Cât de bizantină este civilizaţia românească, în "Luceafărul", Almanah estival '87, Bucureşti).