ISTORIE

PARTEA I
ANTICHITATEA CREŞTINĂ (anii 30-800 d.Cr.)

8. BISERICA CREŞTINĂ ÎN DACIA

În baza izvoarelor istorice şi arheologice, învăţaţii au stabilit adevărul că poporul român s-a născut şi s-a format ca popor creştin de factură daco-romană în Dacia Traiană şi Scythia Minor (Dobrogea).

"Acest creştinism, chiar când se întâmpla să fie episcopul grec sau crescut greceşte, e latin cum cere şi cum ştie poporul care l-a creat şi-l vrea" (6. N. Iorga, Istoria Românilor, vol. II, Bucureşti, 1936, p. 89). "Noi suntem români fiindcă suntem creştini, şi creştini fiindcă suntem români", căci romanizarea şi creştinarea sunt două procese paralele în formarea poporului român. Majoritatea istoricilor afirmă că Sf. Andrei şi Sf. Filip, Apostolii Mântuitorului, au predicat în Scythia Minor (Dobrogea) şi ca atare poporul român are un creştinism apostolic de o vârstă cu cel predicat de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel în Roma (anii 44-67 d. Cr.). Sunt şi istorici care stabilesc predicarea Sfântului Apostol Andrei în Scythia din nordul Mării Negre (azi Crimeea) şi în partea nordică a Asiei Mici (7. Eusebiu Popovici, Istoria bisericească universală şi statistică bisericească, Bucureşti, 1925, Cartea I-a, Ed. a II-a pg. 174). Întrucât în anul 168 a. Cr. Tracia deveni provincie romană cu vorbitori de limbă getică, latină şi greacă, cuprinzând şi Dacia Pontică (Dobrogea), Sf. Andrei foarte probabil că a predicat şi în Dobrogea noastră, problemă amplu dezbătută şi, în mare măsură, convingător susţinută şi de majoritatea participanţilor la lucrările colocviul al IV-lea de arheologie şi istorie antică, axat pe tema: "Începuturile creştinismului pe teritoriul României", desfăşurat la Cluj-Napoca în 16-17 noiembrie 2001. Îndeosebi domnul prof. universitar dr. Emilian Popescu a adus argumente puternice acestei teme. Aceeaşi convingere o are şi domnul Mihail Diaconescu în lucrarea sa (8. M. Diaconescu, Istoria literaturii dacoromane, Edimpex, Bucureşti, 1999, p. 21.)

Există însă un număr considerabil de mărturii ale unor istorici antici care afirmă şi confirmă atât predicarea Sfântului Apostol Andrei în Scythia, cât şi că strămoşii noştri daci şi sciţi (besi şi geţi) au primit creştinismul încă în a doua jumătate a veacului I d. Cr. Astfel:

Hipolit Romanul (175-250), mort în timpul persecuţiilor împăratului Decius, scriitor african fecund, a scris: "Andrei a vestit (cuvântul Evangheliei) sciţilor şi tracilor. El a fost răstignit în Patras din Ahaia (fiind legat în picioare de un măslin) şi este înmormântat acolo" (9. Patrologia greaca, ed. J. Migne, vol. X, col. 951, Paris, 1857 din lucrarea V. Iliescu, V.C. Popescu, Gh. Ştefan, Izvoare privind istoria României, Bucureşti, 1964, p. 712.)

Tertulian (n. Cartagena 160 d. Cr.) avocat, încreştinat, preot spre sfârşitul vieţii, eretic devenit montanist, este primul scriitor latin creştin. Ne dă informaţii despre daci şi sciţi, la care s-a răspândit creştinismul, în lucrarea "Contra Iudeos" (Contra iudeilor) cap. 7 (P-1 II col. 611): "Căci în cine au crezut toate neamurile, decât în Cristos care a venit? Parţii, mezii, neamurile Galiei, britanii, sarmaţii, dacii, germanii, sciţii... În toate aceste locuri stăpâneşte numele lui Cristos care a venit...".

Origene (n. Alexandria Egiptului 185 d. Cr., moare în Tyr la 225), în cartea a II-a, "Comentarii la Geneză", spune: "Când Sfinţii Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au răspândit în toată lumea, Toma, după cum spune tradiţia, a primit (prin tragere la sorţi), Parţia, iar Andrei, Scythia" (Dobrogea de azi şi sudul Basarabiei, după mulţi istorici, inclusiv J. Zeiller, Les origines chrétiennes dans les provinces danubiennes de L'Empire romain, Paris, 1918, p. 29). Aceste date sunt confirmate şi de Fontes ad Historiam Dacoromaniae pertinentes, vol I, Bucureşti 1964, p. 640, 712, 717.

Eusebiu din Cezareea (260-340), episcop în Cezareea Palestinei, a luptat pentru unitatea Bisericii şi n-a aprobat condamnarea lui Arie, aici fiind în gravă greşeală, căci orice erezie strică unitatea Bisericii. Cronica lui a fost tradusă din greacă în latină de Sfântul Ieronim, sub titlul "Istoria bisericească", scrisă în 325, în care scrie: "Când sfinţii apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au răspândit în toată lumea, lui Toma i-a căzut la sorţi, cum spune tradiţia, Parţia, iar lui Andrei Scythia". Sigur că Sfântul Andrei n-a predicat Evanghelia în dizidenţă cu Sfântul Petru, ci în unitate doctrinară şi canonică. Cele trei secole de persecuţii asupra creştinismului a împiedicat mult răspândirea lui în Dacia. (10. Haralambie Mihăiescu ş.c., Izvoare privind istoria românilor, II, Bucureşti, 1979, p. 15).

Aurelius Augustinus (354-430), în "De civitate Dei", XVIII, 52, scrie: "Numai dacă nu ar trebui socotită prigoana (aceea) când regele goţilor chiar în Goţia pe creştini (350 d. Cr.) cu o cruzime uimitoare i-a prigonit, deşi acolo nu erau decât catolici (recunoşteau doctrina oficială a Bisericii, nu erau arieni), dintre care mulţi au fost încoronaţi ca martiri, ştiri auzite de la un frate care a trăit acestea acolo" (11. Ibidem, p. 215).

Totuşi, este sigur că, odată cu cucerirea Daciei de către Traian, printre coloniştii romani, aduşi aici "ex toto orbe Romano" (din toate părţile Imperiului Roman), mulţi au fost creştini şi astfel ei au fost primii misionari populari ai Bisericii creştine în Dacia. Unirea primelor comunităţi creştine în Dacia s-a făcut treptat, prin intermediul acestor colonişti romani creştini, în perioada Daciei provinciale (106-271 d. Cr.), în forma şi în limba latină. De altfel, de la începutul secolului al III-lea, latina a devenit limba Bisericii din întregul Imperiu Roman, înlocuind greaca de până atunci, îndeosebi în provinciile orientale. Aşa se explică faptul că vocabularul fundamental creştin al poporului român este latin: christianus - creştin; Dominus Deus - Dumnezeu; crux, crucis - cruce; baptizare - a se boteza; angelus - înger; rogatione - rugăciune; caseum ligare - câşlegi; lex, legis - lege; presbyter - preot; paganus - păgân; privilegium - priveghi; pecatus - păcat; basilica - biserică; sanctus - sfânt; Pasqua - Paşte; Rosallia- Rusalii; Floralia - Florii etc.

Limba latină vorbită în Dacia era "limba francă", adică limba latină comună, limba administraţiei şi a armatei, conform celor peste 3.000 de inscripţii găsite pe teritoriul Daciei, datând din secolul III şi până în secolul al XIII-lea. Ca atare, creştinismul s-a propagat în Dacia şi în provinciile dunărene în formă latină, nu în greacă, ceea ce a înlesnit legăturile cu restul domeniului de limbă latină, ca limbă oficială până în veacul al VII-lea (12. Haralambie Mihăescu, Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului roman, Bucureşti 1960, p. 278). Este greu de spus când se sfârşeşte latina şi când încep limbile romanice, dar anul 600, pentru toate provinciile romanice, pare a fi sfârşitul latinei şi începutul limbilor romane, inclusiv româna.

O contribuţie însemnată în propagarea creştinismului în Dacia în perioada postaureliană, a avut-o episcopul Ulfila şi ucenicii săi (13. V. Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911, p. 68), care a păstorit şapte ani în nordul Dunării, predicând până la anul 355 în limba gotică, latină şi greacă populaţiei romanice băştinaşe şi goţilor încreştinaţi, pentru care a tradus Biblia şi a inventat alfabetul gotic, punând bazele primelor monumente ale limbii germane scrise.

Silit să se refugieze sub împăratul Constanţiu (arian), Ulfila, episcop al vizigoţilor (baltici) presaţi de ostrogoţii de stepă sub Hermanaric, trece în sudul Dunării până la Constantinopol, unde şi moare în anul 383, ca arian moderat. Despre el vorbeşte fostul său ucenic, Auxenţiu din Durostor, ajuns episcop: "Şi era Ulfila un episcop cu viaţă şi o vorbă foarte aleasă, drept şi credincios lui Cristos, dascăl întru sfinţenie şi propovăduitor al adevărului... Săvârşind acestea şi altele asemenea şi strălucind cu glorie timp de 40 de ani în episcopat, propovăduind prin harul apostolic, fără întrerupere în limba greacă, latină şi gotică, în una singură biserică a lui Cristos. Era episcopul goţilor încreştinaţi în Dacia (14. Auxenţiu din Durostor, ajuns episcop în 380, ucenicul lui Ulfila ni-l prezintă astfel în Scrisoare despre credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila, în Izvoare privind istoria României, vol. II, Bucureşti, 1979, p. 112). Sigur că episcopul Ulfila a predicat în latină băştinaşilor dacoromani, iar traducerea Bibliei a făcut-o după un exemplar latin, fiindcă în cea gotică găsim un număr considerabil de cuvinte latine germanizate şi exprimări într-o topică latină.

Despre o generalizare a creştinismului în Dacia în secolul al IV-lea, ne vorbeşte Sfântul Vasile cel Mare (329-379), născut în Cezareea Capadochiei, unde a şi ajuns arhiepiscop, coleg de studii în Constantinopol cu împăratul Iulian Apostatul şi Sfântul Grigore de Nazians. În scrisoarea CLV către Soranus, comandantul militar al Scythiei Minor (Dobrogea), pe care-l lăuda că apără pe creştini şi-l roagă să-i trimită moaştele martirilor, Sfântul Vasile ne dă preţioase date privitoare la viaţa creştină în Dacia Traiană. Guvernatorul Iunius Soranus îi trimite moaştele Sfântului Sava Gotul, înecat în apa Buzăului, sub persecuţia regelui got Athanaric, în 372. Moaştele au fost strămutate în Tomis (Constanţa de azi) şi, de aici, transportate în anul 373-374 în Capadochia, însoţite de "Scrisoarea Bisericii din Goţia către Biserica din Capadochia" şi epistola personală a Sfântului Episcop al Tomisului, la care Sfântul Vasile le răspunde prin două scrisori, confirmând primirea moaştelor (15. Nestor Vornicescu, Primele scrisori patristice în literatura noastră, secolele IV-XIV, Craiova, 1984, p. 40).

Tot Sfântul Vasile cel Mare, în scrisoarea CLXIV către Ascholios, Episcopul de Tesalonic (devenit sub Papa Damasus vicar apostolic al Romei), îi arată că a primit scrisori din mijlocul barbarilor de peste Istru (Dunăre), care dovedesc străşnicia în credinţă a strămoşilor noştri daco-romani (16. Fontes Historiae Daco-Romanae, Vol. Il, Bucureşti, 1970, p. 89).

Iezuitul Bollandus, în "Acta Sanctorum", Anterpiae, 1643, VII, Kal. Aprilis, ne prezintă numele şi, rezumativ, viaţa celor 69 de mucenici şi mucenice înscrişi în Sinaxarele romane, şi încă 38 ale căror nume îl omite, la care adăuga şi patru sfinţi ai Bisericii universale, recunoscuţi în tratatele de Patrologie, care au trăit în Dobrogea, majoritatea având nume latine ori latinizate, morţi înainte de Edictul din Milano, din 313, ceea ce arată un creştinism înfloritor în această parte a României în antichitatea creştină.

Primul episcop al Tomisului, Evanghelicus, martirizat sub Diocleţian, a fost urmat de Philus sau Titus, sub Licinius, şi apoi de Sfântul Bretanion (Vetranio, Veteranus), care a strălucit prin credinţă, înfruntându-l pe împăratul Valens, arian, şi refuzând să servească cu preoţii acestuia, părăsind Biserica cu poporul. A fost iertat, fiindcă episcopii erau atunci nu numai conducători religioşi, ci şi organizatori populari, paznici ai cetăţilor şi ţinuturilor învecinate în mijlocul cărora păstoreau.

Sfântul Augustin, în opera sa "De civitate Dei", ne vorbeşte despre prigonirea (354-430) crudă a creştinilor din Dacia, care erau catolici, recunoscând doctrina oficială a Bisericii. Prigonitorul acestor creştini daco-romani era regele Athanaric gotul.

Inscripţiile greceşti şi latine descoperite în Dacia şi datând din secolele III-XIII d. Cr. (17. Emilian Popescu, Inscripţiile greceşti şi latine din secolele III-XIII descoperite în România, Bucureşti, 1976) atestă încreştinarea daco-romanilor şi, prin ei, a popoarelor barbare păgâne sosite aici, asimilându-le în masa daco-romană: goţi, huni, avari şi, îndeosebi, slavi din secolul al VII-lea încoace. Gema de la Turda (Potaissa) descoperită în 1930 (azi dispărută), cu "Bunul Păstor" datând din secolul al IV-lea, adusă de un ostaş din Orient, este cea mai veche, ca document arheologic creştin răspândit deja în secolul al Ill-lea (18. E. Popescu, op. cit., p. 391). Altarul funerar din Cluj-Napoca, datând din secolul al IV-lea (descoperit în 1927), al păgânilor încreştinaţi Claudius Valentinus, de 20 de ani, şi Valeria Valentina, mama sa, care i-a pus epitaful: "Sit Tibi Terra Levis" ("Să-ţi fie ţărâna uşoară") e o altă mărturie a generalizării creştinismului în Dacia, de timpuriu. Fibula transformată în inel, din secolul al IV-lea, de la Micia (Veţel-Hunedoara), cu inscripţia: "Quartine, vivas!" (Să trăieşti, Quartine!) a fost purtată de un creştin daco-roman. Donariul de la Biertan, judeţul Sibiu, din secolul al IV-lea, are inscripţia: "Ego Zenovius votum posul" (Eu, Zenobie am împlinit juruinţa), cu monogramul lui Isus Cristos în limba latină, cu o biserică locală şi patru necropole de factură romană, sunt mărturii ale prezenţei neîntrerupte aici a unei comunităţi creştine care vorbea latineşte. La Bratei, judeţul Sibiu, s-au descoperit morminte din secolele IV-VII şi IV-VI-VIII d.Cr., cruci de bronz, care atestă continuitatea populaţiei romane în Transilvania şi creştinismul ei daco-latin (19. E Popescu, op. cit., p. 388 şi D. M. Pippidi, Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti, 1970, p. 101).

Existenţa unor biserici pe teritoriul Daciei Traiane, ca bazilica din aşezarea geto-dacă Sucidava (azi Celei, judeţul Olt, lângă Corabia), fost important centru militar roman-bizantin, pe malul stâng al Dunării, sub Constantin cel Mare, este altă dovadă. Reconstruindu-se în anul 328 podul de piatră de peste Dunăre, confirmă de asemenea continuitatea vieţii creştine daco-latine în nordul Dunării până în veacul al VI-lea şi mai târziu, de când datează şi această bazilică. De aici, unde s-a descoperit şi o fântână secretă, ducea un drum spre Romula (azi Dobrosloveni, judeţul Olt) cu numele dac Malva (sub Adrian, 117-138), ce fusese capitala Daciei Malvensis. S-au descoperit în această bazilică romană şase morminte şi vasul - amforă pentru ulei - al preotului Luchonocos, fiul lui Lykatios, cel mai vechi preot atestat ce a slujit în nordul Dunării, după Sansala gotul în secolul al IV-lea, subaltern al lui Ulfilas. Sucidava a fost sub jurisdicţia canonică a Primei Justiniana (535-602). În anul 602, fiind atacată de slavi, cetatea a fost evacuată, apoi slavii şi avarii au incendiat bazilica (20. D. Tudor, Prima bazilică descoperită în Dacia Traiană, Iaşi, 1948, p. 24 şi D. Tudor, Sucidava, Craiova, 1974).

Într-o inscripţie datând din secolul al VI-lea, descoperită la Axiopolis (azi Hinog, lângă Cernavodă-Constanţa), este amintit "Heraclide citeţ al Sfintei Biserici catolice", deci slujitor al unei biserici din mitropolia Tomisului, catolic şi nu eretic (21. Ion Barnea, Creştinismul în Scythia Minor după inscripţii, în Studii teologice nr. 1-2, Bucureşti, 1954, p. 65).

Sub Diocleţian creştinismul era deja puternic răspândit, având martiri (Chiril, Chindeas şi Tasius pomeniţi şi în Martyrologium Hieronyamus). Sub Licinius era deja episcopat la Tomis şi Durostorum, iar din secolul al VI-lea şi la Callatis (Mangalia), a căror operă misionară se extindea şi în Muntenia şi în Moldova.

Despre existenţa unor călugări şi mănăstiri în "Goţia" (Dacia nord-dunăreană) ştim de la Sfântul Epifaniu (310-403), episcopul Salaminei, în opera sa "Împotriva celor optzeci de erezii" (374 d. Cr.), în care vorbeşte şi de erezia ariană a Audienilor, fondată de Audianus, cu călugări şi mănăstiri şi reguli ascetice aspre, instruind pe goţi în credinţă (22. Fontes Historiae Daco-Romanae, Vol. II, Bucureşti, 1970, p. 174). Audius n-a primit data Paştilor fixată de Sinodul ecumenic din Niceea, (325), fiind exilat trăind apoi şi în "Goţia", Dacia noastră, încreştinând pe mulţi goţi şi băştinaşi. După moartea lui, deşi unii episcopi i-au îmbrăţişat schisma, partizanii lui au fost alungaţi de goţii păgâni, duşmanii romanilor şi ai împăraţilor creştini. "Şi cu toate că se părea c-au fost alungaţi de acolo (din Dacia) toţi creştinii, au rămas totuşi unii oameni credincioşi. Căci nu poate seca izvorul credinţei", scria Sfântul Epifaniu.

În materialele arheologice paleocreştine descoperite pe teritoriul României (Daciei), s-au aflat obiecte cu semne simbolice creştine - semnul peştelui "Ihtys - Isus Cristos" I(sus), X(ristos), Th(eon) y(os) s(oter) - Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu, "Marele Peşte", semnul Bunul Păstor (Turda, Orlea - Dolj), precum şi cu semnul crucii, ori alte amulete gnostice, care ne arată prezenţa, coexistenţa creştinilor şi gnosticilor în aceleaşi comunităţi creştine latine: Romula (Reşca), Porolissum (Moigrad), Ulpia Traiană (Sarmisegetuza), Micia (Veţel), Biertan, Bratei (jud. Sibiu) etc. (23. N. Gudea, Signum crucis şi Pisciculi Dei sumus, în "Viaţa creştină" nr. 6, 7, Cluj-Napoca, 1990).

Numărul mare de obiecte paleocreştine aflate pe teritoriul României confirmă prezenţa şi generalizarea timpurie a acestuia la noi. La Bratei un inel cu cruce, la Gornea opaiţ cu cruce, la Mintiul Gherlei cataramă cu cruce, la Apulum baptisteriu şi balistică, la Cenad baptisteriu, la Porolissum lăcaşuri de cult, toate obiecte şi lăcaşuri care au servit la oficierea cultului religios, aduse din Asia Mică sau din Roma (24. Nicolae Gudea, Ioan Ghiurco, Din Istoria creştinismului la români. Mărturii arheologice, Oradea, 1988, p. 18-112). Descoperirea unor basilici creştine în 1947, de către Constantin Potolescu la Drobeta - Turnu Severin, Tibiscum, transformarea unor temple păgâne în biserici creştine, mai ales sub împăratul Teodosie (379-395), nu s-a putut comunica la Academia Română, fiind interzise astfel de expuneri sub Nicolae Ceauşescu. Un adevărat repertoriu de obiecte paleocreştine a publicat în 1958 arheologul Mircea Rusu şi, ceva mai târziu, Prof. Dr. M. Bărbulescu şi conf. Dr. Radu Ardevan de la Muzeul Transilvaniei din Cluj-Napoca. În cadrul colocviului IV de arheologie şi istorie antică, desfăşurat la Cluj-Napoca în 16-17 noiembrie 2001, participanţii specialişti de înalt prestigiu, au prezentat un număr considerabil de obiecte şi dovezi despre caracterele latino-dacice ale creştinismului antic pe teritoriul României. Contribuţii importante în cunoaşterea paleocreştinismului daco-roman şi-a adus în lucrările sale prof. univ. Dumitru Protase de la Universitatea "Babeş Bolyai" din Cluj-Napoca.