ISTORIE

PARTEA I
ANTICHITATEA CREŞTINĂ (anii 30-800 d.Cr.)

5. PERSECUTAREA CREŞTINISMULUI DE CĂTRE ROMANI. MARTIRI, CONSECINŢE

Răspândirea creştinismului în tot Imperiul Roman a produs îngrijorare în societatea păgână romană, căci creştinii, în majoritate iudei, se considerau superiori romanilor, refuzau să aducă jertfe zeilor şi împăratului. Chiar evreii au împiedicat răspândirea religiei creştine, trimiţând din Ierusalim, atât în oraşele imperiului cât şi la alte popoare, oameni de ai lor care să-i acuze pe creştini la autorităţile romane că nu se supun împăratului, ci altcuiva. Persecuţiile încep sub Nero, în anul 64, şi se sfârşesc sub Maxenţiu, în anul 313.

Cauzele persecuţiilor:

1. Creştinii refuzau jertfe împăratului - religia păgână fiind de stat - şi, în anumite zile, toţi locuitorii erau obligaţi sa ia parte la cultul păgân, lucru pe care creştinii îi refuzau, fapt pentru care erau declaraţi atei, duşmani ai zeilor. Din aceste motive, toate nenorocirile ce veneau asupra poporului: foamete, inindaţii. incendii, cutremure, boli etc. erau atribuite creştinilor vinovaţi de ateism.

2. Fiind siliţi să-şi facă slujbele în ascuns şi să nu destăinuie misterele credinţei, creştinii erau acuzaţi că sunt infanticizi - ucigaşi de copii -, cărora le beau sângele şi a câror carne, amestecată cu făină, o mănâncă. În realitate, pentru a apăra cultul lor de profanări sacrilege şi de curiozităti indiscrete, primii creştini obişnuiau să se ferească a vorbi de Sfânta Euharistie şi de însuşi Cristos sub speciile pâinii şi vinului, prezent pe altar, în faţa laicilor profani, păgâni, aceasta constituind legea secretului sau arcanum, neimpusă oficial, dar practicată de cei botezaţi

3. Preoţii păgâni, comercianţi de statui, amulete, idoli etc. îşi vedeau ameninţată situaţia materială şi îi urau pe creştini.

4. Păgânii îi persecutau pe creştini şi pentru faptul că propagatorii erau evrei şi consideraţi sectă evreiască; deci, păgânii promovau un fel de antisemitism.

Prima persecuţie s-a desfăşurat sub Nero (54-68), care dădu foc Romei, s-o reclădească mai frumoasă sub numele de Neronia; provocând revolta poporului, Nero puse însă vina incendierii pe creştini. Sub acuza de atentat împotriva statului şi la viaţa împăratului, creştinii sunt declaraţi "inamicii neamului omenesc" şi ai civilizatiei umane.

Sunt ucişi Sfinţii Petru şi Pavel, împreună cu un alt mare număr de martiri.

Sub Vespasian şi Titus (69-81) creştinii au trăit în pace.

A doua persecuţie, sub Domiţian (90-96), cauzată de ruinarea vistieriei publice, prin cheltuielile risipitoare făcute de cei doisprezece Cezari antecesori. Pentru remediere se institui "taxa iudaică", impozitul pentru toţi cei ce trăiau după modul iudaic, inclusiv creştinii care se inspirau şi din Vechiul Testament. Pentru a nu fi confundaţi cu evreii, creştinii refuzară plata taxei iudaice. Domiţian dezlănţui prigoana. Aflând printr-un spion că însuşi vărul său primar, Flavius-Clemens, tată a doi copii, pe care îl destinase la domnie, este creştin, îl execută; pe soţia acestuia, Flavia Domiţilla, o exilă în insula Pandataria. Pe nepoata acestora, Domiţilla, creştină, o exilă în insula Pontia. Istoricul Dio Cassius ne spune că aceste persecuţii se făceau pentru crima ateismului, creştinii refuzând cultul zeilor imperiului. Sub Domiţian este exilat şi Sfântul Ioan Evanghelistul, adus la Roma şi supus probei "uleiului fierbinte", dar nu şimţi nici o durere şi fu surghiunit într-o insulă foarte stearpă din Marea Egee, Patmos, unde "într-o zi a Domnului" (duminica) fu răpit cu sufletul şi un glas de trâmbiţă îi porunci: "Ce vezi, scrie în carte!" Aşa a scris Apocalipsul său, Cartea celor şapte Biserici, în care Isus cel înviat (nu cel sărac, urmărit, răstignit ca în evanghelii) încurajează creştinii, arătându-le triumful sfinţilor şi dispariţia imperiului păgân pe care se va ridica un Ierusalim nou şi glorios. La moartea lui Domiţian, anul 96 d. Cr., Sfântul Ioan se reîntoarce din exil la Efes, unde comunitatea creştină era pătrunsă de ideile filosofice păgâne ale Alexandriei, idei care susţineau că Isus n-ar fi Dumnezeu şi una cu Cristos, fapt pentru care scrie Epistola sa tuturor comunităţilor religioase din Asia Mică, în care arată că Isus este Cristos şi "Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt, şi aceştia Una sunt" (Epistola l, 5, 7), ceea ce era o prefaţă a Evangheliei sale. A scris apoi Evanghelia "La început era Cuvântul..." Moare în anul 104, pe ruinele oraşului Efes - Aya Soulouk, satul Sfântului teolog. Discipolii săi i-au urmat exemplul: Sfântul Ignaţiu, născut în Siria, episcop al Antiohiei, martir la Roma, autor al unei epistole câtre romani, Sfântul Policarp, episcop aI Smirnei, episcopie instituită de Sfântul Ioan, muri martir ars pe rug în 155; Papias, episcop de Hierapolis.

Sub împăratul Nerva, la anul 96, creştinii au trăit în pace.

A treia persecuţie, sub Traian (98-117), se dezlănţui în anul 111, după cum arată Plinius cel Tânăr, proconsulul Bithyniei, cerând împăratului reguli pentru a stabili vinovăţia creştinilor acuzaţi. Traian îi răspunde: "Cine nu se leapădă de credinţă, să fie chinuit şi ucis". Sub el sunt martirizaţi: Sfântul Ignaţiu al Antiohiei, ucis de lei în Roma; Papa Clemente, exilat cu un rescript la Chersones-Crimeea, a fost aruncat în Marea Neagră, cu o piatră legată de gât; Sfântul Simon, fiu sau nepot al lui Cleopa şi văr al Mântuitorului, episcop al Ierusalimului, ucis la 110 ani. Denunţat de evrei, a fost răstignit.

Sub împăratul Adrian, în anul 117 d. Cr., a fost o pace relativă. La fel şi sub Antoniu, în anul 138. Adrian pedepsi evreii răsculaţi sub Bar Kochba - Pseudo Mesia, 131-135, şi ridică templul lui Jupiter pe locul templului din Ierusalim şi alt templu Venerei pe Golgota, precum şi o statuie a lui Jupiter pe mormântul lui Isus Cristos.

În anul 155 d. Cr. a fost martirizat Sfântul Policarp al Smirnei.

A patra persecuţie, sub Marcus Aurelius (161-180). Considerat împărat filosof, pe nobili îi exila, pe oamenii de rând creştini îi ucidea.

Martiri: Sfânta Felicitas, văduvă cu 7 copii; Sfântul Iustin Filosoful (+163); Sfântul Evelpistes, sclav şi prieten al Sfântului Iustin, care a afirmat: "Prin Cristos am primit libertatea şi deci demnitatea de om". Sfânta Cecilia, tânără romană, soţia patricianului Valerianus, ucisă în baie, în anul 177. Acestora li se adaugă martirii din Lyon - Galia: Sfântul Photin, episcop, Papias, preotul Zaharia şi sclava Blandiana, precum şi Sfântul Policarp, episcopul Smirnei.

Sub Commodus, în 189 d. Cr., linişte relativă şi puţini martiri. Însăşi soţia lui, Marcia era catehumenă.

A cincea persecuţie, sub Septimius Severus (202-211), s-a făcut sub influenţa împărătesei Iulia Doamna, dând un decret, edict, de oprire a noilor conversiuni foarte numeroase şi a complicilor acestor conversiuni. Vechii creştini erau toleraţi. Martiri noi: Sfânta Perpetua, Sfântul Felicitas, Sfântul Ireneu, episcopul Lyonului, aruncaţi de vii la fiare, sfâşiaţi de leoparzi şi de urşi în amfiteatre. Unora li se tăia capul, iar înaintea acestui act îşi dădeau sărutul păcii şi apoi îşi aplecau capul sub sabie.

Sub Caracala (211-217) şi Eliogabalus (218-222) fusese pace şi se unificară cultele păgâne sub cultul Soarelui.

Sub Alexandru Severus (225-235), creştinii au fost toleraţi.

Sub Maximian Tracul (235-238) persecutarea creştinilor deveni barbară; erau persecutaţi atât creştinii, cât şi clerul, chiar şi Papa Pontiano.

Sub Gordianus III (238) şi sub Filip Arabul (244-249), care fusese primul împărat creştin, domni o pace relativă, împăratul luând măsuri bune pentru ei. Soţia sa, Severa, coresponda cu Origene.

Sub Decius (249-251) persecuţia creştinilor, favorizati de Filip Arabul, a fost dezlănţuită a VI-a oară, căci Decius dăduse un edict ca toţi creştinii din întreg imperiul, în aceeaşi zi să jertfească zeilor şi să mănânce din carnea jertfită, ceea ce, de teamă, mulţi făcură (lapsii, căzuţii); după aceea îşi reveniră, dar opozanţii au fost ucişi. Persecuţia a fost foarte sângeroasă, cu mulţi morţi, dar şi apostaţi. În timpul lui Decius au murit ca martiri Papa Fabian, Sfânta Agata, Sfântul Saturnin de Toulouse şi Sfântul Polyemt Armeanul. În Africa Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei, fugi, fiind socotit laş, dar reveni şi scrise "De unitate Eclesiae" în care afirma: "Nimeni nu poate sa aibă pe Dumnezeu de tată, dacă nu are Biserica de mamă" şi arată că unitatea Bisericii are două temelii:

l) Cuvântul lui Isus către Sfântul Petru: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea", deci a fondat-o pe un singur om;

2) Darurile făcute prin Isus Cristos: Botezul, Preoţia, Sfînta Liturghie etc. care aparţin Bisericii legitime şi nu alteia. Greşi la validitatea botezului, afirmând că botezul eretic este invalid, ceea ce nu este adevărat, căci şi al lor este valid când se respecta materia şi forma Bisericii cu intenţia ştergerii păcatului strămoşesc.

Sub Gallus (251-253) creştinii erau obligaţi să-i aducă jertfe lui Apollo. Acum muri Papa Cornelius, exilat în Centum (+ 254).

Persecuţia a VII-a, sub Valerianus (257-258), dezlănţuită îndeosebi împotriva bogăţiilor şi domeniilor bisericeşti, folosite pentru săraci şi misiuni. El cere jertfe zeilor, dar creştinii se opun. Papa, Sfântul Ştefan şi Sfântul Ciprian al Cartaginei sunt exilaţi. Acum devine martir Sfântul Tarcisius, care, din catacombe, ducea Sfânta Euharistie la o casă creştină. Este surprins, refuză să dea câinilor Sfânta Taină a Dumnezeiescului său Stăpân, şi a fost ucis de soldaţi în timp ce strângea pixida sacră cu Isus Euharisticul la pieptul lui. Fiul lui Valerianus, Galilenus (258-269), dădu un edict de toleranţă şi restitui Bisericii totul. Aurelianus, încă fu tolerant. Martiri: Papa Ştefan, Papa Sixt-II, diaconul Laurenţiu ş.a. Făcut prizonier la perşi, Valerian muri ca sclav.

Persecuţia a VIII-a, sub Diocleţian (284-305), care ordonă demolarea bisericilor, arderea cărţilor sfinte, destituirea creştinilor din funcţiile publice. Cei de jos erau transformaţi în sclavi, iar clerul era obligat să sacrifice zeilor, inclusiv toţi creştinii. Refuzul se pedepsea cu moartea. Execuţiile se făceau în masă, ne spune istoricul Eusebiu.

Persecuţia a IX-a, sub Galerius, generalul lui Diocleţian, păgân crud şi răzbunător. El obţinu edicte aspre împotriva tuturor creştinilor pentru a-i ucide. Sub Papa Marcellinus (296-304) fură arse aproape complet arhivele Sfântului Scaun de către aceşti persecutori cruzi. Atins de o boală îngrozitoare, jumătate mâncat de viermi, Galerius dădu edictul de la Sardica prin care acorda indulgenţă creştinilor să se roage şi pentru sănătatea lui.

Persecuţia a X-a, sub Maximianus Daia, în Orient (312), a fost vicleană şi perfidă, prin calomnii şi depoziţii oficiale false împotriva creştinilor în baza aşa-ziselor Acta Pilati, parodii pline de ocară împotriva Evangheliei, alcătuite cu câţiva ani înainte şi răspândite de dascălii şi elevii lor pe sate. Dintre martirii acestor persecuţii amintim: Sfântul Laurenţiu, ars pe rug; Sfântul Sebastian din garda lui Diocleţian, tras în ţeapă, lovit în cap; Sfânta Agnes, fecioară, care refuză să fie amanta fiului prefectului Romei; Sfântul Dumitru "izvorâtorul de mir", nobil, ofiţer, proconsul al Ahaei, ucis cu lancea în Tesalonic la 309; Sfântul Gheorghe, din familie bogată, ucis sub Diocleţian în Capadochia, împreună cu alţi creştini camarazi, în 303 la Diospolis - Palestina; Sfinţii Cosma şi Damian, doi fraţi doctori în Cilicia, practicau medicina fără plată; Afra din Augsburg; Anastasia, virgină din Roma; Eufimia, virgină din Calcedon, în Bitinia; Ianuariu, episcop în Benebent - Italia; Ireneu, episcopul din Sirmiu (Mitroviţa); Quirinus, episcop din Sisset - Croaţia; Victorin, episcop din Petau - Siria; Florian, centurion din Lorc - Austria; Mauriciu, tribun militar din Apames - Siria, "Legiunea tebană" din Agaunum; Moritz din Elveţia; Marcelin, episcopul Romei; Sfântul Sava Gotul, mort în anul 372, sub Athanaric, înecat în apa Buzăului. În Apus domnea ca Cezar Constantin Clorus (Galia, Spania) şi se purta blând cu creştinii. El muri în anul 306 şi îi urmă fiul său, Constantin cel Mare, care se purtă şi el blând cu creştinii. În 312 Constantin cel Mare şi cumnatul său Liciniu ajunseră preponderenţi peste "Augusti" din Apus şi în anul 313 i-au şi înlăturat. În anul 312 ei au dat un Edict de Toleranţă pentru creştini, pe care l-au transformat în 313 în Edictul de libertate al cultului creştin din Milan, ce intră în vigoare şi în Răsărit după moartea lui Maximiam şi biruinţa lui Liciniu asupra acestuia devenind suveran în Răsărit. Însă în anul 316 Liciniu veni în conflict cu cumnatul său Constantin cel Mare, fiindcă trecu la politica persecutării creştinilor, până în anul 323, când Constantin cel Mare l-a învins şi l-a detronat.

Rezultatele acestor mari persecuţii asupra creştinilor au favorizat creşterea treptată a numărului creştinilor şi răspândirea lor în tot imperiul roman.

Biserica din catacombe activa în reţele de galerii subterane în care erau îngropate cadavrele creştinilor, de obicei săpate nişe în pereţii laterali ai galeriei, în care erau introduse trupurile creştinilor morţi, apoi închise cu o placă de marmoră inscripţionată cu numele mortului. Acestea datează din primul secol creştin şi aparţineau familiilor creştine bogate: Pomponii, Cecilii, Domitilii, dar acceptau şi îngroparea săracilor creştini. Din secolul III înmulţindu-se numărul creştinilor, luară fiinţă cimitirele subterane ale comunităţilor creştine administrate direct de biserică, ca cel al Sf. Calist, diacon în Roma, în care fură îngropaţi şi papii, fiind îngropaţi în ele toţi creştinii sclavi sau liberi, unul lângă altul, ca şi fraţi. Din loc în loc erau săpate mici camere care (Cubicula) erau adevărate biserici, în care se făceau Sfintele slujbe, Sf. Euharistie şi cultul morţilor, al martirilor, deasupra cărora apărură, după pacea constantiniană, biserici, iar Papa Damasus (366-384) depistă mormintele martirilor din catacombe, le însemnă cu inscripţii pe plăci de marmoră, astfel atestându-se credinţa antică în Isus Cristos, Sfânta Treime, comuniunea sfinţilor, adevărate documente cu valoare dogmatică şi istorică.

Din secolul V catacombele încetară să mai fie cimitire şi deveniră altare sfinte cu pelerinaje periodice în ele. Unele catacombe aveau galerii de cinci etaje, comunicând între ele prin scări de la 5-25 m adâncime. Începând cu secolul VIII, sub ameninţarea Sarasinilor, papii dispuseră transferarea relicvelor martirilor în principalele biserici ale oraşelor. Din 1578 le-a studiat Antoniu Bosio în "Roma sotteranea", iar apoi J.B. Rossi le-a arătat centrele principale: via Ostia, cimitirul Domitialia, al lui Calist cu papii sec. III şi Sf. Cecilia, Sebastian, al Priscilei pe calea Salaria Nova.

Rezultatul persecuţiilor fu uriaş şi de valoare apologetică incontestabilă, căci numărul mare de martiri ai credinţei întreţinu spiritul de generozitate şi sacrificiu. "Martiri" în greacă înseamnă "martor", adică contemporan Mântuitorului şi Apostolilor, ucenici direcţi ai Apostolilor, cum au fost Sf. Ignaţiu, Sf. Policarp, Sf. Ireneu ş.a. al căror eroism suprauman presupune asistenţa divină şi devine un postulat moral. "Sângele martirilor sămânţa creştinilor". Aşa s-a extins creştinismul atunci. În Italia, episcopul Romei, Papa Corneliu, în sec. III, convoacă un conciliu format din 60 de episcopi. În Galia, la Lyon, în Narbonnia, Marsilia, Aquintia, Belgia erau episcopate creştine, în Spania sudică alte centre creştine. Africa nordică cu cele trei regiuni proconsulare Tunisia, Numidia, Algeria; Marocul cu centrul la Catargina, coordonând 70 de episcopi. Asia Mică, convertită de Sf. Pavel avea centre în Bitinia, Frigia, cu centrul Capadocia, provincia Siria cu Antiohia alt centru creştin, doar Fenicia şi Palestina, cu excepţia Cesareei, erau încă puţin aduse la creştinism. În Egipt, din sec. II, Alexandria devine scaunul unei şcoli teologice, persecuţiile făcând aici multe victime. În acest timp, din 250 d.Cr., apare monahismul în Tebaida, iar spre anul 300, Sf. Petru, în Alexandria, consacră 55 de episcopi pentru Egiptul de Jos.

Persecutaţi de romani, evreii s-au răsculat sub împăratul Vespasian, în anul 69, şi apoi, învinşi de fiul său Titus, în anul 70, se refugiară după zidurile Ierusalimului. Dar, ostaşii romani iau cetatea cu asalt şi o dărâmă, la fel şi Templul, încât evreii sunt măcelăriţi, iar cei făcuţi prizonieri fură duşi în captivitate. Se răsculară din nou în 114 sub Traian şi în 113 sub Aurelian, conduşi de pseudo-Mesia "Barkochbach" (fiul Stelei), dar sunt ucişi; împăratul Aurelian zidi în 135 cetatea păgână "Aelia Capitolina" pe ruinele Ierusalimului, interzicând sub pedeapsa cu moartea să intre iudeii întrânsa. Mulţi dintre iudei se refugiară în imperiul roman şi, îndeosebi, în Alexandria Egiptului, asimilându-se în limbă şi cu cultură cu locuitorii greci, au ajuns chiar şi în Roma, aduşi de Pompei în 63 d. Cr., formând colonii şi luându-şi numele de "cei din Diaspora" (cei împrăştiaţi), consideraţi de evreii rămaşi în Palestina trădători. În Alexandria aveau un templu din anul 152 a. Cr., la Leontopole, ca filială a Templului din Ierusalim, şi încă din sec. III a. Cr. traduseră Sfânta Scriptură pentru ei în limba greacă, numită această traducere alexandrină a celor şaptezeci de învăţaţi - "Septuaginta". Pe timpul lui Isus, iudeii profesau un monoteism curat: Un Dumnezeu nevăzut şi Sfânt, iar celelalte popoare panteismul politeist. Încă înainte de a se răspândi din Ierusalim după persecuţia lui Irod Agripa, în anul 42, Apostolii au stabilit un scurt simbol rezumat al învăţării lor, după care să cunoască pe adevăraţii discipoli ai lui Isus Cristos, cunoscut în Apus "Simbolul Apostolic", răspândit pretutindenea pe timpul lui Rufin, din 12 articole: Dumnezeu în Treime, Tată Fiul şi Spiritul Sfânt, întruparea Fiului lui Dumnezeu, moartea, învierea, înălţarea la cer, a doua venire, Judecata din urmă, Credinţa în Biserică, în iertarea păcatelor şi învierea morţilor (3. E. Popovici, op. cit. p. 174). În Etiopia doi tineri din Tyrul Feniciei, Frumenţius şi Edisus, supravieţuitori ai unui masacru făcut asupra unui echipaj de cercetare din care ei făceau parte, masacru săvârşit de indigenii din Somalia, fură făcuţi prizonieri, dar prin şiretenie scăpară şi ajunseră la curtea regelui din Antiopia cu capitala la Axoum, unde câştigară încrederea regelui numindu-l pe primul secretar şi pe cel de al doilea paharnic. Credibilitatea lor crescu şi după moartea regelui, Regina le încredinţă instrucţia şi educaţia copiilor ei. Ei profitară şi răspândiră religia creştină. Tânărul rege crescut de rege Ern le permise să se reîntoarcă în ţara lor. Frumenţius merse şi-l puse la curent cu situaţia creştinismului în Abisinia pe episcopul Alexandriei la care Sfântul Atanasie, episcop, consacră un episcop în 328 şi-l trimise în regatul Axoum, reuşind să-l convertească la creştinism pe rege şi curtea lui. Abia în sec. V d.Cr. poporul etiopian fu încreştinat aproape în masă, în spiritul credinţei catolice niceene. Întrucât episcopii Alexandriei Egiptului se făcură monofiziţi, şi Biserica Etiopiei dependentă canonic de ei deveni în sec. V monofizită, căci un număr de monahi din Siria monofiziţi, refugiaţi aici, îi duseră în erezie, susţinuţi şi de împărăteasa Teodora, monofizită, în sec. VI. (4. Jean Danielou şi Hervu Marrou, Nouvelle Histoire de l'Eglise sur la direction de L.J. Rogier, R. Aubert, M.D. Knowells, Tome I, Paris, 1963, p. 327)

Creştinismul se răspândi din sec. III d. Cr. peste frontierele Imperiului Roman, la Goţii cantonaţi între Nistru şi Chersoneea Taurică (Crimeea), a căror regi gravară crucea pe monedele lor din sec. III. Din Cesareea Capadochiei Grigore Iluminătorul, convertit la creştinism, se reîntoarse în patria sa, Armenia, în anul 261 d. Cr. Reuşeşte să-l convingă pe regele său, Tiridate II, să se boteze creştin, iar din interes naţional, toată Armenia Mare părăseşte cultele armeniene supuse Persiei, duşmanul lor ereditar, instalându-se un episcop şef Catolicos ce menţine unitatea religioasă a regatului. În Asia Mică, prin caravanele din Antiochia, creştinismul pătrunse în micul regat al lui Oshroene, pe ţărmul stâng al Eufratului, unde se converti tot poporul, Edesa devenind un focar de evanghelizare. De aici creştinismul trecu în Imperiul Persiei cu episcopi şi reşedinţă în Seleucia, ce duseră creştinismul până în Insula Socotora, Ceylon, pe coasta Malabar şi apoi traversând Tartaria ajunseră până în inima Chinei (5. Dom Ch. Poulet, Histoire de l'Eglise, Tome I, Paris, 1926, pg.133).