Tu întrebi

INDULGENŢELE BISERICII EXPLICATE
pr. William P. Saunders
publicare în Catholic Herald: 27.01.2005
publicare pe ProFamilia: 01.02.2005

Am înţeles că Sfântul Părinte a aprobat o indulgenţă plenară specială pentru a marca Anul Euharistiei. Puteţi să explicaţi puţin mai mult aceasta? De asemenea, ce diferenţă există între o indulgenţă plenară şi alte indulgenţe? - un cititor din Sterling

Într-adevăr, Sfântul Părinte a aprobat o indulgenţă plenară specială pentru a marca Anul Euharistiei (octombrie 2004 - octombrie 2005). Datat în 25 decembrie 2004, decretul a fost semnat de Cardinalul James Stafford şi pr. Francis Girotti, penitenţiarul major şi respectiv regentul Penitenţeriei Apostolice (organismul Vaticanului care tratează problemele privind Sacramentul Pocăinţei). Înainte de a analiza mai profund acest nou decret, trebuie să revedem învăţătura noastră cu privire la indulgenţe. Din păcate, mulţi oameni, inclusiv catolici, înţeleg greşit indulgenţele sau în timpurile recente se poate să nu fi auzit deloc despre ele. Unii catolici cred chiar că Conciliul Vatican II le-a desfiinţat.

Ca şi catolici, respectăm doctrina indulgenţelor şi practica acordării lor. Datorită îndoielilor şi confuziilor cu privire la indulgenţe care au apărut după Conciliul Vatican II, Papa Paul al VI-lea, în Constituţia sa Apostolică despre Revizuirea Indulgenţelor "Indulgentiarum doctrina" (1967) a declarat: "Ele sunt puternic bazate pe Revelaţia divină, care vine de la apostoli". Catehismul Bisericii Catolice prezintă învăţătura despre indulgenţe în secţiunea referitoare la Sacramentul Pocăinţei. Prin definiţie, "indulgenţa înseamnă iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice datorate păcatelor a căror vină este ştearsă deja, iertare pe care credinciosul bine dispus sufleteşte o obţine în condiţii determinate, prin acţiunea Bisericii care, în calitate de distribuitoare a răscumpărării, împarte şi aplică, prin autoritatea ei, tezaurul îndestulărilor aduse de Cristos şi de sfinţi" (CBC, nr. 1471, citând Indulgentiarum doctrina, nr. 1). Ce înseamnă acest lucru?

Noi credem că atunci când păcătuim, comitem, cu voinţă liberă, o ofensă împotriva lui Dumnezeu şi a aproapelui. Dumnezeu, în iubirea şi îndurarea Sa, iartă vina oricărui păcat pentru care ne pare sincer rău. Totuşi, în dreptatea Sa, El ne cere să ispăşim păcatul, sau să vindecăm rana cauzată de păcat. Numim aceasta pedepsa vremelnică pentru păcat. De exemplu, dacă am stricat maşina vecinului meu, pot în mod sincer să îmi cer iertare şi vecinul meu mă poate ierta cu adevărat; totuşi, va trebui de asemenea să plătesc pentru repararea maşinii. În acelaşi sens, în timpul vieţii noastre, facem acte de pocăinţă pentru a ispăşi păcatele şi a ne purifica sufletele. Dacă murim cu păcate veniale, vom ispăşi aceste păcate în purgator.

Deoarece păcatul are o dimensiune comunitară, adică afectează întregul trup al Bisericii, Mântuirea are de asemenea o dimensiune comunitară. De aceea ne rugăm unii pentru intenţiile celorlalţi la Liturghie sau în mod privat. Încă din primele zile ale Bisericii, credincioşii ofereau rugăciuni şi fapte bune pentru mântuirea păcătoşilor. În acele timpuri, iertarea nu era acordată până când nu erau făcute atât mărturisirea cât şi pocăinţa (şi pocăinţele erau foarte lungi ca durată, chiar luni de zile). Penitenţii le cereau adesea ajutor martirilor care se aflau în faţa morţii (să îşi ofere suferinţele pentru ispăşirea păcatelor penitenţilor) pentru ca deplina reconciliere cu Biserica şi re-admiterea la sacramente să poată fi obţinută mai rapid. Când un martir îşi oferea suferinţele pentru ispăşirea păcatelor unui penitent, Biserica recunoştea acest act de caritate şi acorda iertarea. De exemplu, Sf. Ciprian (+258) declara: "Cei care au primit certificate de la martiri şi pot fi asistaţi de poziţia lor privilegiată înaintea lui Dumnezeu" pot fi iertaţi şi pot veni "la Domnul cu pacea pe care martirii, aşa cum se arată în scrisorile trimise nouă, au dorit să le fie acordată" ("Scrisoare către Cler", 18 (12), 1). În astfel de cazuri, penitenţii primeau o indulgenţă care compensa pocăinţa lor. Aici se află o parte din fundamentul credinţei noastre.

Comuniunea Bisericii îi include de asemenea şi pe credincioşii din purgator şi pe sfinţii din cer. Aceşti sfinţi mijlocesc în numele nostru şi se roagă pentru noi. Tezaurul Bisericii include valoarea infinită, inepuizabilă, a meritelor morţii şi învierii Domnului nostru, şi rugăciunile şi faptele bune ale Preasfintei Fecioare şi ale tuturor sfinţilor. Aşa după cum, când trăiau pe acest pământ, i-au ajutat pe cei aflaţi pe drumul mântuirii, ei continuă să o facă şi acum. Ca distribuitoare a răscumpărării, Biserica invocă ajutorul lor în sprijinul împăcării depline a penitenţilor şi pentru uşurarea pedeapsei vremelnice datorate păcatului. Sf. Ciprian, de exemplu, spunea că meritele martirilor şi faptele drepţilor vor fi de mare folos în faţa Judecătorului, pentru toţi credincioşii, în Ziua Judecăţii.

De asemenea, în Biserica primară, Episcopii permiteau ca pocăinţele, care adesea erau severe, să fie înlocuite cu alte acţiuni (indulgenţe), care puteau fi mai uşor de îndeplinit dar care promovau pietatea şi întăreau spiritualitatea persoanei. În final, Papii au decretat că anumite practici pot înlocui penitenţele impuse. Să ţinem minte faptul că Biserica a condamnat cu fermitate orice abuz privind indulgenţele, şi că persoana care îndeplineşte un act ce beneficiază de indulgenţă trebuie să aibă o inimă sinceră, plină de căinţă şi umilă.

Potrivit acestei înţelegeri, o indulgenţă poate fi aplicată şi credincioşilor plecaţi din mijlocul nostru, adică sărmanelor suflete din purgator. Privind la exemplul lui Cristos, care a murit pentru păcatele noastre, toţi membrii Bisericii trebuie să se ajute unii pe alţii pe drumul mântuirii prin rugăciuni şi fapte bune. Aşa cum ne rugăm unii pentru alţii aici pe pământ şi cum şi noi ne bazăm pe rugăciunile sfinţilor din cer, sufletele sărmane se bazează pe rugăciunile şi pe faptele noastre bune pentru a ajuta la ispăşirea rănilor păcatelor lor. Papa Paul al VI-lea învăţa: "Astfel aici există într-adevăr o legătură perpetuă de iubire şi un schimb abundent al tuturor bunurilor între credincioşi, fie că ei au intrat deja în casa cerească, sau îşi ispăşesc greşelile în purgator, sau se află încă în pelerinajul lor pământesc; în consecinţă, toate păcatele întregului Trup mistic sunt ispăşite şi dreptatea divină este împăcată; iar îndurarea divină este mişcată spre a ierta, pentru ca păcătoşii care se căiesc să fie aduşi mai curând la deplina rodnicie a bunurilor familiei lui Dumnezeu" (Indulgentiarum doctrina, nr. 5). Nu trebuie să uităm să oferim rugăciuni şi alte acte de penitenţă pentru sufletele sărmane din purgator.

O indulgenţă este considerată plenară sau parţială dacă ea ispăşeşte toată sau o parte din pedeapsa vremelnică datorată păcatului. Pentru a dobândi o indulgenţă plenară, un credincios trebuie să împlinească acţiunea legată de indulgenţă şi să facă o sinceră spovadă sacramentală, să primească Sfânta Împărtăşanie, şi să se roage la intenţiile Sfântului Părinte (recitând un Tatăl nostru şi o Bucură-te, Marie, sau orice altă rugăciune potrivită). Condiţiile pot fi îndeplinite câteva zile înainte sau după împlinirea actului indulgenţei. O indulgenţă parţială este dobândită prin îndeplinirea cu sinceritate a actului particular. Enchiridionul Indulgenţelor (1968) enumeră normele.

Papa Ioan Paul al II-lea rezumă învăţătura despre indulgenţe după cum urmează: "Această doctrină asupra indulgenţelor aşadar 'ne învaţă în primul rând cât de trist şi dureros este să îl părăsim pe Domnul Dumnezeu. Când obţin indulgenţele, credincioşii înţeleg că prin propria lor putere nu sunt în stare să îndrepte răul pe care păcătuind l-au făcut faţă de ei şi faţă de întreaga comunitate, şi de aceea ei sunt îndemnaţi la fapte mântuitoare de umilinţă' [citându-l pe Papa Paul al VI-lea]. În plus, adevărul despre comuniunea sfinţilor, care îi uneşte pe credincioşi cu Cristos şi unii cu alţii, arată cât de mult fiecare dintre noi îi poate ajuta pe ceilalţi - vii sau morţi - să devină tot mai intim uniţi cu Tatăl din Ceruri" (Incarnationis Mysterium, nr. 10).

Ţinând cont de această credinţă, Sfântul Părinte a considerat foarte potrivit ca în timpul Anului Euharistiei să ofere indulgenţă plenară pentru următoarele: în primul rând, pentru acte de adorare a Preasfântului Sacrament, fie expus în mod solemn sau păstrat în tabernacol, de exemplu adorarea şi binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament; şi în al doilea rând, pentru rugăciunea vesperelor şi a completoriului din Oficiul Divin înaintea tabernacolului. Decretul arată că scopul acestei indulgenţe este "de a-i îndemna pe credincioşi în decursul anului la o mai profundă cunoaştere şi o mai intensă iubire a inefabilului 'mister al credinţei', pentru ca să culeagă roade spirituale tot mai abundente". Dacă sunt persoane care, din cauza bolii, a dizabilităţilor sau din alte cauze juste, nu pot participa la un act de adorare a Preasfântului Sacrament într-o biserică sau un oratoriu, ei pot obţine indulgenţa plenară "dacă fac o vizită în chip spiritual şi cu dorinţa inimii, în spirit de credinţă faţă de prezenţa reală a lui Isus Cristos în Sacramentul Altarului, şi se roagă Tatăl nostru şi Crezul, adăugând o invocaţie pioasă adresată lui Isus din Sacrament". Condiţiile obişnuite pentru obţinerea unei indulgenţe plenare trebuie să fie îndeplinite: o spovadă sacramentală sinceră, primirea Sfintei Împărtăşanii, şi rugăciunea la intenţiile Sfântului Părinte. (Dacă bolnavii sau persoanele cu dizabilităţi "nu pot să facă nici acestea, ei vor primi indulgenţă plenară dacă se unesc cu dorinţă interioară cu aceia care îndeplinesc condiţiile normale stabilite pentru indulgenţe, şi oferă Dumnezeului milostiv bolile şi strâmtorările din vieţile lor, cu intenţia de a respecta cele trei condiţii obişnuite cât mai curând posibil".) În toate acestea, vedem intenţia fierbinte a Sfântului nostru Părinte de a promova o mai mare devoţiune faţă de Preasfântul Sacrament în rândul credincioşilor, precum şi de a-i motiva să se folosească de harurile infinite de iertare şi vindecare oferite prin această indulgenţă. Fie ca noi toţi să ne deschidem inimile şi să profităm de aceste haruri în timpul acestui An al Euharistiei.

Pr. William Saunders este preot la parohia Fecioarei Speranţei din Potomac Falls şi profesor de catehetică şi de teologie la şcoala Notre Dame din Alexandria, SUA.