Tu întrebi

Răspunde pr. Alois Moraru:

Întrebările tale sunt cât se poate de justificate, de aceea voi încerca să-ţi răspund pe larg. Ceea ce ai auzit este perfect valabil, în acest sens fiind nevoit să precizez că până în jurul anului 1200, cuvântul "sacrament" nu a avut o semnificaţie precisă, aşa cum are astăzi. Acest lucru nu trebuie să ne mire, deoarece sacramentele au fost dintotdeauna realităţi trăite şi nu noutăţi abstracte. Deşi sunt adevăruri ale credinţei creştine, definite în dogmele Bisericii, sacramentele nu figurează în "Crezul apostolic". Mai mult, în Noul Testament nu întâlnim cuvântul "sacrament", care provine din limba latină. Acesta era un cuvânt juridic şi militar: când doi romani aveau un proces mergeau la un templu pentru a depune acolo fiecare o cauţiune în faţa zeilor, drept garanţie a sincerităţii, jurând că vor spune adevărul şi numai adevărul. Acest jurământ sacru se numea "sacramentum".

Biserica a preluat acest cuvânt pentru a traduce în limba latină cuvântul grec "mysterion" (mister), care însemna un rit ce avea drept scop "să facă prezentă o realitate a mântuirii". Tertulian a fost primul care, la începutul secolului al II-lea, a aplicat termenul "sacrament" la Botez, Mir şi Euharistie. Sfinţii Părinţi au folosit acest cuvânt cu un înţeles mult mai larg, indicând prin el realităţile cele mai diverse ale credinţei şi ale cultului creştin: întruparea, răscumpărarea, cuvântul lui Dumnezeu, riturile creştine, simbolurile religioase etc., mai precis toate realităţile creştine pe care le exprimăm atunci când rostim formula: sfintele taine sau sfintele mistere.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii, deşi tratează despre toate sacramentele atunci când fac cateheză şi resping ereziile, nu fac o listă completă a sacramentelor. Listele sacramentelor apar abia în secolul al XI-lea şi nu erau identice, oscilând de la 2 la 12. Un rol important în stabilirea numărului sacramentelor la 7 l-a avut învăţatul Abelard, care a făcut deosebirea între "sacramentele majore" şi sacramentele de mai mică importanţă. În anul 1148, Petru Lombardul face numărătoarea completă a celor 7 sacramente majore. Lista lui se va impune definitiv, iar cuvântul "sacrament" va fi rezervat numai celor 7 "semne sfinte orânduite de Cristos pentru a semnifica şi a produce harul".

La Conciliul din Lion, în anul 1274, reprezentanţii Bisericii Catolice şi ai Bisericii Ortodoxe au recunoscut şi au stabilit, de comun acord, dogma celor 7 sacramente. La acest conciliu, departe de a crea o dogmă, Biserica nu a făcut altceva decât să formuleze într-o manieră clară practica tradiţiei ei apostolice. Ar fi greşit să considerăm că, dacă sacramentele au fost numerotate şi etichetate în secolul al XII-lea, ele datează doar din Evul Mediu. Ele au fost realităţi trăite şi practicate încă din Biserica primară.

Sigur, ne putem întreba: "Pentru ce sunt 7 sacramente şi nu mai multe sau mai puţine?" Teologii au încercat să dea răspuns la această întrebare examinând în special efectele sacramentelor şi scopurile pentru care au fost instituite. Astfel, Sfântul Albert cel Mare era înclinat să creadă că sacramentele au fost orânduite în număr de şapte pentru a combate cele şapte vicii capitale. Sfântul Bonaventura vedea o legătură între sacramente, cele şapte virtuţi creştine (trei teologale şi patru cardinale) şi cele şapte boli cauzate de păcat.

Deşi se pot găsi multe argumentări, conchid cu demonstraţia sfântului Toma de Aquino, care găseşte o soluţie mult mai amplă şi mai închegată. El se bazează pe analogia dintre viaţa naturală şi cea supranaturală a omului: creştinul îşi dezvoltă viaţa spirituală urmând o cale asemănătoare cu aceea pe care o urmează viaţă trupească. Iată un citat din "Summa theologiae": "Viaţa spiritului are o anumită analogie cu viaţa trupului, după cum, în general, toate lucrurile corporale au o anumită asemănare cu cele spirituale. Astfel, în viaţa fizică, sunt două perfecţiuni pe care individul trebuie să le realizeze: una referitoare la propria persoană, cealaltă referitoare la societatea în care trăieşte, omul fiind prin natura sa un animal social... Dezvoltarea normală a vieţii corporale cunoaşte trei etape. Prima este naşterea, prin care omul începe să existe şi să trăiască; acesteia îi corespunde în viaţa spiritului Botezul, care este o renaştere spirituală... A doua este creşterea prin care omul ajunge la plinătatea staturii şi a forţei sale; în viaţa spiritului acesteia îi corespunde Mirul, în care ne este dat Duhul Sfânt spre a ne întări... A treia este hrănirea prin care omul păstrează în sine viaţa şi forţa; în viaţa spiritului acesteia îi corespunde Euharistia... Toate acestea ar fi suficiente omului dacă el ar avea din punct de vedere fizic şi spiritual o viaţă nepieritoare; dar pentru că în afară de bolile trupeşti există şi cele sufleteşti, adică păcatele, omul are nevoie de leacuri împotriva bolilor. Acestea sunt două. Primul este vindecarea, care restabileşte sănătatea; în viaţa spirituală îi corespunde Spovada... Al doilea leac este recuperarea forţelor printr-un regim şi un antrenament corespunzător; acestuia îi corespunde în viaţa spirituală Maslul, care înlătură reziduurile păcatului şi-l pregăteşte pe om pentru gloria finală... Cu privire, apoi, la viaţa socială, omul se realizează în două feluri: mai întâi posedând puterea de a-i conduce pe alţii şi de a îndeplini acte publice; în viaţa spirituală la aceasta corespunde sacramentul Preoţiei... În al doilea rând, prin propagarea speciei: acest lucru se petrece în căsătorie, atât pentru viaţa trupului cât şi pentru cea a sufletului, deoarece Căsătoria nu este numai un sacrament, dar şi o funcţie a naturii...". Această motivare antropologico-eclezială a Sfântului Toma a fost preluată de Catehismul tridentin şi de documentele Conciliului al II-lea din Vatican.