Tu întrebi

Răspunde fr. Cornel Gabor sdb:

Dragă Ivanov Anton,

Este o întrebare destul de delicată, dat fiind faptul că concepţia ortodoxă, pe această temă, se diferenţiază de cea catolică. Totuşi, întrebarea ta este bine gândită şi îţi dau din start un răspuns scurt: "Înainte de învierea trupurilor şi a judecăţii generale, nici bucuria, nici condamnarea sufletelor, nu sunt complete" (mărturisirea lui Dositei al Ierusalimului, 1672, cap. XVIII). Există sfinţi canonizaţi oficial, înainte de judecata universală, pentru că, prin mărturiile culese, autoritatea bisericeasca a considerat viaţa pământească a acestor răposaţi ca fiind demnă de urmat pentru toţi credincioşii ortodocşi. Credincioşii au posibilitatea să urmeze aceste exemple vii de trăire creştinească pentru că Biserica a luat în considerare viaţa spirituală şi bunul coportament al acestora, fiindu-i deocamdată imposibil să cunoască străfundul sufletului lor. Pomenirea liturgică a morţilor si milosteniile în numele lor la ortodocşi sunt pătrunse de o speranţă fermă şi favorabilă. Ele au în vedere mai multe criterii:

a. Nimeni nu se mântuieşte în iad, pentru că "nu morţii Te vor lăuda pe Tine, nici toţi cei ce se pogoară în iad, ci noi cei vii" (Slujba înmormântarii). Cei vii se roagă "să nu intri la judecată cu robul Tău, că de vei cauta la fărădelegi, Doamne, cine va putea sta în faţa Ta?".

b. Cei ce au murit în credinţa şi nădejdea învierii şi a vieţii veşnice, nu trebuie să fie socotiţi condamnaţi definitiv, deoarece Hristos pentru ei a răbdat cu trupul, şi crucea şi îngroparea. Lor le-a zis: "Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă. Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei care vor auzi, vor învia. Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine; şi I-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului. Nu vă miraţi de aceasta; că vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândei. Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis" (Ioan 5,24-30).

c. Biserica se roagă în primul rând pentru odihna celui adormit. "Nu vă tânguiţi cei ce aţi murit în credinţă, căci Hristos pentru noi a răbdat cu trupul, şi crucea, şi îngroparea, şi a făcut fii ai nemuririi pe toţi care strigă către El: Să nu intri la judecată cu robul Tău" (Slujba înmormântării).

d. Biserica celor vii se roagă pentru toţi cei ce au adormit în "nădejdea învierii şi a vieţii de veci", cu încredinţarea că există o schimbare posibilă, nu în sensul de tămăduire şi curăţire a firii. Aşadar, Biserica nu îi consideră pentru totdeauna condamnaţi, chiar pe cei foarte păcătoşi (Ps. 117,18), dar ea nu face speculaţii în ce priveşte modul în care se face această schimbare. Ea se roagă pentru ca cel ce în credinţă a adormit, să fie socotit drept, prin credinţă şi har! Căci înafară de viaţa corporală, o adevărată reconvertire, ca decizie personală şi colaborare voluntară, nu mai este posibilă. În iad nu este pocăinţă: "Ceea ce este moartea pentru oameni, aceea este căderea pentru îngeri; căci după cădere nu mai există pentru ei o convertire. Nici pentru oameni după moarte" (Ioan Damaschin, Despre credinţa ortodoxă, 11, 4). Totuşi, Biserica se roagă cu speranţă şi îndrăzneală (I Tes. 4,13-17; Ioan 5,24-30), mai ales pentru cei care nu au reuşit să termine pocăinţa începută. Aşteptarea celor ce au murit în credinţă are un caracter activ, în sensul că sufletele lor nu pot să nu fie receptive la rugăciunile şi milosteniile săvârşite de cei vii în numele lor. Această rugăciune nu este bazată pe meritele celor vii şi nici nu are intenţia de a recompensa pietatea lor.

e. Tradiţia ortodoxă insistă asupra coborârii la iad a lui Hristos cu sufletul Său îndumnezeit, a cărei pomenire se face în Sâmbăta Patimilor: "Împărţit-a iadul peste neamul omenesc, dar n-a rămas în veci; că Tu, Puternice, fiind pus în groapă, cu palma cea începătoare de viaţă ai rupt încuietorile morţii şi ai propovăduit celor ce dormeau acolo din veac, izbăvirea cea neminicinoasă, făcându-Te Mântuitorule cel dintâi sculat din morţi".

Aşadar, între înviere şi a doua venire, porţile iadului, ca şi ale raiului, sunt deschise. De aceea, nimeni nu e condamnat pentru veşnicie înainte de judecată. Este adevărat că Mărturisirile de credinţă din secolul al XVII-lea (Petru Movilă - 1642; şi Dositei al Ierusalimului - 1672) vorbesc despre un timp şi o stare intermediară, care se trăieşte între judecata particulară de după moartea fiecăruia, şi judecata ultimă, colectivă, de după învierea de obşte. Aşadar, starea de odihnă şi de suferinţă a sufletelor după judecata particulară, deşi imperfectă, este reală. Sufletele din iad nu pot repara greşeli sau plăti datorii. Se poate vorbi numai de o stare de receptivitate a sufletelor după moarte, în urma rugăciunilor Bisericii şi a iubirii manifestate a semenilor.

Dragă Ivanov Anton, rămâne ca noi să trăim bine credinţa şi vocaţia noastră personală, pentru că cel mai frumos cadou pe care putem să-l facem cuiva este sfinţenia noastră personală, având o deosebită atenţie asupra persoanelor ce nu mai sunt pe acest pământ.

Trăieşte viaţa cu bucurie!

N.B. Poţi vedea mai multe pe situl www.crestinism-ortodox.ro, de unde am luat şi eu unele lucruri.