Tu întrebi

Răspunde pr. Alois Moraru:

Dragă Andrei, cu siguranţă definiţia pe care ne-ai redat-o te-a şocat, aşa cum îi va surprinde pe unii dintre cititorii acestui răspuns. Întrucât eşti elev, voi încerca să abordez explicaţiile de mai jos într-un limbaj mai simplu, dar cu siguranţă vei întâlni şi unele expresii pe care nu le poţi înţelege acum.

Aşa cum ai auzit de nenumărate ori, păcătuim cu toţii, căci suntem slabi şi înclinaţi spre rău. Dar, în nemărginita sa bunătate, Domnul nostru Isus Cristos a orânduit sacramentul Spovezii, prin care ni se iartă păcatele săvârşite după Botez. În ziua Învierii sale glorioase, El a dat apostolilor - şi urmaşilor acestora - puterea de a ierta păcatele, spunându-le: "Primiţi pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute".

Dumnezeu ne iartă păcatele pe care le-am săvârşit, dar noi trebuie să le ispăşim într-o formă sau alta. Această ispăşire o putem realiza pe pământ (prin rugăciuni şi fapte bune) sau în purgatoriu. Totuşi, având o putere specială din partea Mântuitorului, Biserica poate ierta pedepsele pe care noi le merităm din cauza păcatelor pe care le-am făcut. Această iertare se numeşte indulgenţă şi ne este acordată în afara sacramentului Spovezii, fiind expresia cea mai frumoasă a iubirii lui Isus Cristos, care s-a dat pe sine la moarte pentru mântuirea noastră. Deşi este greu de reţinut, îţi scriu aici definiţia indulgenţei: iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice datorate păcatelor a căror vină este ştearsă deja, iertare pe care credinciosul dispus sufleteşte o obţine în condiţii determinate de Biserică. În calitate de împărţitoare a mântuirii, Biserica împarte şi aplică credincioşilor, prin autoritatea ei, tezaurul harurilor aduse de Isus Cristos şi de sfinţi.

Dragă Andrei, chiar dacă ceea ce am scris până acum nu are legătură directă cu întrebarea ta, cred că nu te-am plictisit deja. Aşa cum şti şi ai menţionat în definiţia pe care ne-ai transmis-o, indulgenţele sunt de două feluri: parţiale sau plenare, după cum eliberează, în parte sau în totalitate, de pedepsele pe care le merităm din cauza păcatelor pe care le-am săvârşit. Aceste indulgenţe le putem aplica pentru noi sau pentru alţii, vii sau răposaţi. Pentru ca un credincios să fie capabil să câştige indulgenţe trebuie să fie botezat, să fie în comuniune cu Biserica, să fie în stare de har sfinţitor şi să îndeplinească anumite rugăciuni sau practici orânduite de Biserică (pomeni, fapte bune, pelerinaje).

Aşadar, pentru a acorda indulgenţe, Biserica cere ceva din partea celui care doreşte să primească acest dar al ispăşirii păcatelor. Cerinţele pe care le-au impus conducătorii Bisericii (papii) au fost foarte diverse, de aceea putem parcurge împreună câţiva paşi din istoria Bisericii.

În timpul persecuţiilor au fost mulţi creştini care au abandonat credinţa şi doreau să reintre în Biserică. Pentru a dobândi iertarea, aceştia trebuiau să facă o pocăinţă îndelungată sau anumite pelerinaje. Cu trecerea timpului şi creşterea necesităţilor credincioşilor, papii au cerut de la aceia care au păcătuit grav şi doreau să primească atât dezlegarea păcatelor cât şi indulgenţa plenară (iertarea tuturor pedepselor meritate din cauza păcatelor) să facă opere de binefacere deosebite: să-i răscumpere pe sclavi, să ajute la construirea catedralelor, să elibereze locurilor sfinte, să viziteze oraşul Roma sau alte fapte bune de acest gen.

Din ceea ce ai citit în paragraful anterior, îţi dai bine seama că indulgenţele erau oferite în schimbul unor fapte bune, unele dintre ele presupunând chiar investirea unor sume mari de bani sau muncă. Prin urmare, definiţia pe care ai găsit-o în cartea de istorie îşi găseşte rădăcina în această practică a Bisericii de a cere credincioşilor anumite contribuţii însemnate la ridicarea unor biserici, dar nu se poate vorbi niciodată de "cumpărarea indulgenţelor" sau "tranzacţii". Sigur, istoria a consemnat şi diferite abuzuri, dar contribuţiile credincioşilor erau benevole şi nimeni nu era obligat să ceară indulgenţe.

Astăzi, practica de a primi din partea Bisericii diferite indulgenţe este cu totul alta. Din partea credincioşilor nu se mai cer eforturi sau costuri atât de mari, mai ales că sunt câteva modalităţi simple de a dobândi aceste ajutoare spirituale din partea lui Cristos şi a Bisericii: participarea la exerciţii spirituale şi zile de misiuni populare, participarea cu credinţă la unele pelerinaje şi vizite pastorale, practicarea Porţiunculei (2 august), recitarea unor rugăciuni în anumite zile etc. Toate aceste indulgenţe sunt oferite de Biserică pentru a-i ajuta pe oameni să ajungă la mântuire şi nicidecum pentru a dobândi bani sau alte bunuri materiale.