- din SUA întreabă: Am discutat cu o prietenă despre învățătura Bisericii despre avort. Ea zice că Biserica nu s-a opus avortului decât abia din secolul XX; i-am spus că Biserica a fost dintotdeauna împotriva avortului. Am avut dreptate? Dacă da, ce dovezi îi pot aduce? |
Răspunde pr. William Saunders:
Biserica Catolică a condamnat dintotdeauna avortul, adică suprimarea directă și intenționată a vieții copilului nenăscut. Creștinii cred că orice viață este sacră din momentul conceperii și până la moartea naturală, iar a lua viața unei ființe umane inocente, născută sau nenăscută, este un act condamnabil din punct de vedere moral. Biserica ne învață că: "Viața umană este sacră pentru că din primul moment al existenței ei implică acțiunea creatoare a lui Dumnezeu și rămâne pentru totdeauna într-o relație specială cu Creatorul, care este singurul ei scop. Doar Dumnezeu este Domnul vieții de la începutul ei și până la sfârșit: nimeni, sub nici o circumstanță, nu poate revendica pentru el însuși dreptul de a distruge o ființă umană inocentă" (Donum vitae, 5).
Respectul față de inviolabilitatea vieții încă din pântecele matern vine din rădăcinile iudaice ale creștinismului. Lumea iudaică antică a fost mult diferită față de culturile din jurul Palestinei, unde uciderea pruncilor, sacrificarea acestora și avortul era un obicei frecvent, în unele cazuri chiar răspândit. Pentru poporul iudeu al acelor timpuri și pentru evreii ortodocși din zilele noastre, toate ființele umane au ca unic autor pe Dumnezeu, a cărui putere creatoare a conceput copilul în pântecele mamei sale și îl duce pas de pas spre viața deplină. Revelația Vechiului Testament pe care Biserica a moștenit-o și a acceptat-o ne dă o dovadă clară prin că viața intrauterină (în sânul mamei) era considerată sacră. Moise proclamă: "De vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău, vor veni asupra ta toate binecuvântările acestea și se vor împlini asupra ta: binecuvântat să fii în cetate și binecuvântat să fii în țarină; binecuvântat să fie rodul pântecelui tău, rodul pământului tău, rodul dobitoacelor tale; binecuvântate să fie hambarele tale și cămările tale; binecuvântat să fii la intrarea ta în casă și binecuvântat să fii la ieșirea ta din casă" (Deuteronom 28,2-6). Îngerul i-a spus mamei lui Samson, "Că iată ai să zămislești și al să naști un fiu; și nu se va atinge briciul de capul lui, pentru că pruncul acesta va fi chiar din pântecele mamei sale nazireu al lui Dumnezeu" (Judecători 13,5). Iar Iov zice: "Cel ce m-a făcut pe mine în pântecele mamei mele nu l-a făcut și pe robul meu? Nu este, oare, El singur Care ne-a alcătuit în pântece?" (Iov 31,15). În Psalmul 139,13, noi ne rugăm, "Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele".
Vechiul Testament de asemenea dă mărturie despre cum Dumnezeu i-a marcat pe unii în mod special să fie conducător importanți încă din primul moment al vieții lui: "Iubit de poporul său, drag Domnului, promis din pântecele mamei sale a fost Samuel, judecător și preot" (Ecclesiasticul 46,13). Profetul Isaia proclamă: "Ascultați, ostroave, luați aminte, popoare depărtate! Domnul M-a chemat de la nașterea Mea, din pântecele maicii Mele Mi-a spus pe nume. Făcut-a din gura Mea sabie ascuțită; ascunsu-M-a la umbra mâinii Sale. Făcut-a din Mine săgeată ascuțită și în tolba Sa de o parte M-a pus, și Mi-a zis Mie: 'Tu ești sluga Mea, Israel, întru care Eu Mă voi preaslăvi!' Dar Eu Îmi spuneam: 'În deșert M-am trudit, în zadar și pentru nimic Mi-am prăpădit puterea Mea!' Partea ce Mi se cuvine Mie este la Domnul și răsplata Mea la Dumnezeul Meu. Și acum Domnul Cel Care M-a zidit din pântecele maicii Mele ca să-l slujesc Lui și să întorc pe Iacov către El și să strâng la un loc pe Israel - căci așa am fost Eu cinstit în ochii Domnului și Dumnezeul Meu fost-a puterea Mea" (Isaia 49,1-5). În același fel profetul Ieremia și-a amintit: " Fost-a cuvântul Domnului către mine și mi-a zis: 'Înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut, și înainte de a ieși din pântece, te-am sfințit și te-am rânduit prooroc pentru popoare" (Ieremia 1,4-5).
Unele interpretări rabinice de mai târziu au permis excepții pentru avort, dar nu au furnizat justificări consecvente sau larg răspândite. Învățătura iudaică predominantă confirmă sanctitatea vieții copilului nenăscut.
Lumea greco-romană din timpul lui Cristos și cea în care s-a dezvoltat creștinismul permitea avortul și uciderea pruncilor. În legea romană, aceste două acte nu se deosebeau, deoarece un copil nu avea statut legal până când nu era recunoscut de pater familias, capul familiei; până când nu era acceptat, copilul era o non-persoană care putea fi distrusă. În unele părți ale Imperiului Roman, avortul și uciderea pruncilor domina într-atât încât rata natalității se situa sub nivelul 0. (Din păcate, majoritatea țărilor Europene se confruntă astăzi cu o situație critică similară, din cauza contracepției și a avortului).
Cu toate acestea, creștinii au susținut sfințenia vieții copilului nenăscut, nu numai datorită revelației din Vechiul Testament citate, ci și datorită misterului întrupării. Primii creștini, la fel ca și noi, credeau că Maria a zămislit prin puterea Sfântului Duh, și prin intermediul ei, Isus Cristos - a doua persoană a Sfintei Treimi, consubstanțial cu Tatăl, și Dumnezeu adevărat - a devenit de asemenea om adevărat. Nici un credincios creștin nu va nega vreodată faptul că Isus a fost o persoană adevărată a cărei viață a fost sacră din primul moment al conceperii Sale în sânul binecuvântatei Sale Mame Maria.
Relatarea vizitei Mariei la Elisabeta atestă încă o dată sfințenia vieții din pântecele mamei și faptul că copilul nenăscut este o persoană: "Și în acele zile, sculându-se Maria, s-a dus în grabă în ținutul muntos, într-o cetate a seminției lui Iuda. Și a intrat în casa lui Zaharia și a salutat pe Elisabeta. Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei și Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt, și cu glas mare a strigat și a zis: Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău. Și de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu. Și fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul." (Luca 1,39-45).
Datorită revelației Vechiului și Noului Testament, cu accent special pe misterul întrupării, Biserica Catolică a condamnat practica avortului. Câteva exemple de învățături din primii 300 de ani ai Bisericii creștine includ: Didahe ("Învățăturile celor 12 Apostoli", anul 80 d.C.) care afirmă "Nu vei face avort. Nu vei distruge copilul nenăscut"; "Epistola lui Barnaba" (138) care de asemenea condamnă avortul; "O pledoarie în numele creștinilor" (apărare împotriva păgânismului), a lui Athenagoras (177), în care subliniază faptul că creștinii le consideră ucigașe pe acele femei care iau medicamente pentru a provoca avort; el îi condamnă pe ucigașii copiilor, inclusiv ai acelora care se află încă în pântecele mamelor, "unde ei sunt deja obiectul grijii providenței divine".
Tertulian (197), în lucrarea sa "Apologeticum", declară de asemenea: "a împiedica nașterea este o crimă anticipată; nu este diferență dacă cineva distruge o viață deja născută sau dacă o distruge în stadiul de dinainte de naștere. Acela care va fi om este deja o ființă umană". În anul 300, Conciliul din Elvira - un Conciliu local din Spania - a aprobat o legislație specifică prin care condamna avortul (Canonul 63).
După legalizarea creștinismului în 313, condamnarea avortului a rămas. De exemplu, Sf. Vasile a proclamat clar învățătura Bisericii într-o scrisoare către Episcopul Amfilochius (374): "O femeie care a distrus deliberat un fetus trebuie să plătească pedeapsa pentru crimă" și "De asemenea aceia care administrează medicamente pentru a cauza avorturi sunt ei înșiși criminali, la fel ca și aceia care primesc otrava care va omorî fetusul".
Multe alte exemple pot fi oferite, punctul cheie este însă acela că Biserica Catolică de la început a susținut în mod consecvent sfințenia vieții copiilor nenăscuți și a condamnat avortul direct. A ne opune acestei învățături înseamnă a intra în contradicție cu revelația Sfintei Scripturi și cu tradiția creștină. Noi, în calitate de creștini catolici, trebuie să ne rugăm pentru o schimbare a inimii tuturor cetățenilor, și să proclamăm și să apărăm cu curaj sfințenia vieții umane, în mod particular a acelora lipsiți de apărare, copiii nevinovați nenăscuți.
Articol preluat din "Arlington Catholic Herald" și semnat de
Fratele Sauders, preot și profesor de catehetică și teologie
la Liceul "Notre Dame" din Alexandria
traducere: Cristina Paradovschi