Tu întrebi

Răspunde pr. William Saunders:

Biserica Catolică a condamnat dintotdeauna avortul, adică suprimarea directă şi intenţionată a vieţii copilului nenăscut. Creştinii cred că orice viaţă este sacră din momentul conceperii şi până la moartea naturală, iar a lua viaţa unei fiinţe umane inocente, născută sau nenăscută, este un act condamnabil din punct de vedere moral. Biserica ne învaţă că: "Viaţa umană este sacră pentru că din primul moment al existenţei ei implică acţiunea creatoare a lui Dumnezeu şi rămâne pentru totdeauna într-o relaţie specială cu Creatorul, care este singurul ei scop. Doar Dumnezeu este Domnul vieţii de la începutul ei şi până la sfârşit: nimeni, sub nici o circumstanţă, nu poate revendica pentru el însuşi dreptul de a distruge o fiinţă umană inocentă" (Donum vitae, 5).

Respectul faţă de inviolabilitatea vieţii încă din pântecele matern vine din rădăcinile iudaice ale creştinismului. Lumea iudaică antică a fost mult diferită faţă de culturile din jurul Palestinei, unde uciderea pruncilor, sacrificarea acestora şi avortul era un obicei frecvent, în unele cazuri chiar răspândit. Pentru poporul iudeu al acelor timpuri şi pentru evreii ortodocşi din zilele noastre, toate fiinţele umane au ca unic autor pe Dumnezeu, a cărui putere creatoare a conceput copilul în pântecele mamei sale şi îl duce pas de pas spre viaţa deplină. Revelaţia Vechiului Testament pe care Biserica a moştenit-o şi a acceptat-o ne dă o dovadă clară prin că viaţa intrauterină (în sânul mamei) era considerată sacră. Moise proclamă: "De vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău, vor veni asupra ta toate binecuvântările acestea şi se vor împlini asupra ta: binecuvântat să fii în cetate şi binecuvântat să fii în ţarină; binecuvântat să fie rodul pântecelui tău, rodul pământului tău, rodul dobitoacelor tale; binecuvântate să fie hambarele tale şi cămările tale; binecuvântat să fii la intrarea ta în casă şi binecuvântat să fii la ieşirea ta din casă" (Deuteronom 28,2-6). Îngerul i-a spus mamei lui Samson, "Că iată ai să zămisleşti şi al să naşti un fiu; şi nu se va atinge briciul de capul lui, pentru că pruncul acesta va fi chiar din pântecele mamei sale nazireu al lui Dumnezeu" (Judecători 13,5). Iar Iov zice: "Cel ce m-a făcut pe mine în pântecele mamei mele nu l-a făcut şi pe robul meu? Nu este, oare, El singur Care ne-a alcătuit în pântece?" (Iov 31,15). În Psalmul 139,13, noi ne rugăm, "Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele".

Vechiul Testament de asemenea dă mărturie despre cum Dumnezeu i-a marcat pe unii în mod special să fie conducător importanţi încă din primul moment al vieţii lui: "Iubit de poporul său, drag Domnului, promis din pântecele mamei sale a fost Samuel, judecător şi preot" (Ecclesiasticul 46,13). Profetul Isaia proclamă: "Ascultaţi, ostroave, luaţi aminte, popoare depărtate! Domnul M-a chemat de la naşterea Mea, din pântecele maicii Mele Mi-a spus pe nume. Făcut-a din gura Mea sabie ascuţită; ascunsu-M-a la umbra mâinii Sale. Făcut-a din Mine săgeată ascuţită şi în tolba Sa de o parte M-a pus, şi Mi-a zis Mie: 'Tu eşti sluga Mea, Israel, întru care Eu Mă voi preaslăvi!' Dar Eu Îmi spuneam: 'În deşert M-am trudit, în zadar şi pentru nimic Mi-am prăpădit puterea Mea!' Partea ce Mi se cuvine Mie este la Domnul şi răsplata Mea la Dumnezeul Meu. Şi acum Domnul Cel Care M-a zidit din pântecele maicii Mele ca să-l slujesc Lui şi să întorc pe Iacov către El şi să strâng la un loc pe Israel - căci aşa am fost Eu cinstit în ochii Domnului şi Dumnezeul Meu fost-a puterea Mea" (Isaia 49,1-5). În acelaşi fel profetul Ieremia şi-a amintit: " Fost-a cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: 'Înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut, şi înainte de a ieşi din pântece, te-am sfinţit şi te-am rânduit prooroc pentru popoare" (Ieremia 1,4-5).

Unele interpretări rabinice de mai târziu au permis excepţii pentru avort, dar nu au furnizat justificări consecvente sau larg răspândite. Învăţătura iudaică predominantă confirmă sanctitatea vieţii copilului nenăscut.

Lumea greco-romană din timpul lui Cristos şi cea în care s-a dezvoltat creştinismul permitea avortul şi uciderea pruncilor. În legea romană, aceste două acte nu se deosebeau, deoarece un copil nu avea statut legal până când nu era recunoscut de pater familias, capul familiei; până când nu era acceptat, copilul era o non-persoană care putea fi distrusă. În unele părţi ale Imperiului Roman, avortul şi uciderea pruncilor domina într-atât încât rata natalităţii se situa sub nivelul 0. (Din păcate, majoritatea ţărilor Europene se confruntă astăzi cu o situaţie critică similară, din cauza contracepţiei şi a avortului).

Cu toate acestea, creştinii au susţinut sfinţenia vieţii copilului nenăscut, nu numai datorită revelaţiei din Vechiul Testament citate, ci şi datorită misterului întrupării. Primii creştini, la fel ca şi noi, credeau că Maria a zămislit prin puterea Sfântului Duh, şi prin intermediul ei, Isus Cristos - a doua persoană a Sfintei Treimi, consubstanţial cu Tatăl, şi Dumnezeu adevărat - a devenit de asemenea om adevărat. Nici un credincios creştin nu va nega vreodată faptul că Isus a fost o persoană adevărată a cărei viaţă a fost sacră din primul moment al conceperii Sale în sânul binecuvântatei Sale Mame Maria.

Relatarea vizitei Mariei la Elisabeta atestă încă o dată sfinţenia vieţii din pântecele mamei şi faptul că copilul nenăscut este o persoană: "Şi în acele zile, sculându-se Maria, s-a dus în grabă în ţinutul muntos, într-o cetate a seminţiei lui Iuda. Şi a intrat în casa lui Zaharia şi a salutat pe Elisabeta. Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt, şi cu glas mare a strigat şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu. Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul." (Luca 1,39-45).

Datorită revelaţiei Vechiului şi Noului Testament, cu accent special pe misterul întrupării, Biserica Catolică a condamnat practica avortului. Câteva exemple de învăţături din primii 300 de ani ai Bisericii creştine includ: Didahe ("Învăţăturile celor 12 Apostoli", anul 80 d.C.) care afirmă "Nu vei face avort. Nu vei distruge copilul nenăscut"; "Epistola lui Barnaba" (138) care de asemenea condamnă avortul; "O pledoarie în numele creştinilor" (apărare împotriva păgânismului), a lui Athenagoras (177), în care subliniază faptul că creştinii le consideră ucigaşe pe acele femei care iau medicamente pentru a provoca avort; el îi condamnă pe ucigaşii copiilor, inclusiv ai acelora care se află încă în pântecele mamelor, "unde ei sunt deja obiectul grijii providenţei divine".

Tertulian (197), în lucrarea sa "Apologeticum", declară de asemenea: "a împiedica naşterea este o crimă anticipată; nu este diferenţă dacă cineva distruge o viaţă deja născută sau dacă o distruge în stadiul de dinainte de naştere. Acela care va fi om este deja o fiinţă umană". În anul 300, Conciliul din Elvira - un Conciliu local din Spania - a aprobat o legislaţie specifică prin care condamna avortul (Canonul 63).

După legalizarea creştinismului în 313, condamnarea avortului a rămas. De exemplu, Sf. Vasile a proclamat clar învăţătura Bisericii într-o scrisoare către Episcopul Amfilochius (374): "O femeie care a distrus deliberat un fetus trebuie să plătească pedeapsa pentru crimă" şi "De asemenea aceia care administrează medicamente pentru a cauza avorturi sunt ei înşişi criminali, la fel ca şi aceia care primesc otrava care va omorî fetusul".

Multe alte exemple pot fi oferite, punctul cheie este însă acela că Biserica Catolică de la început a susţinut în mod consecvent sfinţenia vieţii copiilor nenăscuţi şi a condamnat avortul direct. A ne opune acestei învăţături înseamnă a intra în contradicţie cu revelaţia Sfintei Scripturi şi cu tradiţia creştină. Noi, în calitate de creştini catolici, trebuie să ne rugăm pentru o schimbare a inimii tuturor cetăţenilor, şi să proclamăm şi să apărăm cu curaj sfinţenia vieţii umane, în mod particular a acelora lipsiţi de apărare, copiii nevinovaţi nenăscuţi.

Articol preluat din "Arlington Catholic Herald" şi semnat de
Fratele Sauders, preot şi profesor de catehetică şi teologie
la Liceul "Notre Dame" din Alexandria
traducere: Cristina Paradovschi