Tu întrebi

Răspunde Redacţia "Oraş nou":

În ceea ce priveşte prima îndoială, aceea de senzaţie a absenţei lui Dumnezeu în lume, voi cita o frază a lui Viktor Frankl, psihologul evreu care a stat închis câţiva ani într-un lagăr nazist: "Dumnezeul viu a fost mereu un Dumnezeu ascuns. Nu trebuie să ne aşteptăm ca El să răspundă chemărilor noastre. Toţi ştim că pentru a măsura profunzimea mării este suficient să transmitem unde sonore şi să calculăm timpul de aşteptare a ecoului. Faptul că nu se primeşte nici un răspuns este o dovadă că întrebarea a ajuns la destinaţia sa: infinitul".

Gânditorul Spinoza a ajuns la o convingere minunată: "Cine îl iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat nu trebuie să pretindă ca Dumnezeu să îl iubească la rândul său". În mod evident, iubirea lui Dumnezeu există întotdeauna, chiar şi când avem impresia că nu este aşa, după cum scria evanghelistul Ioan în prima sa epistolă: "Chiar dacă inima voastră vă condamnă, Dumnezeu este mereu mai mare decât inima voastră".

Dar problema cititorului nostru duce la o altă îndoială, aceea a absenţei smereniei în construirea comunităţii creştine. Ce putem spune în legătură cu aceasta? Primul lucru care îmi vine în minte este marea lecţie de psihologie pe care Paul din Tars, apostolul popoarelor a ţinut-o membrilor primelor comunităţi creştine create de el. O adevărată lecţie de "psihologie comportamentală": "Îmbrăcaţi-vă cu smerenie în relaţiile dintre voi" (Col 3,12), "socotiţi-i pe alţii, cu smerenie, mai de cinste decât voi" (Fil 2,3) şi "nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi spre cele smerite" (Rom 12,16). Numai astfel putem ajunge la construirea comunităţii, care înseamnă împărtăşirea slăbiciunilor şi a limitelor fiecăruia. Doar în acest mod se înţelege că adevărata smerenie este mai ales umilinţă, în sensul că nu este vorba de a accede la o virtute, ci de a suferi o înjosire.

O umilire poate veni din partea altora, în special de la cei mai apropiaţi, cum ar fi rudele, dar şi de la simpli cunoscuţi; umilirea poate veni de la comunitatea din care facem parte, dar şi de la societate în general, care ne contrazice şi ne înfrânge. Mai mult decât orice, umilinţa este locul în care ne cunoaştem cu adevărat pe noi înşine şi învăţăm ascultarea, după cum ne aminteşte lecţia de psihologie a Sf. Paul care ne spune că Isus "a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit" (Ev 5,8), şi printre acestea "ocara şi ruşinea" (Ev 12,2; 13,3).

Mă gândesc adesea la băieţelul. Acest copil de 6 ani repeta un rol pentru o piesă ce urma să fie pusă în scenă la şcoală. Mama lui îmi povestea că îşi dorea foarte mult ca el să joace în piesă, dar se temea că nu va fi selecţionat. În ziua în care s-a anunţat "distribuţia rolurilor" mama s-a dus să îl aştepte după ore. Copilul i-a ieşit în întâmpinare alergând, cu ochii strălucitori de bucurie, dar mai ales de mândrie şi emoţie. "Am câştigat, mamă!", i-a strigat, după care a rostit acele cuvinte care pentru mine au rămas ca o lecţie: "Am fost ales să aplaud".