Tu întrebi 


 

Anonim din București întreabă:

Am atâtea îndoieli... câteodată nu reușesc să văd prezența lui Dumnezeu în lumea care mă înconjoară, deși îl invoc zilnic în rugăciunile mele. Uneori am senzația că nu am încredere, în oameni, îi văd lipsiți de smerenie, fără dorința de a construi împreună comunitatea creștină... Ce mă sfătuiți?

Răspunde Redacția "Oraș nou":

În ceea ce privește prima îndoială, aceea de senzație a absenței lui Dumnezeu în lume, voi cita o frază a lui Viktor Frankl, psihologul evreu care a stat închis câțiva ani într-un lagăr nazist: "Dumnezeul viu a fost mereu un Dumnezeu ascuns. Nu trebuie să ne așteptăm ca El să răspundă chemărilor noastre. Toți știm că pentru a măsura profunzimea mării este suficient să transmitem unde sonore și să calculăm timpul de așteptare a ecoului. Faptul că nu se primește nici un răspuns este o dovadă că întrebarea a ajuns la destinația sa: infinitul".

Gânditorul Spinoza a ajuns la o convingere minunată: "Cine îl iubește pe Dumnezeu cu adevărat nu trebuie să pretindă ca Dumnezeu să îl iubească la rândul său". În mod evident, iubirea lui Dumnezeu există întotdeauna, chiar și când avem impresia că nu este așa, după cum scria evanghelistul Ioan în prima sa epistolă: "Chiar dacă inima voastră vă condamnă, Dumnezeu este mereu mai mare decât inima voastră".

Dar problema cititorului nostru duce la o altă îndoială, aceea a absenței smereniei în construirea comunității creștine. Ce putem spune în legătură cu aceasta? Primul lucru care îmi vine în minte este marea lecție de psihologie pe care Paul din Tars, apostolul popoarelor a ținut-o membrilor primelor comunități creștine create de el. O adevărată lecție de "psihologie comportamentală": "Îmbrăcați-vă cu smerenie în relațiile dintre voi" (Col 3,12), "socotiți-i pe alții, cu smerenie, mai de cinste decât voi" (Fil 2,3) și "nu cugetați la cele înalte, ci lăsați-vă duși spre cele smerite" (Rom 12,16). Numai astfel putem ajunge la construirea comunității, care înseamnă împărtășirea slăbiciunilor și a limitelor fiecăruia. Doar în acest mod se înțelege că adevărata smerenie este mai ales umilință, în sensul că nu este vorba de a accede la o virtute, ci de a suferi o înjosire.

O umilire poate veni din partea altora, în special de la cei mai apropiați, cum ar fi rudele, dar și de la simpli cunoscuți; umilirea poate veni de la comunitatea din care facem parte, dar și de la societate în general, care ne contrazice și ne înfrânge. Mai mult decât orice, umilința este locul în care ne cunoaștem cu adevărat pe noi înșine și învățăm ascultarea, după cum ne amintește lecția de psihologie a Sf. Paul care ne spune că Isus "a învățat ascultarea din cele ce a pătimit" (Ev 5,8), și printre acestea "ocara și rușinea" (Ev 12,2; 13,3).

Mă gândesc adesea la băiețelul. Acest copil de 6 ani repeta un rol pentru o piesă ce urma să fie pusă în scenă la școală. Mama lui îmi povestea că își dorea foarte mult ca el să joace în piesă, dar se temea că nu va fi selecționat. În ziua în care s-a anunțat "distribuția rolurilor" mama s-a dus să îl aștepte după ore. Copilul i-a ieșit în întâmpinare alergând, cu ochii strălucitori de bucurie, dar mai ales de mândrie și emoție. "Am câștigat, mamă!", i-a strigat, după care a rostit acele cuvinte care pentru mine au rămas ca o lecție: "Am fost ales să aplaud".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire