Tu întrebi 


 

Cătălin din Cluj întreabă:

În Crez tot spunem: "Și nu voi spune dușmanilor taina ta". Recunosc că nu prea pricep la ce se referă. Parcă are legătură cu perioada când creștinii erau minoritari, persecutați, și creștinismul era ceva "secret". Dar poate mă înșel. Oricum, ce sens mai are astăzi acea parte din Crez? Poate fi ea eliminată? Și ajung astfel la a doua mea întrebare: cum se poate face o eliminare din Crez, o actualizare, când de Crez este legată anatema pentru cei care schimbă ceva? Vă mulțumesc.

Răspunde pr. Cristian Langa:

În primul rând, în lămurirea solicitată de cititor s-au strecurat, probabil involuntar, unele confuzii. Citatul în cauză nu face parte din Crez - prin Crez înțelegând profesiunea, mărturia de credință formulată în Crezul niceno-constantinopolitan și care se rostește în cadrul Sf. Liturghii (bizantine) după ectenia ce urmează depunerii sfintelor Daruri pe altar. Expresia se regăsește, în schimb, în cadrul rugăciunii ce se rostește în Liturghia sf. Ioan Gură-de-Aur înainte de Sf. Împărtășanie sau Cuminecare: "Cred, Doamne, și mărturisesc, că tu ești cu adevărat Cristos...".

Își aduce bine aminte, totuși, cititorul, atunci când afirmă că este o aluzie la perioada în care creștinismul din începuturi se dezvolta într-un cadru mai degrabă "secret", după cum se exprimă el. Dar, față de acel cadru extern ce condiționa și constrângea adesea viața creștinilor la o manifestare "secretă", rugăciunea în chestiune prezintă și o dimensiune diferită, de natură intimă, care are un ecou și în forul lăuntric al credinciosului. Este vorba de angajamentul de a nu renunța la Domnul, la Taina Lui, la comuniunea cu El datorită dușmanilor, oricare ar fi aceștia: declarați sau nu, străini ori purtând veșmântul naturii noastre ori al deprinderilor noastre rele; "dușmanii" vizați de cuvintele Scripturii: "Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi" (Mt 7,6).

Iată deci cum, o expresie care aparține unui context istoric particular poate dobândi valențe și aplicații de natură spirituală perfect valabile și în alte condiții, într-un cadru complet diferit. Și câte alte exemple nu s-ar putea găsi, în care expresii, obiecte, gesturi, rugăciuni și-au schimbat forma ori aplicarea inițială, dobândind altele cu profunde semnificații spirituale ce nu au nevoie neapărat a fi eliminate doar pentru că nu mai reflectă plenar contextul în care au luat naștere (de ex.: lumânările, ripida, părți ale veșmintelor sacre, lancea de pe altar, etc.).

Al doilea aspect atins de cititorul nostru vădește deopotrivă o oarecare confuzie, dar și cunoașterea unor aspecte importante legate de patrimoniul credinței. El întreabă cum pot fi eliminate din Crez, sau cel puțin actualizate, acele aspecte care par a nu mai răspunde realităților prezentului, dată fiind interdicția legată de o asemenea inițiativă, ce ar intra sub incidența anatemei. Considerând că fondul problemei a fost lămurit îndeajuns cu prima parte a răspunsului, respectiv că nu avem de a face cu Crezul, ne vom limita doar la o precizare succintă.

În ceea ce privește adevărurile de credință ce aparțin patrimoniului tradiției și revelației, într-adevăr nu pot fi operate modificări ori eliminări, căci nu este vorba de adevăruri relative, omenești, ci de Adevărul revelat, păstrat și transmis de Biserică, ce nu este pasibil de schimbări, iar acest lucru a fost stabilit deja în primele concilii ecumenice. În ce privește modificările unor rugăciuni, ale unor părți din cadrul liturgiei, chiar fără a reprezenta ori defini un adevăr de credință, nici acestea nu pot fi obiectul unor inițiative personale și subiective, ci vor stabilite și precizate, în funcție de natura și complexitatea acestor modificări, de către conducerea Bisericii locale, în speță de către episcopul locului sau de Consiliul Ierarhilor, atunci când vizează o schimbare specifică, de fond. Aceasta, însă, nu împiedică în conștiință credinciosul să aibă o sensibilitate aparte ori o preferință anume pentru anumite rugăciuni și o rezervă față de altele.

Actualizarea și cursivitatea limbii liturgice sunt, pe de altă parte, o cerință și o datorie, atunci când sunt făcute cu criterii obiective, cu competență, cu echilibru și cu acordul ierarhiei, căci, pe bună dreptate, limba rugăciunii trebuie să ajute și să stimuleze legătura cu Dumnezeu și nu să o îngreuneze. Dar ea trebuie să păstreze caracterul și dimensiunea sacrului, ca și unitatea și continuitatea cu Tradiția căreia îi aparține. Tocmai de aceea, sensibilitatea și preocuparea lui Cătălin sunt laudabile și vădesc seriozitate și atașament față de propria credință și religie și pot oferi un exemplu și pentru alții, la fel de serioși dar poate mai puțin îndrăzneți.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire