Tu întrebi

Răspunde pr. Eugen Avarvarei:

La Cina cea de Taină, Isus se ruga astfel Tatălui ceresc: «Părinte sfânt, păstrează-i în numele tău pe toţi cei pe care mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, ca şi noi!» (In 17,11). Germenii dezbinării, din păcate, şi-au făcut apariţia încă de la începuturile creştinismului: Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu, cereau lui Isus să fie consideraţi cei mai importanţi, Iuda Iscarioteanul avea să-şi trădeze Învăţătorul, iar Petru avea să jure că nu-l cunoaşte pe Isus... Nu după mult timp de la moartea şi învierea lui Isus, responsabilii Bisericii s-au întrunit la Ierusalim cu cei doisprezece cu scopul de a clarifica anumite probleme ivite în comunităţi. Vedem care puteau să fi fost aceste dificultăţi din scrierile Sf. Paul. El scrie corintenilor: «Vă îndemn, fraţilor, ...să fiţi cu toţii în armonie şi să nu fie între voi dezbinare, dar să fiţi desăvârşiţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi simţire. Spun aceasta pentru că fiecare dintre voi zice: 'Eu sunt de-al lui Paul', 'Eu sunt de-al lui Apolo', 'Eu sunt de-al lui Chefa', 'Eu sunt de-al lui Cristos'» (1Cor 1,10-12).

E greu să sintetizăm peste două milenii de creştinism. Amintim doar câteva episoade pentru a înţelege mai bine problema pusă în discuţie. La o analiză atentă, aproape toate încercările de diviziune aveau la început intenţii foarte bune, plecând de la dorinţa de a afla şi cunoaşte adevărul. Problema devine acută atunci când adevărurile unora s-ar vrea adevăruri absolute, universale: adevărul, în acest caz, nu mai este adevăr, dar erezie; adevărul uneşte, nu dezbină!

În primele secole ale creştinismului fiecare comunitate era într-un fel autonomă şi unitatea era garantată de comuniunea dintre episcopi. În momentele critice, Bisericile, prin reprezentanţii lor de vază, se întruneau în mari adunări pentru a analiza şi declara care ar fi trebuit să fie poziţia oficială şi definitivă asupra crezului ce urma să fie profesat de către toţi. Aceste întâlniri au fost numite concilii; amintim doar Conciliul de la Efes (431) şi cel de la Constantinopol (451), pentru că tocmai aici unele părţi ale Bisericii au hotărât să se despartă.

De fapt, a fost vorba doar despre o mică parte şi nu de o ruptură de proporţii, aşa cum se va întâmpla în sec. al XI-lea, când se verifică ruptura dintre Orient şi Occident. Răspunzând la întrebarea pe care ne-aţi adresat-o, trebuie să spunem că această ruptură este cu adevărat gravă pentru că nu se bazează pe adevărate motivaţii teologice. Pot fi invocate motive politice (dezbinarea Imperiului Roman, a patra cruciadă a francilor împotriva Constantinopolului), sau motive culturale (diferenţe de limbă, de rituri şi de metodă teologică), sau chiar motive ecleziologice (centralizarea papalităţii, pe de o parte, şi comuniunea colegială a Bisericilor, pe de altă parte): cu toate acestea, credinţa proclamată rămâne aceeaşi, aceleaşi sunt şi sacramentele şi asemănătoare este până şi organizarea ierarhică!

O ulterioară gravă ruptură se verifică datorită Reformei protestante. Călugărul Luter, plecând de la concepţia importanţei harului lui Dumnezeu, afirmă că mântuirea se obţine doar prin credinţă («sola fides»), excluzând astfel orice mediere a Bisericii; diaconul Calvin, intuind centralitatea Cuvântului lui Dumnezeu, ajunge să minimalizeze până şi importanţa sacramentelor («sola Scriptura»); catolicii, însă, insistau asupra cultului Euharistiei, asupra devoţiunii faţă de Sfânta Fecioară Maria şi priveau cu o anumită teamă Scriptura. Practic, lipsa de dialog, fărâmiţarea ideilor şi idealurilor comune, luptele politice din acele timpuri, au condus la o oarecare resemnare cu privire la dezbinarea Bisericii şi acceptarea acesteia.

În acelaşi secol, în Anglia, ia naştere Mişcarea anglicană, generată mai mult de divorţul regelui Henric al VIII-lea care ceruse să se recăsătorească, în timp ce Papa nu ar fi putut tolera această situaţie. Drept consecinţă, regele declară Biserica anglicană autonomă şi se retrage de sub autoritatea Papei.

Aceasta ar fi o sinteză, inexactă şi parţială, a unei istorii extrem de umane, marcată până astăzi de dezbinare. Ortodocşii, catolicii, reformaţii şi anglicanii au trăit secole de-a rândul respingând dialogul, fiecare fiind convins de greşelile celuilalt. Aş mai adăuga şi faptul că zorii unităţii şi-au făcut deja simţită prezenţa. Întâlnirile la cele mai înalte nivele (Assisi, Constantinopol, Roma), cât şi întâlnirile locale nu sunt doar formalităţi, dar au menirea unei mai bune cunoaşteri şi demonstrează că fiecare confesiune creştină este de acord să privească mai mult la ceea ce ne uneşte decât la ceea ce ne diferenţiază... (vă recomandăm şi articolul pr. Mihai Gal, "Unitate! Unitate! Unitate!"). Să ne rugăm, deci, să avansăm cu paşi mici şi, cu ajutorul Domnului, vom deveni «o singură turmă şi un singur păstor»!

(Mesagerul Sf. Anton, mar-apr 2004)