Tu întrebi

Răspunde dr. Florin Ardelean:

Problema nu este dacă biologic corpul uman poate avea relaţii sexuale înainte sau după căsătorie. Întrebarea este dacă e normal?

Pe de altă parte, trebuie să acceptăm că există o diversitate de opinii şi diferenţe între civilizaţii şi indivizi umani. În plus, problema sexualităţii la om este mult mai complexă şi nu ar putea fi "expediată" în câteva cuvinte. De aceea voi încerca să dau un răspuns cât mai complet, dar fără să fie prea lung.

Sexualitatea este un potenţial pe care îl au mai toţi oamenii. Viaţa sexuală este o concretizare a acestui potenţial. Actul sexual este, ca toate celelalte activităţi biologice umane, un act reflex care împlineşte o necesitate: transmiterea vieţii mai departe. Pentru că esenţa sexualităţii este reproducerea.

Dar, ca orice act reflex, pentru a putea avea un potenţial reproductiv, şi acesta este însoţit de un răspuns pozitiv (bine, plăcere, linişte, relaxare) sau negativ (rău, durere, insatisfacţie, contracţie). De exemplu, mâncăm pentru a ne aduce un suport energetic, aceasta producându-ne plăcere. Bem pentru că setea ne produce insatisfacţie, durere sau stare de rău, şi, deci, ne simţim bine apoi. Tot astfel şi actul sexual, împlinind o necesitate fundamentală: perpetuarea speciei, este esenţial să fie însoţit de plăcere. Instinctul sexual finalizat printr-un act sexual produce plăcere (orgasmul) fără de care, probabil, acest act fundamental s-ar fi împotmolit cândva, când ar fi fost făcut doar pentru că era obligatoriu şi fără să fie însoţit de senzaţie de bine (asemănător cu situaţia când trebuie să luăm un medicament amar pentru că ne ajută şi nu pentru că ne place, medicament pe care însă unii ar putea să-l refuze).

Omul, în plus, căpătând conştiinţă, face deosebirea între ce este etic bine lui şi ce este rău lui. Îşi crează astfel un set de valori care reprezintă moralitatea lui. Întrebarea este de ce creştinismul nu aceptă viaţa sexuală înainte de căsătorie? Răspunsul este corelat şi cu cel de la o întrebare frecventă pe care o primesc: la ce vârstă se începe normal viaţa sexuală?

Văzând diversitatea de opinii şi cunoscând biologia normală umană, răspunsul este simplu: din punct de vedere biologic oricând. Dar omul se deosebeşte de animale prin conştiinţă, prin care îşi manifestă moralitatea. Iar pentru creştinul practicant moralitatea (creştină) este centru al vieţii sale. Astfel că, din punct de vedere moral, răspunsul este: omul îşi poate începe viaţa sexuală atunci când este pregătit biologic, social şi psihologic.

Trebuie să ne fie clar: orice act sexual este un potenţial act de transmitere a vieţii. Cei care folosesc mijloace contraceptive trebuie să ştie că nici unul nu este 100% sigur, existând în fiecare situaţie chiar şi o infimă şansă de apariţie a unei sarcini (dacă ambii parteneri sunt fertili biologic). Aşadar, trebuie avute în vedere mai multe elemente pentru motivarea şi asumarea responsabilă a unui act sexual:

1. Biologic - când organismul este capabil să conceapă, dar, în acelaşi timp, să nu-şi forţeze setul biologic cu care este înzestrat de la început: organele genitale, hormonii care îndeplinesc funcţia informaţională în organism, restul aparatelor şi sistemelor corpului. În primii 5 ani de după menarhă sau pubarhă (debutul fertilităţii la adolescent) organismul se maturează, suferind transformările radicale pe care le cunoaştem. De aceea forţarea unui act sexual la vârste fragede (până în 15-17 ani) poate duce la grave dereglări ulterioare. Cunoaştem ce grave consecinţe fizice şi psihologice aduc abuzurile sexuale la copii şi adolescenţi.

2. Social - când viaţa noastră sexuală integrată în cotidian ne permite atât acceptarea partenerului nostru (partenerei noastre) în planul nostru zilnic, cât şi capacitatea de a primi, accepta şi întreţine noua viaţă posibil apărută. Suntem fiinţe sociale prin definiţie şi trăim în societate, de unde ne luăm resursele de supravieţuire şi transmitere mai departe a ştafetei vieţii, dar şi adăugăm societăţii prin existenţa noastră un plus de care ea are nevoie (suma tuturor acestor adăugări individuale reprezentând tocmai istoria societăţii în care trăim). Când suntem pregătiţi social? La această întrebare ar trebui să ne răspundem fiecare şi ar fi bine să ne evaluăm corect când suntem pregătiţi de a ne lua soarta în mâinile proprii.

3. Psihologic - când suntem pregătiţi de a ne asuma responsabilităţi (faţă de partener/ă, faţă de posibilii copii, faţă de cei din jur). Cunosc zeci de cazuri când doi stau împreună de ani şi ani de zile, mimând o viaţă familială, dar fără să-şi asume această responsabilitate a actului de căsătorie. Cu motivaţii de la cele mai banale, precum: n-am bani de nuntă, n-am bani în general, până la altele mai complexe: am experienţa părinţilor care au trecut printr-un divorţ dificil şi urât şi nu vreau să am aceeaşi experienţă, deci nu ne căsătorim ca să nu trebuiască să ne răfuim ulterior prin tribunale. Aceleaşi cupluri, în schimb, îşi cumpără casă, maşină sau alte bunuri mai costisitoare, au chiar şi copii. Cum ar face ei oare partajul dacă se despart, ar fi foarte interesant de observat.

   Care este substratul psihologic real? Cred că trebuie privit fiecare caz în parte. Însă câteva tipare clasice există, precum: moda (mai ales printre mediile intelectuale), o anumită comoditate, frica de responsabilităţi, o maturizare fizică, psihologică şi socială mai greoaie sau exemple negative din jur. În toate aceste cazuri, însă, îmi pun întrebarea: cât de maturizaţi pentru viaţa în doi sunt fiecare dintre aceştia?

Privind din toate aceste puncte de vedere, creştinul îşi vede viaţa sexuală prin prisma moralităţii sale. Când îşi poate asuma responsabilităţi faţă de celălalt, când iubeşte cu adevărat şi nu este numai atras de partener, când poate accepta cu inima deschisă copilul ce poate rezulta din actele sale, atunci el este pregătit să aibă viaţă sexuală. Actul public prin care se exprimă această maturizare se numeşte căsătorie.

Un cuplu stabil îşi crează propriile obiceiuri sexuale. Are propriul ritm sexual şi îşi crează propriile valenţe sexuale. Se îmbogăţesc reciproc comunicând şi se perfecţionează împreună. Viaţa sexuală înainte de căsătorie (chiar dacă cei doi ştiu că se vor căsători) este cu totul altceva decât după. Dacă o fac cu dorinţa de vedea dacă sunt compatibili, pot să aibă uneori surprize, pentru că astfel de proiect pleacă de la premisa de nesiguranţă sau de neîncredere în celălalt. Este o experienţă sexuală pe fugă, comparând eventual cu o altă experienţă anterioară (dacă a existat). Oare, psihologic vorbind, un astfel de experiment este valabil? Şi dacă este negativ? Încercăm tot timpul cu astfel de parteneri până găsim unul?

A aştepta să ai relaţii sexuale până după căsătorie poate fi privit simplist ca un risc mai mare decât dacă ştii cu "cine ai de a face" înainte. Dar această reglementare pe care creştinismul a adus-o cuprinde şi o "înţelepciune" a experienţei. Cunoaşterea sexuală este vârful relaţiei dintre doi oameni. Este suprema dovadă de iubire, dacă prin aceasta vrei să-ţi exprimi dragostea faţă de celălalt. Prin aceasta însă ne luăm angajamente ferme şi pentru noua viaţă care poate apare. Putem să o facem şi fără actul oficial al căsătoriei. Însă oare aceasta nu este o dovadă de laşitate sau de fugă de răspundere?