Tu întrebi

Răspunde prof. Anton Rus:

Când spargi un geam vecinului, trebuie făcute două lucruri: se cere iertare şi se repară geamul. La fel, când se comite un păcat, trebuie făcute două lucruri: cererea de iertare în spovadă, şi repararea (ispăşirea) răului făcut. Prin cererea de iertare ni se iartă pedeapsa veşnică a iadului, dar mai rămâne pedeapsa vremelnică (ispăşirea, repararea, purificarea), care ni se iartă prin canonul primit la spovadă, canonul sau altă faptă bună însemnând repararea sau ispăşirea. Există o distincţie între vină şi pedeapsă, între pedeapsa veşnică la iad (care ni se iartă prin spovadă) şi pedeapsa vremelnică (care ni se iartă după ce am reparat răul făcut printr-o faptă bună, care poate fi o rugăciune, pelerinaj etc). Prin mărturisire ni se iartă pedeapsa veşnică a iadului, dar rămân pedepsele cele vremelnice, pe care trebuie să le suferim în această lume ori în locul curăţitor ori purgator. Iertându-i-se omului păcatele, nu i se iartă totdeauna şi pedeapsa vremelnică, ci numai cea veşnică. Aceasta se vede din sf. Scriptură. Aşa a făcut Dumnezeu cu David. Cu toate că David s-a căit de păcatul său săvârşit cu Batşeba, soţia lui Urie, aşa cum se vede din Psalm 50, şi cu toate că Dumnezeu i-a iertat păcatul, totuşi l-a pedepsit cu moartea fiului său (II Regi 11-12).

Prin indulgenţă înţelegem iertarea pedepsei vremelnice datorată păcatelor a căror vină este ştearsă deja, iertare care se dă de superiorul bisericesc, prin aplicarea meritelor lui Cristos, ale Preacuratei şi ale sfinţilor. Ce sunt aceste merite? Între sfinţi au fost mulţi care s-au rugat sau au suferit cu mult mai mult decât le era de lipsă să sufere pentru păcatele lor. Aşa Domnul Cristos a suferit infinit mai mult decât era lipsă pentru mântuirea noastră. Preacurata a fost neprihănită, n-a avut nici un păcat, prin urmare nu ar fi trebuit să sufere pentru sine. Copilaşii nevinovaţi ucişi de Irod n-au avut nici un păcat şi totuşi au suferit atâtea chinuri. Ei bine, dar ce s-a făcut cu aceste merite? Au pierit ele? Nu, ci sunt adunate într-o comoară mare de unde Dumnezeu împarte acelora care au nevoie de ele. Aceste merite formează zestrea miresei lui Isus, adică tezaurul Bisericii; aceste merite sunt indulgenţele (iertarea de pedeapsa vremelnică) care se dau de către Biserică credincioşilor.

Indulgenţele sunt de două feluri: plenare, când ni se iartă întreagă pedeapsa vremelnică, şi parţiale, când ni se iartă o parte din pedeapsa vremelnică. Sunt apoi indulgenţe de 50 zile, de o sută, două sute, de un an... Cum trebuie înţeles acest lucru? Oamenii de la începutul creştinătăţii, pentru ca să li se ierte pedeapsa vremelnică, trebuiau să facă penitenţă publică. Şi făceau în 50 de zile, într-un an... Când primim deci indulgenţe de 50, 100 sau 200 zile, de 1, 2 sau 3 ani, nu se înţelege că ni s-ar scurta suferinţele din purgator cu atâtea zile sau cu atâţia ani (pentru că în purgator nu există timp), ci se înţelege că credinciosului i se iartă atâta pedeapsă câtă s-a iertat credinciosului din primele veacurile pentru penitenţa publică făcută în atâţia ani sau atâtea zile.

Câştigarea indulgenţelor e legată de împlinirea unor rugăciuni sau fapte bune (pelerinaj, rugăciune la intenţia Papei, mărturisire şi împărtăşanie), şi se poate aplica şi sufletelor din locul curăţitor, astfel încât să fie scutiţi de pedepsele vremelnice pentru păcate.

(întrebare şi răspuns preluate din Unirea, publicaţia Mitropoliei Greco-Catolice)