Tu întrebi

Răspunde Redacţia:

Sărbătoarea Halloween are o dublă origine. Prima este o sărbătoarea celtică pre-creştină asociată cu Anul Nou celtic. A doua este celebrarea creştină a 'Tuturor Sfinţilor' (1 noiembrie) şi a 'Tuturor credincioşilor răposaţi' (2 noiembrie). În insulele britanice, 1 noiembrie este numită şi 'All Hallows' ('Toţi sfinţii'), şi deci seara din ajun se cheamă 'All Hallows Eve' (Ajunul tuturor sfinţilor).

Sărbătoare celtică

Celţii din antichitate care locuiau în Anglia, Ţara Galilor, Scoţia, Irlanda şi Bretania celebrau Anul Nou în ziua care corespunde în calendarul nostru zilei de 1 noiembrie. Înainte de convertirea lor la catolicism aceşti oameni practicau o religie păgână sub îndrumarea unor preoţi cunoscuţi drept 'Druizi'. Aceştia sunt renumiţi mai ales datorită monumentului de piatră de la Stonehenge şi a calendarului lor astronomic care a rămas în vechile lor ţinuturi.

Perioada dinainte de Anul Nou, ca sfârşit al anului, a fost cândva considerată misterul morţii omeneşti. Se credea că în ultima noapte a anului Domnul Morţii, Samhain, le permitea sufletelor celor morţi să se întoarcă la casele lor. Sufletele celor care au murit în păcat, şi care în credinţa celtică erau încătuşate în trupurile animalelor, puteau fi eliberate prin daruri aduse Domnului Morţii, inclusiv prin sacrificii omeneşti. De asemenea, se credea că aceste spirite rele, demoni, fantome, vrăjitoare erau eliberate pentru a rătăci în timpul acestei nopţi şi puteau fi îmblânzite cu un banchet. Aceste spirite i-ar fi lăsat pe oameni în pace dacă aceştia s-ar fi îmbrăcat ca şi ei, părând a fi, astfel, unii dintre spiritele rele. De asemenea, familiile trebuiau să stingă focul din căminele lor în acea seară pentru a fi reaprinse de la un foc mare în aer liber al Anului Nou aprins în vârful dealurilor, şi care simboliza înlăturarea întunericului şi a răului prin sosirea noului an. Văpaia ca mijloc de îndepărta răul şi de a aduce lumină poate fi considerat un simbol al acestui obicei. Când romanii au cucerit Galia şi Britania (cu excepţia Scoţiei şi a Irlandei) înainte de Cristos, elementele sângeroase ale practicii druidice au fost interzise.

Sărbătorile creştine ale 'Tuturor sfinţilor' şi 'Tuturor credincioşilor răposaţi'

În timpul primelor trei secole ale creştinismului Biserica a acţionat frecvent "în subteran" datorită persecuţiilor guvernării romane împotriva ei. În această perioadă au existat mulţi martiri care au murit pentru credinţa lor în Isus Cristos. Cei mai renumiţi dintre ei au fost cinstiţi la nivel local prin păstrarea relicvelor (dacă existau) şi prin celebrarea aniversării morţii lor, ca sărbătoare a naşterii lor pentru viaţa veşnică. Cu trecerea timpului, diecezele din apropiere au dorit să cinstească fiecare alţi martiri şi chiar să schimbe între ele relicve pentru a fi venerate, acesta fiind modul în care în primul secol creştinii au păstrat haine şi batiste atinse de Sfântul Paul (Fapte 19,12).

La sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea a avut loc cea mai aprigă persecuţie, cea a împăratului Diocletian (284-305). Martirii au devenit atât de mulţi încât în unele locuri era imposibil să fie comemoraţi chiar şi cei mai semnificativi dintre ei. Nevoia existenţei unei sărbători comune a tuturor martirilor a devenit evidentă. Această sărbătoare comună s-a înfiinţat în unele locuri, dar la date diferite, atât la începutul cât şi la mijlocul secolului al IV-lea. Întrucât practica romană a acestei sărbători datează din câte se ştie de la 13 mai 609 sau 610, Papa Bonifaciu al IV-lea a consacrat vechiul Panteon roman ca lăcaş al Sfintei Fecioare şi al Tuturor martirilor. Începând cu Papa Grigore al III-lea (731-741) celebrarea sărbătorii Tuturor Sfinţilor a fost comemorată în Sf. Petru la 1 noiembrie. Grigore al IV-lea (827-844) a extins această sărbătoare la întreaga Biserică.

Sărbătoarea Tuturor credincioşilor răposaţi s-a dezvoltat gradual, mai întâi printr-o celebrare monastică a morţii lor la 1 octombrie. Acest lucru se pare că a avut loc mai întâi în Germania în anii 1000. Sub patronajul Sf. Odilon din Cluny această sărbătoare s-a extins şi la alte mănăstiri, mai întâi în cele ale propriului Ordin, apoi la benedictini şi la alţii, de unde s-a răspândit la dieceze, inclusiv la Roma. Abia în 1915 le-a fost acordat tuturor preoţilor de către Papa Benedict al XV-lea marele privilegiu al celor trei Liturghii.

Halloween în vremurile creştine

Convertirea celţilor la creştinism nu a descurajat entuziasmul lor pentru obiceiul pre-creştin de la sfârşit de an de a sărbători, a aprinde un foc mare în aer liber, de a purta măşti şi costumaţii specifice pentru ajunul noului an. Apropierea de sărbătorile creştine ale Tuturor sfinţilor şi Tuturor credincioşilor răposaţi care s-au dezvoltat cu timpul a dus la o încercare de a muta celebrarea în ajunul sărbătorii Tuturor credincioşilor răposaţi, când copiii merg din uşă în uşă pentru a fi ospătaţi, în schimbul promisiunii rugăciunii pentru cei morţi din familia respectivă. Această încercare de a asocia amintirea celtică a morţii cu memorialul creştin a eşuat în cele din urmă şi celebrarea a rămas un obicei de sfârşit de an (după vechiul calendar celtic), deşi Halloween a rămas iniţial o sărbătoare a copiilor

O dată cu emigraţia masivă a irlandezilor, în ultimul secol 'All Hallows Eve' (Ajunul tuturor sfinţilor), cu obiceiurile costumelor, cu focurile în aer liber şi farsele ori ospeţele sale, au fost mutate în America de Nord. Veşmintele înspăimântătoare au rămas o normă istorică pentru Halloween, deşi apariţia unor vremuri mai sinistre şi mai violente i-au încurajat pe mulţi părinţi să abordeze cu precauţie acest obicei. Astăzi, multe familii, şi chiar parohii, organizează celebrări în grup, adesea cu costume ale sfinţilor, ale sufletelor sărmane sau ale unor catolici renumiţi (precum Papa, Maica Tereza ori alţii asemenea) şi alte elemente care subliniază mai mult partea creştină a originilor sărbătorii Halloween.

(răspunsul este de fapt o traducere a unui material publicat pe situl EWTN.com)