FAMILIA

 
«Bărbat şi femeie l-a creat»!
pr. Eugen Avarvarei

Celebrarea căsătoriei creştine e o sărbătoare, o bucurie exprimată înaintea Tatălui ceresc şi a comunităţii, a bărbatului şi a femeii care, prin iubire şi fidelitate reciprocă, transformă familia lor din realitate pur umană în Biserică domestică. Şi această bucurie a celor doi devine bucuria întregii comunităţi pentru că o familie care primeşte iubirea lui Dumnezeu şi alege să trăiască conform voinţei Lui devine binecuvântare pentru toţi.
Căsătoria creştină ne îndeamnă să medităm aspura angajamentelor pe care ni le-am asumat. Suntem dispuşi să-L acceptăm pe Dumnezeu în familie sau preferăm mai degrabă să ne ghidăm după exemplele pe care ni le propune azi societatea? Familia noastră, creştină datorită botezului şi sacramentului căsătoriei celebrate în Biserică, este un spaţiu favorabil creşterii şi dezvoltării tuturor membrilor ei: a soţului, soţiei şi copiilor?
Dorim, prin prezentele articole, să venim în întâmpinarea celor care îşi pun problema propriei căsătorii, nu pentru suferinţa provocată de faptul că realitatea familială nu coincide mereu cu idealul, ci datorită convingerii că familia creştină trebuie şi poate să devină acel loc privilegiat de creştere şi realizare, atât umană cât şi spirituală.

Este scris în Geneză: «Dumnezeu l-a creat pe om după imaginea sa, bărbat şi femeie l-a creat» (1,27). Ce legătură ar putea să existe între aceste două afirmaţii? În ce sens a fi bărbat şi femeie - cuplul uman - este imagine a lui Dumnezeu? Dumnezeu nu este nici bărbat şi nici femeie. Asemănarea constă în altceva. Dumnezeu este unic, dar nu este singur! Dumnezeu, conform Sfintelor Scripturi este «iubire», şi nu poate exista iubire decât între cel puţin două persoane. Dacă în univers nu ar exista nici o altă persoană, cui ar mai spune Dumnezeu: «Te iubesc»? Sie însuşi? Această stare de lucruri ar fi numită narcisism sau egoism, nicidecum iubire. Iubirea necesită împărtăşire, relaţie interpersonală, necesită existenţa unui «eu» şi a unui «tu»! De aceea, Dumnezeul creştinilor este Unul şi Întreit. În El, coexistă unitatea şi diversitatea: unitatea naturii, voinţei, iubirii şi diversitatea caracteristicilor şi persoanelor. Cuplul uman este deci imagine a lui Dumnezeu. Familia este reflexul Sfintei Treimi. Soţul şi soţia constituie un singur trup, un singur suflet, cu toate diferenţele ce ţin de persoană, rasă sau sex. În familia umană, coexistă unitatea şi diversitatea.

Înţelegem că idealul nu mereu corespunde realităţii cotidiene. Suntem bombardaţi, azi, de numărul mare de falimentări ale căsătoriilor, dar credem că poate nu e o idee eronată să ne propunem, încă o dată, idealul uman şi apoi creştinesc al familiei. De idealuri nu avem de ce să ne temem sau să ne ruşinăm. Puterea de atracţie a idealurilor sănătoase încă nu şi-a pierdut din fascinaţia lor asupra tinerilor: o mărturisesc ultimile întâlniri mondiale ale tineretului catolic, unde aceştia, în număr mare, şi-au exprimat deschis năzuinţa spre perfecţiune şi absolut.

IUBIREA ESTE TRECĂTOARE

Cine a mai născocit şi această afirmaţie? Dacă la început a existat iubire, dacă - din iubire - s-a ajuns la căsătorie, de ce ar trebuie ca iubirea să dispară? Poate nu a fost îndeajuns alimentată şi a fost lăsată să moară... Prima iubire trece, în parte e adevărat, dar este înlocuită de o iubire şi mai solidă: iubirea interioară! Se spune azi că a avea copii îngreunează viaţa, strică concediile, sărăceşte familia, etc. Oare aşa să fie? Eu atâta ştiu: sunt şi voi fi mereu recunoscător părinţilor că m-au adus pe lume şi că m-au crescut. Cunosc familii, de asemenea, care deşi se apropie de jubileul de aur, se iubesc ca la început: e o placere să-i vezi cum se sfătuiesc unul pe altul, se încurajează, se tachinează... Familia nu este o intituţie de domeniul trecutului şi nici imposibil de realizat!

HARUL SACRAMENTAL

Care este plusul pe care credinţa creştină îl conferă idealului uman de familie? În cuvinte simple: întâlnirea cu Cristos oferă familiei posibilitatea de a-şi traduce făgăduinţele în faptă împlinită, de a transforma căsătoria din ideal evanescent în experienţă trăită. Binenţeles, acest lucru nu se poate înregistra în mod automat sau magic, dar prin propria colaborare, prin intermediul unui itinerar de continuă creştere. Naturii i se adaugă harul. Harul sacramental se identifică cu Spiritul Sfânt, sau şi mai bine cu «darul» de sine a lui Dumnezeu. Când un cuplu se deschide acţiunii Spiritului Sfânt, El li se comunică lor, mărindu-le capacitatea de a se iubi şi bucuria de a se dărui unul altuia. Fiecare se va dărui celuilalt cu bucurie. Niciunul dintre cei care s-au căsătorit nu se va mai întreba: «Ce-ar mai trebui să facă soţul, respectiv soţia mea, şi încă nu mi-a făcut?». Fiecare însă, din proprie iniţiativă, îşi va pune problema în termenii următori: «Ce-ar mai trebui să fac pentru soţul, respectiv soţia mea, şi încă nu am făcut?». Astfel, se dă curs harului sacramental şi creşte trăinicia familiei.

CUPLUL... ÎN TREI

Iubirea unui bărbat şi a unei femei nu trăieşte doar din dorinţă, atracţie, dar şi din bunătate, iertare, adică datorită unei relaţii în care partenerul este primit şi iubit pentru ceea ce este, pentru asemănările şi diferenţele lui. Iubirea bazată pe bunătate nu se separă de atracţie, fie ea fizică şi spirituală, ci e rădăcina care-i permite să înflorească mereu. Ne întrebăm, în mod spontan, dacă în Biserica domestică există loc pentru împărtăşirea diversităţii celuilalt sau dacă există loc şi pentru o a treia persoană? Într-un pasaj talmudic, citim că într-un raport de cuplu sunt mereu prezente trei persoane: femeia, bărbatul şi Dumnezeu. Şi pentru noi, creştinii, rămâne valabil acest lucru. Celebrarea căsătoriei înaintea altarului înseamnă acceptarea unei terţe persoane în sânul propriei familii: nu e vorba de o persoană indiscretă, ci de singura capabilă să garanteze relaţiei plinătate şi fericire. Dumnezeu nu conferă doar justificare iubirii celor doi şi nici nu urmăreşte numai finalizarea acesteia spre ceva superior, ci garantează absolută demnitate atât unuia cât şi celuilalt. E cunoscută capacitatea noastră limitată de deschidere sau de iubire fată de ceilalţi, chiar şi faţă de partenerul de viaţă. Dumnezeu dilată spre absolut plămânii noştri şi ne oferă posibilitatea de a ne comunica propria unicitate şi diversitate, în mod necondiţionat. Tot datorită Lui, iubirea noastră este substrasă logicii posesivităţii sau violenţei, pericole care ne pândesc clipă de clipă. Dumnezeu ne deschide astfel către misterul şi frumuseţea Iubirii lui! Şi aceasta iubire, gratuită şi deplină, transformă familia din realitate pur umană în Biserică domestică: spaţiu în care domneşte respectul cel mai sacru a alterităţii celuilalt, loc de valorificare şi împlinire a fiecăreia dintre persoane, prezenţă constantă a lui Dumnezeu, garant al trăiniciei şi perenităţii iubirii.

Să nu uităm: flacăra iubirii, cât de puternică ar fi ea, trebuie alimentată zilnic: unde dragoste nu e... nici familie nu e!