FAMILIA

 
Misterul vieţii
pr. Ciprian Sava

VIAŢA ne-a fost dăruită fără merite personale, VIAŢA vrem s-o păstrăm cu sfinţenie, VIAŢA dorim să o transmitem mai departe generaţiilor care vor veni... Acesta este, în sinteză, crezul fiecărui creştin referitor la demnitatea vieţii umane. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său unic între noi: L-am sărbătorit înfăşat în scutece! A luat asupra sa natura omenească, înnobilând-o, un motiv în plus pentru a respecta viaţa, sub toate aspectele ei. Clonarea, manipulările sau experimentele bioetice şi alte fenomene similare sunt paşi gigantici şi periculoşi în acelaşi timp pentru viitorul omenirii. Începutul unui nou an, ne inspiră să medităm asupra darului vieţii pe care l-am primit de la Dumnezeu. Viaţa este preţioasă şi asta chiar de la moment în care îşi face apariţia. Ştiinţa şi tehnica, în numele actualului progres, fără precedent, va trebui să confere vieţii importanţa pe care o merită. Nimic din ceea ce se împotriveşte vieţii şi omului nu trebuie să ne înşele: instrumentalizarea fiinţei umane ar fi o eroare. Atunci când Biserica îndeamnă la prudenţă sau consideră drept temerare manipulările genetice de orice fel, o face doar pentru a apăra caracterul sacru al vieţii şi a păstra neatinsă demnitatea omului!

Viaţa este un mister, un dar, o posibilitate unică şi inimitabilă atât pentru noi creştinii cât şi pentru cei care nu cred în Dumnezeu. Omul se prezintă ca dar preţios şi pentru societatea în care trăieşte şi, la rândul lui, cere celorlalţi să fie însoţit şi ajutat pe calea împlinirii definitive. Cu alte cuvinte, responsabilitatea şi angajamentul în favoarea vieţii, din partea fiecărui om şi întregii societăţi, nu se poate reduce doar la anumite momente (nicidecum doar la momentul naşterii), dar se extinde la întregul arc de timp al existenţei. A preţui şi a însoţi persoana umană spre o deplină şi integrală maturitate - indiferent de situaţia existenţială în care omul s-ar afla este misiunea încredinţată în primul rând familiei şi apoi celorlalte instituţii, civile sau religioase, ale societăţii.

Cristos Fiul este Cuvântul Tatălui care ne comunică, prin puterea Spiritului, bogăţia iubirii prezente în interiorul Sfintei treimi. Tot astfel fiecare copil, ce vine pe lume, este «cuvântul» lui Dumnezeu-Creatorul şi al părinţilor săi care, prin puterea dragostei, cheamă la viaţă o nouă creatură. Copilul îşi începe viaţa în sânul mamei, în intimă şi armonioasă legătură cu ea. Datorită acestei minunate realităţi, poate lua naştere o falsă, dar puternică şi instinctivă, idee de posesie asupra creaturii neînflorite încă, ca şi cum omul ar avea dreptul să dispună întru totul de ea şi, eventual, să o instrumentalizeze şi să o elimine. Iată motivul pentru care Biserica continuă, şi o va face mereu, să ne amintească valoarea şi demnitatea vieţii umane. Nu este vorba doar despre exprimarea nedumeririi, indignării, condamnării morale, dar, mai ales, despre intenţia vădită a Bisericii lui Cristos de a construi un climat de respect al vieţii şi de constantă grijă de a o valoriza, la nivelul familiei, societăţii şi comunităţii ecleziastice.

Calitatea vieţii

Despre bioetică se vorbeşte, din când în când, în mass-media noastră, fără un ritm alert, fără reliefuri, fără o clară viziune, amestecând uneori ideile şi fluxul cuvintelor pentru a prezenta tuturor într-un mod sec noile realizări ştiinţifice! Titluri cu litere de-o şchioapă, precum Clonarea umană - un pas spre viaţa fără moarte, Războiul clonelor, Copiatorul de copii, Prima clonă va fi băiat, ne atrag atenţia în ziarele mondene şi ne prezintă în alb şi gri jocul omului «de-a Dumnezeu». Cu sinceră părere de rău, aş vrea să spun că, astfel, misterul vieţii este «redus» la banal, fără a se da un răspuns clar cititorului care vrea lumina adevărului dincolo de iluzii şi deznădejde. Necesitatea de a percepe şi altceva, cu privire la tema vieţii care ne atinge pe noi toţi, mă îndeamnă să scriu aceste rânduri.

Viaţa umană este conceptul principal al bioeticii. În acest sens, întrebarea «ce este viaţa umană?», este prima şi ultima pe care şi-o pune bioetica în calitatea ei de ştiinţă. Bioetica nu poate crea discursuri plecând de la o metaetică legată de viaţă, nici de la o filozofie a vieţii, pentru că viaţa este scopul oricărui chestionar bioetic. Dacă nu este legată de viaţă, bioetica nu are dreptul de a exista, nu are finalitate, nu are orizonturi. Viaţa, de fapt, este «măsura» oricărei cercetări bioetice, este criteriul care legitimează bioetica-ştiinţă, care se ocupă cu cercetarea vieţii. Bioetica are ca obiect viaţa, fiind ştiinţa vieţii, pentru viaţă şi despre viaţă. Viaţa însăşi ne obligă, pe fiecare în parte, să descoperim lumea interioară, aspiraţiile şi dorinţele noastre. În fiecare zi, ne punem întrebări existenţiale de genul: «Cine sunt?», «De unde vin?», «Unde merg?», «Ce sens are existenţa mea?», «De ce trăiesc?». În faţa acestor întrebări, răspunsurile materiale date de bioetică nu ne mulţumesc, iar căutarea noastră se mută pe meleaguri spirituale. Răspunsurile le întâlnim zilnic în lumina credinţei, prezentă în viaţa de familie, în cea de grup, în informaţiile din mijloacele de comunicare sociale, în educaţia pe care o oferă şcola, în istoria şi în cultura ţării noastre.

De obicei, conceptul calităţii vieţii este văzut în opoziţie cu cel al sacralităţii vieţii. Aceste două concepte nu trebuie nicidecum privite într-o formă antagonistă: «sacralitatea vieţii» nu exclude «calitatea vieţii», şi nici invers. Bioetica religioasă afirmă că există o demnitate a omului care este sacră şi care stabileşte o scară de valori în mod direct, deoarece depinde de faptul că viaţa umană este sacră şi de neatins. Bioetica laică nu include şi conceptul de sacralitate a vieţii, dar pune accentul pe calitatea vieţii. Se încearcă pe această cale să se trăiască la maxim, persoana umană devenind autonomă, fără nici un fel de obligaţii faţă de sine sau faţă de alţii.

Religia este chemată să intervine, şi ne învaţă că, prin credinţă şi practicarea acesteia, viaţa poate avea o evoluţie pozitivă. Revelaţia Sfintei Scripturi ne prezintă viaţa care «iese» din mâinile lui Dumnezeu, înzestrată cu valoare. Prezenţa omului, «atins» de păcat şi de rău, transformă creaţia în ceea ce trăim deseori astăzi, în omul indiferent care îşi transformă propria viaţă şi pe a celorlalţi într-una de proastă calitate. Chiar şi viaţa cea mai nesigură şi plină de suferinţă, când este trăită împreună cu ceilalţi, în solidaritate, merită să fie trăită din plin. Credinţa ne ajută să nu interpretăm calitatea vieţii în mod exclusiv din punctul de vedere economic, al societăţii de consum, sau doar prin frumuseţea şi plăcerea vieţii fizice, uitând de dimensiunile spirituale şi religioase ale existenţei noastre.

Sfântul Părinte Papa Ioan Paul II afirmă în mod clar: «clonarea umană nu respectă demnitatea şi valoarea persoanei umane, iar Biserica nu poate fi de acord cu aceste tehnici».

Este necesară şi urgentă o «nouă evanghelizare» a omului contemporan, care zi de zi vede cum bagajul cunoştinţelor şi posibilităţilor tehnice şi ştiinţifice de manipulare genetică creşte tot mai mult, riscând, în acest mod, să se piardă pe sine , să-şi piardă sensul identităţii şi al demnităţii, al adevăratei origini şi al scopului vieţii. Evanghelia care vine să se întâlnească cu omul, care conţine manifestarea adevărurilor lui Dumnezeu despre om, poate permite ieşirea şi rezolvarea pozitivă a tuturor dificultăţilor.

Fiind un om care crede, viaţa este pentru mine un dar al lui Dumnezeu. Viaţa apare şi se dezvoltă doar prin intervenţia salvatoare a lui Dumnezeu, prin Isus Cristos. Viaţa este deci un dar făcut omului, chemat să-l administreze cu răspundere, să-l apere, să-l promoveze şi să-l dezvolte. Viaţa, în sens absolut, aparţine numai lui Dumnezeu, dar este încredinţată, în mod total, mâinilor omului.

Bioetica nu poate dispune în mod automat de viaţă, dar trebuie să recunoască în mod direct marele dar făcut omului de Dumnezeu. Doar astfel viaţa poate să crească şi în calitate. Ideea de calitate a vieţii trebuie legată de ideea de libertate, un alt dar primit de om de la Dumnezeu, deschizând astfel porţile ascultării totale şi ale supunerii faţă de Dumnezeu.

Să ne exprimăm cu toţii încrederea în iubirea lui Dumnezeu pentru omenire şi în ajutorul harurilor sale care, din interior, vorbesc inimilor oamenilor, dăruind tuturor lumină şi speranţă. Cercetările bioetice, atunci când ţintesc îmbunătăţirea vieţii şi respectă demnitatea omului, trebuie acceptate şi chiar sprijinite.