FAMILIA

MINTE SĂNĂTOASĂ ÎN CORP SĂNĂTOS

Psiho-igiena şi psiho-profilaxia vârstelor critice
(Igienă mintală - prevenţie sau profilaxie mintală)

Aceşti termeni sunt utilizaţi în literatura de specialitate, ca sinonimi, definind igiena mintală "ramură a igienei destinată să menţină sănătatea mintală şi să asigure profilaxia nevrozelor şi psihozelor, ocupându-se de factorii nocivi, cum sunt: surmenajul, şocurile emoţionale, intoxicaţiile, alcoolismul etc. şi asigurând depistarea precoce a predispoziţiilor".

Bolile psihice (ca şi cele somatice) pot apărea oricând în cursul vieţii. Există perioade în care riscul de îmbolnăvire psihică este sporit, datorită unor împrejurări interne sau externe, atunci când în organism se produc transformări importante, care dereglează mecanismele homeostatice şi homeodinamice menite să asigure conservarea şi dezvoltarea organismului.

Vulnerabilitatea faţă de stresurile vieţii este mai mare în anumite perioade (copilărie, pubertate şi adolescenţă, presenescenţă şi senescenţă).

1. În copilărie, deprinderile fiind insuficient consolidate, atitudinile abia întipărite, structurile comportamentale în exces de formare, ele sunt foarte fragile şi uşor sfărâmate.

Este perioada în care factorii familiali sunt hotărâtori, de ei depinzând evoluţia sanogenetică a copilului.

Relaţiile dintre cei doi părinţi (armonioase, tensionate, conflictuale sau inexistente), relaţiile dintre părinţi şi copii (normale, afectuoase, protectoare, hiperprotectoare, autoritare, dure, carenţiale afectiv prin absenţa mamei), influenţează în mod hotărâtor dezvoltarea psihică a copilului. De aceea, la această vârstă, măsurile educative de psiho-igienă şi psiho-profilaxie trebuie focalizate asupra eventualelor disfuncţii ale sistemului familial, care pot duce la reacţii ostile, agresive, de indisciplină, la tulburări comportamentale, sau la inhibiţie, apatie, negativism.

Copilăria, în special preşcolaritatea, reprezintă o perioadă în care se pun temeliile unor tulburări-psihice, care vor deveni ulterior, manifeste, organizându-se, treptat, în etapele evolutive următoare.

2. Pubertatea şi adolescenţa, perioadă între 12 şi 20 de ani, constituie una dintre etapele cele mai dificile ale vieţii, individul trebuind să facă faţă unor dereglări homeostatice caracteristice acestei perioade de creştere rapidă şi profunde schimbări în funcţionarea organismului sub influenţa modificărilor hormonale survenite.

Dacă pubertatea reprezintă în viaţa omului o "revoluţie" biologică, adolescenţa este o "criză" preponderent psihologică.

Adolescenţa, în general, este perioada tatonărilor, a încercărilor nesfârşite, care toate au un singur scop: pregătirea adolescentului pentru viaţa adultă.

În ea se încrucişează apucăturile naive ale copilăriei cu tendinţele serioase ale adultului, primele pentru a fi înlocuite, cele de al doilea, pentru a fi însuşite. Întreaga structură psihofizică a adolescentului prezintă o lipsă generală de stabilitate în orice direcţie.

Un criticism extrem caracterizează latura sa intelectuală; adolescentul nu mai primeşte nimic fără a trece prin judecata proprie. Ei încep să disece şi să analizeze cunoştinţele şi ideile vechi, alegând din ele pe acelea care li se par mai verosimile şi se avântă cu tot elanul în căutarea de idei noi.

În viaţa afectivă, datorită maturizării instinctului sexual, se întâmplă o întreagă revoluţie. Afecte şi emoţii care până aici erau într-o stare latentă, izbucnesc cu toată tăria lor. Schimbările organice, care sunt în legătură cu funcţiile genitale, dau o putere atât de mare afectelor, încât adesea emoţiile se confundă cu senzaţiile.

Egoismul copilăriei este înlocuit cu tendinţele sociale de simpatie, sub diferite forme de iubire, prietenie etc.

Sistemul educaţional în ansamblu, bazat în special pe interdicţii (impuse de familie, şcoală, biserică, societate), are un caracter generator de conflicte între pulsiuni şi realitatea ce oferă condiţii favorabile satisfacerii lor.

Interdicţiile exagerate din familie şi şcoală pot genera efecte patologice, ducând la o dezvoltare nesănătoasă a adolescentului.

În vederea promovării sănătăţii psihice a adolescentului, solicităm participarea familiei, şcolii, bisericii, presei, radio-ului şi televiziunii.

Psihologia afectivităţii, inclusiv educaţia sexuală, joacă un rol de prim ordin în formarea personalităţii adolescentului. Tulburările cele mai frecvente sunt stările nevrotice şi în special sindroamele asteno-nevrotice de suprasolicitare, provocate de stresul informaţional.

Acţiunea medicului şi psihologului trebuie să intervină în aceste momente critice, pentru a evita dezvoltarea patologică a conflictelor şi a favoriza descărcarea pozitivă a tensiunilor. Nu este o acţiune deloc simplă, implicând participarea unei serii întregi de factori din mediul familial, al relaţiilor cu prietenii, îndeosebi cu cei de sex opus.

3. Presenescenţa (45-60 de ani). Climacteriul marchează mai mult sau mai puţin, în funcţie de unele particularităţi individuale şi diferenţe de sex, începutul procesului de involuţie, exprimat prin dereglări ale mecanismelor homeostatice, traduse pe plan subiectiv prin senzaţia diminuării forţelor fizice şi psihice, resimţite de individ în activitatea sa obişnuită.

Simptomele nevrotice preexistente se exacerbează. Apar stări anxioase, ipohondrice, manifestări de gelozie patologică, mergând până la delir sau depresii reactive.

Tabloul acestei vârste critice, şi aşa destul de încărcat, este complicat şi mai mult de incidenţa extrem de ridicată în această perioadă a unor boli care aduc evidente prejudicii capacităţii de muncă şi calităţii vieţii: bolile cronice degenerative, bolile aparatului respirator şi cardio-vascular.

Sindromul mai des întâlnit este cel depresiv, pe fondul căruia pot apărea idei suicidare.

Senescenţa sau vârsta a treia începe după 65 de ani şi este un fenomen biologic general, care se manifestă la toate nivelurile de integrare a organismului.

Desigur că nu toţi oamenii ajung la aceste situaţii limită şi că există unii care, în aceste perioade critice (presenescenţă şi senescenţă), au o evoluţie mai normală, parcurgându-le fără tulburări psihice importante sau cu tulburări tranzitorii, reuşind să înfrunte şi să înlăture stresurile şi tensiunile ce apar în mod firesc în decursul involuţiei.

Dintre mijloacele psiho-profilacticese recomandă efectuarea unei munci utile care să-i aducă satisfacţii, să-i dezvolte încrederea şi respectul pentru el însuşi, dezvoltându-şi capacitatea critică cu privire la propriul comportament şi să accepte cu mai multă seninătate noua sa condiţie existenţială.

Dr. Jeni Stanciu