FAMILIA

Copilul să-ţi trăiască

Mai mult ca oricând, datorită mijloacelor mass-media avem posibilitatea să constatăm că în lume se face mult rău. Crime din gelozie, din motive de moştenire, din motive politice, din motive sociale, dar şi din motive religioase, toate acestea parcă sfidează caracterul sacru al vieţii.

Omul vrea să fie stăpân şi peste viaţa, dar şi peste moartea sa. Peste toate acestea se mai adaugă o altă categorie de crime, de data aceasta fără să li se facă reclamă, crime pe care le numim sugestiv, avort. Nimeni nu le dă la televizor. Nici chiar ziarele nu le amintesc. Doar nişte statistici, pe la sfârşitul anului sau cu o ocazie deosebită, prezintă un număr. Pe moment toţi se miră, dar viaţa îşi continuă drumul ei firesc. Se pare că nici chiar caracterul sacru al vieţii nu mai mişcă pe nimeni.

Când eram adolescentă, apoi tânără, auzeam deseori de avort şi de consecinţele lui. Nu aş fi vrut să fiu niciodată în pielea unei femei care să ajungă să-şi ucidă copilul. Am auzit diferite teorii şi pro şi contra. Puteam să spun că învăţasem bine lecţia privitoare la avort.

A venit vremea să întemeiez şi eu o familie. Deja multe din colegele mele erau căsătorite şi, pentru că nu reuşeam să mai comunicăm ca înainte, am hotărât să fac şi eu acest pas. Simţeam că ceva ne diferenţiază. Se credeau deja femei, iar eu rămâneam în continuare o simplă copilă, de aceea am hotărât să fiu ca ele, să mă căsătoresc. Am crezut că toată viaţa va fi ca în ziua nunţii, dar nu e aşa. Viaţa are şi momentele ei grele. Aşa a fost şi cel privitor la momentul în care am ajuns să fiu însărcinată. Prea mă luase prin surprindere şi, sinceră să fiu, nici măcar nu eram pregătită. Deodată viaţa mea s-a schimbat. Nu mai eram nici adolescenta şi nici tânăra curioasă să ştie cât mai multe despre viaţa de căsătorie şi mai ales despre viaţa de mamă. Acum eu însumi trebuia să fiu mamă în fapt. Purtam în mine un copil despre care auzisem de atâtea ori că e darul lui Dumnezeu, că nu noi îi dăm viaţa, ci Dumnezeu. Era o schimbare, nu doar fizică, ci şi la nivel sufletesc. Faptul că trebuia să devin mamă m-a consumat atât de mult încât mi-am zis: "Nu, nu e timpul! Nu sunt pregătită!" Fără ştirea soţului am plănuit să merg să fac avort.

La poarta spitalului era o cerşetoare cu un copil în braţe care m-a întâmpinat cu cuvintele: "Dă-mi şi mie un ban. Copilul să-ţi trăiască!" La intrarea în spital erau alţi doi cerşetori, doi copii de vreo patru sau cinci ani. Şi ei mi-au cerut ceva de pomană spunând: "Nu ne lăsaţi să murim..." Brusc, ca trezită din somn, am realizat ce vreau să fac. Dumnezeu mi-a deschis ochii prin acei cerşetori. Mai întâi femeia de la poartă, apoi copiii. Acele cuvinte: "Copilul să-ţi trăiască!" sau "Nu ne lăsaţi să murim!", m-au zguduit pur şi simplu. De fapt, copilul meu era conceput pentru a trăi, nu pentru a muri. Înţelesesem că nu trebuia să măresc şi eu numărul din statistici, mai ales că nici soţul nu ştia de planul meu. Acum cei doi copii cerşetori sunt deja adolescenţi, dar sunt tot acolo, iar fiul meu le dă deseori din mânuţa sa câte ceva de mâncare. Şi cerşetorii au rolul lor... (Magdalena)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Lumina creştinului, august 2005