FAMILIA

Constatare la faţa locului

M-am întrebat de multe ori de ce oamenii iubesc mai mult banii, alcoolul, infidelităţile, dorinţa de putere, într-un cuvânt, răul în locul binelui. La început nu era nimic din toate acestea. Dumnezeu, când i-a făcut pe primii oameni, i-a făcut din iubire pentru iubire. El însuşi era iubirea. Astăzi ca şi atunci femeia simte nevoia să aibă pe cineva alături pentru a se simţi în siguranţă. Bărbatul, la rândul său vrea să-i fie apreciat, să ştie că, întorcându-se acasă, găseşte un cuib de iubire. Până aici toate par a fi doar cuvinte frumoase. Dar dacă am renunţa şi la ele, ce s-ar alege de oameni?

Întâmplarea pe care vreau s-o fac cunoscută are loc în contextul în care tocmai reveneam de la sfânta Liturghie, împreună cu soţia. Aproape de biserică, pe marginea unui şanţ, era căzut un om beat. Instinctiv am simţit că trebuie să merg mai departe, aceasta chiar dacă veneam de la Liturghie şi nu întâmplător, poate, preotul tocmai vorbise despre iubire. Evanghelia din acea zi era despre samariteanul milostiv. Acum eu însumi eram în postura de a fi un samaritean milostiv. Dar diferenţa dintre cel bătut de tâlhari pe drumul spre Ierihon şi omul căzut pe marginea şanţului era cât se poate de mare. Primul nu avea nici o vină, acesta din urmă purta toată vina. Celui dintâi nu-i cunoşteam nici măcar numele, acestuia din urmă îi cunoşteam şi numele, şi familia, şi situaţia socială în care abia se zbătea. Primul a ajuns în starea în care era fără voia sa, acesta din urmă era conştient de situaţie şi nu făcea nici un efort să-şi revină.

"Ce facem?", am întrebat-o pe soţie. "Ce să facem? a răspuns soţia. Cine l-a pus să bea?" "Nu-l putem lăsat aici", am intervenit eu şi am încercat să mă apropii să-l ajut. Nici nu-l atinsesem când a început să strige cât putea de tare: "Lasă-mă! Lasă-mă aici!" Şi l-am lăsat! Ne-am continuat drumul spre casă vorbind despre acest om.

Era căsătorit de mulţi ani. Copiii l-au părăsit încă de la vârste fragede. S-au ajutat unul pe altul, iar acum erau departe şi nu mai voiau să audă despre tatăl beţiv. Soţia era singura care, în ciuda greutăţilor, îi rămăsese aproape. Din cauza acestui prost obicei îşi făcuse chiar şi mulţi duşmani. De fapt, într-un oarecare fel se automarginalizase. Credea să poate să rezolve problemele de unul singur. Astfel a crezut toată viaţa, iar acum zăcea lângă un gard. Sigur, nu era o noutate, dar era ceva ce se repeta pentru a nu ştiu câta oară.

Ajunşi acasă, mă întrebam împreună cu soţia dacă merită să trăieşti astfel; viaţa proprie devine un Calvar, dar şi a celorlalţi din jur. Instinctiv m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: "Îi mulţumesc lui Dumnezeu că eşti soţul meu". Nu ştiu dacă soţia acelui om are vreo vină pentru tot ceea ce suferă, dar ştiu un singur lucru: poate şi din cauza suferinţei ei noi ne înţelegem atât de bine. Am îmbrăţişat-o şi eu şi i-am zis: "Astăzi nu am fost lăsat să fiu un samaritean milostiv, chiar cel căzut m-a refuzat, în schimb ştiu un singur lucru, Dumnezeu ne-a hărăzit unul pentru celălalt pentru a ne iubi. Aş vrea să nu se întâmple niciodată în familia noastră ceea ce am întâlnit întorcându-ne de la sfânta Liturghie. Îţi promit ca voi face totul pentru aceasta!" (Iacob)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Lumina creştinului, februarie 2005