FAMILIA

Schimbul

Am ajuns zilele acestea la spital, unde lucrez ca infirmier. După ce am îmbrăcat halatul alb, am ieşit puţin şi m-am dus în capelă. Am ales un loc retras în spatele unei coloane. E o noutate să vezi tinerii din personal stând în biserică şi rugându-se. Nici aspectul meu fizic, cu barbă deasă şi cu părul puţin mai lung, nu e specific unui infirmier. Poate că dă impresia de contestare permanentă, şi mă face să simt priviri în spate când merg pe stradă.

Pe de altă parte, astăzi am nevoie mai mult ca oricând să rămân singur. Încep să recitesc foaia cu Liturghia de duminică care este pe bancă, dar nu reuşesc să urmăresc lectura. Puţin înainte de a ieşi din casă, pentru a veni la lucru, primisem ştirea morţii neaşteptate a unei mătuşi, soră a tatălui, şi el decedat anul trecut. Rămăsesem deosebit de legat de ea. Totuşi, cu această durere puternică înăuntrul meu am venit la lucru. În ultimul moment, nu aş fi reuşit să-l anunţ la timp pe şeful personalului de absenţa mea şi, fiind duminică, ar fi fost greu să găsesc pe cineva care să mă înlocuiască. Şi apoi putea părea o scuză. Sunt atâţia care inventează morţi ale rudelor pentru a justifica o absenţă nemotivată!

Cufundat în aceste gânduri, nu am observat că puţin mai încolo s-a aşezat o femeie în vârstă. I-am remarcat prezenţa doar când m-a întrebat cât este ceasul. Mi-amintesc că o întâlnisem deja puţin mai devreme, la intrarea în spital, în timp ce căuta ceva în coşul de gunoi şi mi-am amintit că acest lucru mă duruse.

Am mai rămas încă câteva clipe în capelă, apoi, apropiindu-se momentul când trebuia să intru în tură, mă cuprinde graba de a-mi schimba colegii. Ultimele minute de lucru îi fac pe toţi mai nervoşi şi aşteaptă cu nerăbdare să plece acasă. Sunt mulţumiţi că astăzi pot să-i înlocuiesc mai devreme.

Bătrânica, văzându-mă că plec, se îndreaptă spre mine şi începe să discute. Aş vrea să plec, continuu să mă gândesc la durerea mea, dar de la un timp încoace mi-am propus să nu evit nici o persoană care-mi iese în cale şi simt că nu pot s-o las astfel, fără s-o ascult.

La început, rămân în picioare, apoi, observând că discuţia se prelungeşte, pentru a o face să vorbească mai comod şi pentru ca să se simtă în largul său, mă aşez lângă ea. Are mare nevoie să-şi descarce sufletul. Îmi povesteşte viaţa ei, cum a ajuns la acel stadiu de mizerie atât de evidentă, cum înainte trăia cu soţul ei într-o casă frumoasă şi avea patru haine de blană. Observ că-mi vorbeşte cu insistenţă de acele haine de blană, ca şi cum ar fi vrut să acopere cu ele starea de mizerie în care se afla acum.

Apoi, de la moartea soţului, nenorocirile au venit una după alta: a fost dată afară din casă, nu a obţinut pensie din lipsă de "pile", s-a perindat de la o baracă la alta şi până la urmă a pierdut şi cei câţiva câini şi pisica ce trăiau cu ea în baracă şi-i erau singurii tovarăşi.

În timp ce-mi vorbea, am avut timp s-o privesc bine: haina cu tivul sfâşiat, pantofii rupţi şi, alături, un cărucior cu toată averea ei, pe care-mi spune că-l poartă mereu cu ea de frică să nu-i fie furat. Baraca în care stă acum, pe malul unui râu, e aşezată într-o zonă frecventată de tineri care se amuză furând sau provocând distrugeri de tot felul.

În toată această mizerie e un lucru care mă mişcă: o mare demnitate care îi transpare din ochi. Aş vrea s-o ascult, să o las să se descarce până la sfârşit, dar timpul a trecut, iar acum sunt în întârziere. Mă gândesc la ajutorul pe care i l-aş putea oferi imediat, concret, pentru că poate nu a mâncat în acea zi. Îi pun în mână câţiva bani pe care-i am în buzunar, apoi, cum afară plouă tare, îi dau impermeabilul pe care-l am la mine, spunându-i că mai am unul. Pentru a nu o face să fie stânjenită, îi spun în câteva cuvinte de moartea mătuşii mele, cerându-i să se roage pentru ea.

Amândoi avem ceva de dat... Văd în ea o mare înţelegere pentru această durere a mea şi în ochi un simţ al recunoştinţei când îi spun că, în fond, pe acest pământ avem cu toţii nevoie unii de ceilalţi. Recunoştinţă poate: pentru faptul că i-am respectat demnitatea de om pe care mulţi, în acele condiţii, nu o iau în considerare.

Sunt gata să plec, dar mi se pare că mai pot face ceva. Îi spun să mă mai caute când trece pe lângă spital. Şi pentru a-i aminti mai bine, îi scriu pe o foaie de hârtie numele meu şi secţia unde lucrez. Mă îndrept în grabă spre lucru. Sunt cuprins de o mulţumire profundă. Între mine şi acea, bătrână s-a petrecut un schimb: nu ştiu cine a dat şi cine a primit mai mult.

R.C.

Oraş nou