FAMILIA

O lăsasem afară pe cerşetoare

Am găsit-o în faţa porţii, cu o fetiţă în braţe, cerând de pomană. Instinctiv, mi-a venit să păstrez distanţa faţă de acea necunoscută, care se aşezase nu tocmai bine. Poate de teama de a înfrunta o problemă, poate pentru că era una din multele persoane care cerşesc şi îţi vine să te îndoieşti: o fi adevărat?

Îi spun să mă aştepte până merg să iau ceva din casă. Dar deodată îmi vine în minte un gând: şi în ea este Isus, pe care trebuie să-L iubesc! Ies, apoi mă aşez şi eu pe trepte, alături de ea. O întreb câte ceva şi ne luăm rămas bun. Intru din nou în casă şi...: "Pe Isus l-ai fi lăsat pe trepte?", mă întreb. Prin "bunele maniere" ale mele îl lăsasem afară, îmi părea rău, dar ce puteam să fac? Spre norocul meu, Nada - era numele ei - s-a întors din nou peste puţin timp, dar de această dată o invit înăuntru. Reuşesc să trec peste neplăcerea pe care mi-o creează dezordinea celor două făpturi, curăţenia lor nu tocmai perfectă. Micuţa mă priveşte cu nişte ochi plini de încredere. Se numeşte Amalia. O întreb pe mamă dacă au mâncat şi le pregătesc ceva de mâncare.

Din ziua respectivă vizitele lor sunt aşteptate şi de fiica mea, care se miră când trece prea mult timp fără să vină la noi. De obicei sosesc când abia am terminat de spălat vasele şi m-am întins puţin ca să mă odihnesc, pe la orele 14.00, chiar şi în plină lună iulie. De multe ori - aproape mereu - trebuie să uit de oboseală şi să încep să pregătesc sucul sau altceva pentru ea şi Amalia, fetiţa care creşte şi îmi spune mătuşă. Nu întotdeauna am bani să-i dau. Împart cu ea ceea ce am în casă. Nada îmi spune că şi dacă nu am nimic să-i dau, ea trece cu plăcere pe la mine, deoarece simte că e ca şi cum ar merge acasă la mama. Discuţiile noastre devin din ce în ce mai profunde şi putem vorbi despre Dumnezeu: chiar în ziua în care mă întreabă de ce mă port astfel.

Ţine să-mi spună că ea este catolică din Bosnia şi că raportul nostru a trezit din nou în ea credinţa. Povestea ei este un catalog de suferinţe. A fugit din ţara ei, din Balcani, în plin război, însărcinată şi cu trei copii ai surorii sale, care a murit împreună cu soţul într-un bombardament. Şi soţul Nadei este dispărut: nu are nici o veste de la el. Chiar dacă mă sacrific pentru ea, nu ascund o subtilă rezervă: oare este totul adevărat? Şi de fiecare dată am ocazia să reînnoiesc în inima mea iubirea dezinteresată pentru ea. Nada mă respectă din ce în ce mai mult. O conving să-l caute din nou pe soţul ei, redescoperind împreună toate acele valori ale familiei pe care oroarea războiului le îngropase în inima ei. Îi este puţin teamă să înfrunte singură această aventură; de aceea o îndemn să meargă la parohul oraşului în care trăieşte, să întrebe autorităţile din locul respectiv. Din cauza atâtor experienţe negative pe care le-a suferit este sceptică, dar îmi promite: "Mă duc pentru că mi-o spui tu".

Într-o zi soseşte agitată, îmi spune că şi-a găsit soţul, care i-a cerut să se întoarcă în ţară. Este nerăbdător să-şi cunoască fetiţa născută în străinătate. Mă imploră să o ajut, nu are bani pentru călătorie. O mai încurajez să meargă la diferite instituţii să ceară, oferindu-i sfaturi şi rugându-ne împreună pentru ca Dumnezeu să mişte inimile. Ei îi dau o foaie de drum până la graniţă. Facem calculele: are nevoie de o sumă destul de mare ca să ajungă în ţara ei. Eu nu am, dar îi promit sprijinul meu, asigurând-o că vom face totul împreună: banii se vor găsi. Îmi aduc aminte că m-am gândit: chiar dacă îi voi da toată pensia mea. Important este ca această familie să se reunească.

Nada mă sună într-o seară şi-mi spune că plecarea a fost anticipată, încerc s-o liniştesc, însă în seara respectivă nu reuşesc să adorm. În dimineaţa următoare, de îndată ce m-am trezit, i-am cerut lui Isus suma necesară, adăugând că un ban în plus n-ar strica pentru cineva care trebuie s-o ia de la capăt! Îmi fac o listă cu persoanele care îmi sunt prietene. Este greu de spus aventura trăită împreună cu alte trei prietene din blocul meu. Responsabilul Caritas-ului parohial, unde lucrează una dintre ele, răspunde pozitiv la cererea noastră. Ne întâlnim cu Nada ca să-i dăm banii adunaţi.

Eram şi noi mişcate împreună cu ea, care repeta cât de important este că ne-am întâlnit. Bucuria Nadei era a noastră, iar privirea ei plină de lacrimi m-a însoţit mult timp. Acum o lună, la un an de la faptele întâmplate, eram pe stradă şi, aproape de nerecunoscut, Nada îmi iese în întâmpinare, îmbrăcată îngrijit şi ca de sărbătoare. Sunt mulţumită dar şi puţin dezorientată. "Ce s-a întâmplat?" - îmi spun - . "O luăm de la capăt?" Nada îmi dă de ştire că s-a mutat în Italia împreună cu familia. Ea lucrează, iar soţul şi-a găsit şi el de lucru. Fetiţa merge la grădiniţă, foarte fericită, la fel şi cei trei nepoţi orfani. Pe scurt, îmi pictează un tablou de familie normală, bine integrată în societate. Încă pot să cred că iubirea face minuni.

M.V.

Oraş nou, aug-sep 2002