FAMILIA

Ştiu ce am de făcut

Poate n-o să vă vină să credeţi, dar am visat că am rămas fără mamă, că Dumnezeu o luase la sine tocmai acum când am cea mai mare nevoie de ea. Nu sunt chiar atât de mic încât să nu ştiu ce înseamnă ascultarea de părinţi, însă nici prea mare nu sunt ca să mă descurc de unul singur în viaţă. Am zece ani şi nu-mi explic de ce deja m-am săturat de grijile exagerate ale mamei. Mereu îmi spune să am grijă ce fac, să fiu cuminte la şcoală, să nu-mi uit rugăciunile de dimineaţă şi de seară, să nu mă bat cu alţi copii şi să-i respect pe toţi cei care sunt mai mari ca mine. Toate acestea mi se repetă atât de des încât, de multe ori, îmi zic că sunt suficient de mare şi ştiu ce am de făcut şi, bineînţeles o supăr pe mama. Un vis însă m-a derutat. Se făcea că eram singur la părinţi. Mama adormise iar eu aşteptam zadarnic să se trezească. La întoarcerea tatălui de la serviciu i-am povestit cum mamei îi spusese cineva că mă auzise înjurând, ceea ce eu am negat şi după asta mamei i se făcuse rău, s-a aşezat pe pat de unde nu a mai vrut să se mai ridice. Tata nu a făcut altceva decât să constate că mama murise. Am văzut apoi lume multă îmbrăcată în negru. Cu toţii plângeau în timp ce eu continuam să aştept trezirea mamei. După înmormântare nu mă preocupa absolut deloc educaţia pe care mi-o dăduse. Am devenit atât de insuportabil, încât toţi cei din jur mă marginalizau şi mă arătau cu degetul. Relele au început să se ţină lanţ de mine. Mereu eram considerat singurul vinovat şi cu toate acestea continuam să cred că toţi cei din jur au ceva cu mine. Nu mai respectam pe nimeni, nici chiar pe tata. Consideram că întrucât era zilnic la serviciu îmi pot permite orice. Ajunsesem copilul nimănui, fără mamă, cu un tată care nu-şi găsea timp pentru mine şi cu o reputaţie din ce în ce mai proastă în ochii acelora care mă întâlneau.

Într-un târziu am început să-mi amintesc de sfaturile mamei. Doream nespus de mult s-o ascult, aşa cum făceam când eram mai mic şi voiam s-o văd cât este de mândră de fiul ei. Ştiam că s-ar fi bucurat dacă aş fi ascultat mereu de sfaturile ei. În fond, nu mi-a cerut mare lucru: să fiu cuminte, să mă rog, să fiu respectuos, cred că nu-i atât de greu să le pun în practică. Dar mama murise din cauza mea. S-a supărat poate când i s-a spus că am înjurat. Sigur că nu aş fi vrut să-l supăr pe Dumnezeu, acum, oricum nu se mai putea face nimic. Ea era deja acolo la Dumnezeu şi se ruga pentru mine, iar rugăciunea i-a fost ascultată.

La ora 7.00 dimineaţa m-a trezit un sărut pe frunte şi cine credeţi că era? Mama, cea pe care eu o visasem. M-a trezit şi mi-a zis: "Bună dimineaţa, dragul meu, trezeşte-te, roagă-te şi mănâncă şi apoi să mergi la şcoală". Era tot ce mi-ar fi trebuit să cred că e doar un vis şi aşa a fost. Gestul şi cuvintele mamei din acea dimineaţă mi-au fost ca o lecţie pentru viaţă. Acum ştiu ce am de făcut, o voi asculta pe mama şi-l voi ruga pe bunul Dumnezeu să o ţină cât mai mult în viaţă. Cât de mult te iubesc mamă în urma acestui vis! Dacă aş şti că un cuvânt urât din partea mea te-ar supăra atât de tare încât să nu te mai trezeşti ca în vis, nu l-aş pronunţa niciodată.

Te iubesc mamă şi-i mulţumesc lui Dumnezeu că eşti mama mea. Îţi promit că te voi asculta totdeauna. Da, mamă de acum ştiu ce am de făcut. (Onuţ, Huşi)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Lumina creştinului, martie 2001