FAMILIA

A fost Paşti şi în sufletul meu

Sunt multe persoanele care, astăzi, din cauza situaţiei economice din ţară, sunt nevoite să ia calea exilului şi să-şi câştige existenţa în ţări pe care altădată le puteam localiza doar pe hartă. E un fenomen pe care îl ştim cu toţii şi a cărui efecte sunt din ce în ce mai nefaste, cea mai influenţată în sens negativ rămânând familia. Dacă e un fenomen normal, cât va dura şi până unde se va ajunge, nu ştim, un singur lucru e sigur, din acest motiv, în multe dintre familiile noastre au început să apară probleme.

Din unele familii este plecată soţia, din altele soţul; altele au plecat cu totul; sunt copii care au rămas cu bunicii sau cu cineva străin, unii fără mamă, alţii fără tată. Unii copii au rămas singuri la vârsta când aveau cea mai mare nevoie de un sprijin. Însă aspectul negativ al acestui exod spre ţările unde se trăieşte mai bine nu este doar cel privitor la copii, ci şi cel privitor la soţi. Pleacă soţia şi "uitând de unde a plecat", nu se mai întoarce la soţ, dar şi invers, pleacă soţul şi uită de cei rămaşi acasă. "Ceea ce Dumnezeu a unit, banul desparte!" Nu e o constatare, ci o realitate, una pe care am experimentat-o pe pielea proprie.

Fac parte dintr-o comunitate catolică din Dieceza de Iaşi. Şi eu, din cauza lipsurilor, am ajuns la concluzia că trebuie să merg într-o altă ţară, de unde, atât cât se va putea, să întreţin familia rămasă acasă. Soţia a rămas acasă împreună cu cei cinci copii pe care mi i-a dat Dumnezeu. Ajuns acolo unde mi-am propus, am găsit imediat de lucru şi banii au început să se adune. Trimiteam şi acasă, mă întreţineam şi eu, dar la un moment dat, probabil într-un moment de rătăcire sufletească, mi-am zis că nu are rost să mai continui aşa. Am rătăcit până acolo încât vreo trei ani nu am mai dat nici un semn de viaţă. Îmi găsisem deja pe cineva cu care aveam de gând să-mi refac viaţa, dar... nu a mers. Mă chinuia ideea că acasă aveam şase persoane pentru care eram direct responsabil. O istorie de circa douăzeci de ani nu se putea termina atât de uşor. Banii şi traiul uşor îmi orbise vederea sufletului. Vedeam doar ceea ce îmi aducea avantaj imediat. Rugăciunea, de mult nu-mi mai spunea mare lucru. Cele promise în ziua căsătoriei, au rămas undeva în istorie, dar nu în sufletul meu. Ceea ce m-a adus în această stare a fost doar ideea unui trai mai bun. Sărbătorile, cele care altădată, îmi aduceau atâta fericire în familie, au devenit şi ele simple ocazii de destindere. Lipsa lui Dumnezeu din suflet, m-a condus la ruină. Din dorinţa de a-mi petrece timpul liber cât mai recreativ posibil, am aflat că într-una din ţările învecinate ţării în care mă aflam, o dată la câţiva ani are loc punerea în scenă a patimii şi învierii lui Isus. Nu puteam pierde un astfel de eveniment, dar nu din credinţă, ci din curiozitate. Am luat-o pe cea cu care hotărâsem să-mi refac viaţa şi am pornit. Acolo însă aveam să întâlnesc altceva. În aşa fel s-a jucat patima şi învierea lui Isus, că nici cea mai împietrită inimă nu putea rămâne indiferentă, mai ales că pe mine mă privea în mod direct. Nu mai puteam continua astfel. Ajuns înapoi, în ţara în care mă hotărâsem să rămân, am găsit o scrisoare de la soţie în care îmi amintea că se apropie Paştele. Mă ruga să nu uit timpul petrecut împreună, să nu uit că Dumnezeu e deasupra, să revin la familie, să mă întorc în ţară, să refac tot ceea ce am stricat în aceşti ani. Şi sceneta şi scrisoarea m-au dat peste cap. În sufletul meu a început să încolţească remuşcarea faţă de tot ceea ce greşisem. Într-o zi m-am hotărât să pun punct la totul şi m-am întors acasă. Aici, doar atât pot să spun: a fost cu adevărat Paştele. (Anton)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Lumina creştinului, aprilie 2003