FAMILIA

Nu contează, tu ascultă!

Deseori îmi vin în minte cuvintele pe care mama mi le repeta mereu ori de câte ori, atunci când eram mai mic, mă certam cu fraţii şi surorile mele. "Când veţi creşte mai mari, spunea ea, veţi dori din toată inima să vă vedeţi, să povestiţi lucruri prin care aţi trecut, să împărtăşiţi unii altora din greutăţile voastre. Acum poate nu simţiţi această nevoie, de aceea vă certaţi şi vă bateţi mereu, dar veţi ajunge la cuvintele mele".

Sunt cuvinte pe care la acea oră nu le-am luat în serios deloc. De fapt, cred că fiecare dintre noi, atunci când am fost copii, nu am ţinut seama chiar de toate sfaturile părinţilor. Pe unele le-am considerat învechite, pe altele le-am luat în râs, iar pe altele poate că le-am pus în practică, dar cu o oarecare strângere de inimă. Abia astăzi, la rândul meu, tată fiind, realizez cât de important era să ascult de părinţi şi să le iau în seamă sfaturile. Am crescut împreună cu ceilalţi şapte fraţi ai mei: eram patru băieţi şi patru fete, de aceea în momentele de tensiune aveam cu cine să fac front comun. Îmi amintesc că ne certam şi ne băteam de fiecare dată băieţii cu fetele, aceasta sub privirile neputincioase ale mamei şi sub desele ameninţări ale tatălui.

Eram răi, ce mai! O vedeam deseori pe mama cum, atunci când cuvintele nu-şi mai atingeau ţinta, începea să plângă, dar pe noi, acest gest al ei, nu ne mişca deloc. Când am crescut mai mari ne ameninţa astfel: "Veţi vedea, spunea ea, ce înseamnă să nu vă asculte copiii. Nu mai este mult şi poate vă veţi căsători şi voi. Atunci veţi vedea cum e să fii mamă şi tată". Dar şi aceste ameninţări au rămas fără ecou în sufletele noastre. Eram prea zglobii ca să mai fim sensibili şi la "dorinţele exagerate" ale mamei, aşa cum ne plăcea să le numim. A venit însă vremea să avem şi noi familiile noastre; unii mai numeroase, alţii mai puţin. În ceea ce mă priveşte nu mă pot mândri că am o familie numeroasă. Cei patru copii ai mei, în comparaţie cu opt câţi eram acasă la părinţii noştri, mă gândeam eu, nu vor crea probleme atât de mari. Dar... "m-au ajuns" cuvintele mamei. Cât de greu este să fii tată şi mamă chiar şi pentru un singur copil care nu te ascultă. Am pus totul pe seama schimbărilor care au avut loc în ultimul timp în societate. Am încercat să-i conving pe copii că trebuie să păstrăm un echilibru în toate. Dar nu a mers! Copiii se dovedesc a fi refractari la tot ceea ce înseamnă educaţie. Nimic nu prinde, nici amintirea încălcării poruncii a IV-a, nici ameninţările, nici chiar asigurarea celor materiale. Gândindu-mă la ceea ce am făcut şi la ceea ce mai am de făcut pentru ei, mi-a venit în minte o strategie. Pe lângă rugăciunile pe care le spunem împreună seara, înainte şi după masă, pe lângă discuţiile pe care le am deseori cu ei pe teme de credinţă şi problemele lor personale, încerc să-l apreciez pe fiecare în parte pentru ceea ce face. Astfel, chiar şi micile lor greşeli devin pentru ei adevărate lecţii din care învaţă câte ceva. Aceasta, bineînţeles, cu ajutorul nostru al părinţilor. Ceea ce apreciez acum la copiii mei este preocuparea deosebită pe care o au în a face totul cât mai bine. Deseori îi aud şuşotind între ei: "Să nu se supere mama sau să nu se supere tata". Acum am înţeles mai bine de ce mama ne spunea mereu să avem grijă cum ne comportăm între noi fraţii. Face mult să înveţi respectul reciproc încă de mic, din sânul familiei, dar să-l înveţi bine. Când ne întâlnim cu toţii, cei opt, avem multe să ne spunem. Mai ales despre copiii noştri. Cât de important este să-ţi asculţi părinţii!... (Matei)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Lumina creştinului, septembrie 2002