FAMILIA 

Mărturii

Inapoi la cuprins 

Mă adresez din închisoare

Sunt un tânăr ca oricare altul, înzestrat cu minte, cu voință, cu un trup ca al tuturor, dar pentru că sunt în închisoare, pot spune că fizic nu sunt liber. Poate vă surprinde că mă adresez vouă, celor care citiți această pagină, de aici, din închisoare, dar trebuie s-o fac. Nu aș vrea să mai ajungă și alții aici din același motiv din care am ajuns eu.

Pot spune că am avut o copilărie fericită. Părinții m-au iubit, sau mai bine zis m-au alintat mult, de aceea mi-au împlinit toate dorințele. La școală eram un elev de capacitate medie. Poate aș fi putut să învăț mai mult, dar nu m-am preocupat. Eram foarte sigur că părinții mă vor ajuta să-mi găsesc un loc de muncă unde prin muncă puțină să câștig bani mulți. Chiar visam să ajung un bun afacerist, dar, cu toate acestea, nici eu nu știam ce vreau de la viață. A urmat un an de așteptare, timp în care îmi făcusem câțiva prieteni pe care părinții nu prea îi agreau. Și aveau și de ce. Unul dintre ei mai făcuse doi ani de închisoare, altul era cercetat pentru o tâlhărie, iar alții, trei la număr, nici ei nu dădeau semne de corectitudine. Am început să pierd mult timp cu ei. Mai întâi m-au acceptat pentru că știau că am bani. Tata îmi mai dădea din când în când, motivând

că la vârsta mea e bine să am un ban în buzunar. Și prietenii mai profitau de acest lucru. Așa am început să petrec cu ei, să frecventez localuri, discoteci și chiar parcuri la ore destul de târzii, unde, de la unii trecători, prin jaf, ne procuram bani pentru alte "distracții". Între timp părinții nu bănuiau nimic. Încercam să mă comport atât de normal, încât niciodată nu ar fi putut spune că au un copil rău. Această situație însă nu putea să mai continue în acest ritm. Deja mă simțeam obosit și de multe ori eram dependent de ceea ce făceam. Când am încercat să mă retrag, prietenii m-au amenințat chiar cu moartea. Nu aveam pe nimeni căruia să-i spun problema mea. Părinții îmi promiteau prea multe și îmi era oarecum rușine de ei. Cât despre vreun preot, nu aveam curajul necesar nici măcar să-l întâlnesc, cu atât mai puțin să-i descriu situația prin care treceam. Astfel stând lucrurile, a venit ziua, fapta, momentul care m-au adus aici în această închisoare. Ca de obicei, seara, la o oră destul de târzie eram cu prietenii prin parc pentru a ne "procura" banii pentru distracțiile noastre. A apărut de undeva un domn de vârstă medie, frumos îmbrăcat și prin felul lui de a fi dădea impresia că este o

pradă bună. Am sărit cu toții pe el pentru a ne lua "drepturile". L-am bătut bine, apoi l-am eliberat de puținii bani pe care îi avea asupra sa și am plecat satisfăcuți de ceea ce făcusem. Dar omul nu s-a mai ridicat de jos. În furia noastră îl izbisem cu capul de beton și așa avea s-o sfârșească. A doua zi auzisem despre crima din parc. Vă închipuiți, m-au apucat fiorii. Am început să aiuresc. Știam că și eu colaborasem, dar nu eram sigur dacă de mine a depins lovitura fatală. Și apoi erau și părinții. Mă întrebam ce vor spune. Mă vedeam deja în închisoare, departe de lume și de tot ceea ce îmi fusese atât de drag până atunci. S-a aflat totul. Am fost arestat sub privirile disperate ale părinților mei. Acum sunt în închisoare și plătesc "prostia" vieții mele, neascultarea de părinți și faptul că am profitat de bunătatea lor. La rândul lor, poate că au greșit permițându-mi tot ce s-ar fi putut permite vârstei mele de copil și apoi de tânăr. Mă adresez vouă de aici din închisoare. Aveți grijă cum vă alegeți prietenii. Părinților, nu permiteți orice copiilor voștri. Sunt multe lucruri necesare, dar prin multe îi alintați și iată unde ajung. Cât de scumpă este libertatea! (Daniel)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Lumina creștinului, august 2002
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire