FAMILIA 

Mărturii

Inapoi la cuprins 

Altfel mă apreciază lumea!

Îmi vin mereu în minte cuvintele apostolului Paul care spuneau că, deși ar vrea să facă binele, face tocmai răul pe care nu-l vrea. Și mă întreb, de ce facem noi atâta rău, când suntem creați de un Dumnezeu bun? Răspunsul îl știu, dar eu și lumea întreagă nu-l vrem. De multe ori mă minunez și-l invidiez, da, îl invidiez pe Dumnezeu pentru pedagogia cu care acționează în lume. Știa că suntem greșitori și de aceea ne-a pregătit minunatul sacrament al Spovezii. Este extraordinar să fii iertat, și mai ales, de cine!

Obișnuiam să mă enervez la fiecare pas. Acasă, în familie, la serviciu și chiar pe stradă, mă enervam chiar și pentru cele mai banale motive. Îmi plăcea ca toți cei din jur să mă știe un om irascibil și astfel să mă respecte. Ca meserie, nu aveam una chiar atât de importantă, eram lăcătuș mecanic și poate meseria ca atare, alimentată și de o oarecare părere greșită despre mine, mă determina să-mi exteriorizez nervii înjurând. Și înjuram mult, fără să țin cont de ceea ce spuneam și mai ales de cei care erau în jurul meu. Nu conta că era soția, unul dintre copii, un coleg de muncă sau chiar o persoană pe care nu o cunoșteam. Odată, îmi amintesc că tocmai greșisem o piesă dintr-un ansamblu pe care trebuia să-l pregătim într-un timp scurt. Bineînțeles, nu eu eram de vină, cel puțin așa aveam atunci impresia și m-am apucat de înjurat. Colegii, cei care mă ajutau la respectivul ansamblu, după ce m-au atenționat de vreo câteva ori, au plecat lăsându-mă singur. Eram eu, nervii și înjurăturile mele. Mare comoară! "Duceți-vă toți!" le-am zis și am continuat să-mi etalez urâtul vocabular fără să mă mai ia nimeni în seamă.

Altădată, în familie fiind, unul dintre copii mi-a cerut să-l ajut la o problemă la matematică. Din partea lui era un gest normal. Era firesc să apeleze la tatăl sau la mama acolo unde nu era sigur. Eu însă am considerat că mă sfidează cerând ajutorul la o problemă care pentru mine era foarte simplă. Am avut grijă să-l "apreciez" cu o ploaie de înjurături pentru nepriceperea sa și să-i atrag atenția ca altădată să fie mai atent atunci când i se explică în clasă câte ceva. Desigur, mai făcusem o victimă! Și câte au fost înainte... Oare de ce înjuram atât de mult? Era o problemă pe care nu mi-o pusesem încă, dar care în curând avea să devină problema principală a vieții mele. Cei din jur au început să mă marginalizeze. Peste tot auzeam șoptindu-se despre mine: "Taci, că înjură" sau "Lasă, mai bine să mergem, e tare nervos". Dar cea mai dură vorbă pe care am auzit-o și care cred că a fost și începutul sfârșitului înjurăturilor mele a fost următoarea: "Înjură, nu că i-ar fi făcut ceva Dumnezeu, Biserica sau alții, ci îi lipsește educația. Numai un om fără educație poate folosi astfel de cuvinte fără rost". Și este foarte adevărat, îmi lipsea educația. Nu-mi pusesem niciodată problema randamentului înjurăturilor mele. Credeam că, exprimându-mă astfel, rezolv totul, dar spre surprinderea mea, mereu rămâneam dezamăgit. Cum să fie apreciat de lume un om care înjură, care se enervează din cel mai banal motiv și care nu răspândește în jurul său decât frică? Și dacă cei din jur se manifestau părăsindu-mă, mă întreb acum, după atâta timp, cum s-o fi manifestat Dumnezeu, cel pe care îl aminteam cel mai des în înjurăturile mele? Acum, chiar dacă mi-a fost enorm de greu, m-am oprit și sper să nu mai înjur niciodată. Desigur, uneori mă mai supăr, dar îmi trece. Și apoi, ce vină au cei din jurul meu că trebuiau să suporte nervii mei și să-mi asculte înjurăturile? Când mă gândesc cu ce ochi eram privit de lume, cum încet, încet rămăsesem fără prieteni și chiar celor din familie a început să le fie din ce în ce mai mult frică de mine! Cât de ușor deschidem gura înainte de a controla ceea ce urmează să spunem... Mi-a trebuit multă voință ca să scap de acest "drog". Iar dacă mi-ar cere cineva o rețetă pentru a scăpa de o astfel de "boală", i-aș răspunde simplu: "educația". Da, educația a fost cea care mi-a deschis ochii. Mi-am clarificat o dată pentru totdeauna cine este Dumnezeu pentru mine, cât de măreț este și cât se înjosește cel care îi pronunță numele în zadar, apoi am încercat să-l înțeleg mai mult pe cel de lângă mine, că și el este o persoană ca și mine, cu defecte și calități și, odată însușite toate acestea, am pus capăt puhoiului de înjurături, insuportabil pentru atâția. Acum, altfel mă apreciază lumea! Cât despre Dumnezeu, cred că nu sunt în măsură să fac vreo afirmație. M-a ajutat și mă ajută. (Mihai)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Lumina creștinului, iunie 2002
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire