FAMILIA

VIII. IUBIREA

Iubirea este climatul natural în care trebuie să se desfăşoare viaţa de căsătorie.

"Preaiubitul meu a vorbit; el mi-a spus: Scoală-te, prietena mea, şi vino, prea frumoaso! Porumbiţa mea, pitită în crăpăturile stâncii, ascunsă în scobiturile prăpăstiilor, arată-mi faţa ta şi fă-mă să-ţi aud glasul; căci glasul tău este dulce şi faţa ta plăcută.

Preaiubitul meu este al meu şi eu sunt a lui. El mi-a zis: Numele meu să fie săpat în inima ta, să fie ca o pecete pe braţul tău. Căci iubirea este tare ca moartea, iar pasiunea este neînduplecată ca locuinţa morţilor; flăcările ei sunt flăcări aprinse, sunt un foc dumnezeiesc. Torentele de apă nu pot să stingă iubirea, râurile nu pot să o ia la vale" (Ct 2,10.14-16; 8,6-7).

Citind Cântarea Cântărilor, ca de altfel şi celelalte lecturi biblice din liturghia căsătoriei, găsim tot ce este mai frumos, mai respectuos, mai mare, mai duios, mai realist şi mai optimist cu privire la iubirea conjugală în toate dimensiunile ei spirituale şi trupeşti.

Iubirea este climatul natural şi cel mai prielnic al vieţii de căsătorie.

Acolo unde lipseşte iubirea, soţilor le lipseşte un resort puternic pentru îndeplinirea în sinceritate reciprocă a obligaţiilor care le revin în viaţa conjugală. Într-o asemenea situaţie foarte uşor se poate întâmpla ca cele două elemente inseparabile - procreaţia şi iubirea - de fapt să se separe şi să urmeze căi diferite.

Iubirea curtenitoare din Evul mediu şi obiceiul societăţii înalte din secolul al XVIII-lea de a avea o amantă exprimă acest dualism: o soţie pentru procreaţie, o ibovnică pentru iubire, ceea ce se termina foarte uşor cu adulterul. De fapt adulterul e de cele mai multe ori rodul unei căsătorii fără iubire.

În schimb, unde este iubire totul devine uşor; caracteristicile căsătoriei: unitatea, indisolubilitatea, fecunditatea, realizarea reciprocă, apar ca un rod natural al iubirii, căci după cum spune papa Paul al VI-lea, "Iubirea conjugală e o iubire pe deplin umană..., iubire totală..., iubire fidelă şi exclusivă până la moarte, ... iubire fecundă" (Humanae vitae).

Adevărata iubire este exclusivă: între persoana iubită şi cea care iubeşte nu e loc pentru alţii. O iubire pe jumătate nu este iubire, ci calcul, interes, egoism.

Pe de altă parte, iubirea, adevărata iubire este definitivă, veşnică: nu admite nici condiţii, nici limite. Cine spune "iubesc dacă...", "iubesc până când..." nu iubeşte cu adevărat. Gândul că într-o zi iubirea se va sfârşi roade bucuria prezentă a iubirii. Cine nu e capabil să iubească o persoană pentru totdeauna, nu e capabil să o iubească nici măcar o zi.

Unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei nu fac decât să exprime exigenţele iubirii adevărate.

De fapt, ce înseamnă iubirea adevărată? Cuvântul iubire are o gamă foarte mare de înţelesuri: se poate merge de la iubirea asemănătoare cu iubirea spiritelor din ceruri - iubirea angelică - până la iubirea asemănătoare cu aceea a animalelor - iubirea animalică.

Iubirea care se cere în căsătorie nu e nici iubire angelică, nici iubire animalică, ci este iubire umană: o "iubire pe deplin umană - cum scrie Paul al VI-lea în Humanae vitae - adică în acelaşi timp sensibilă şi spirituală". E o iubire caracteristică persoanei umane care este concomitent şi indisolubil trup şi suflet, simţire şi minte, pasiune şi voinţă.

Această iubire umană se deosebeşte în egală măsură de iubirea angelică, spiritualitate, contemplaţie pură, ca şi de iubirea animalică, pasiune şi sexualitate pură. În lumea de astăzi nu tentaţia angelismului corupe noţiunea justă a iubirii, ci dimpotrivă, cealaltă tentaţie, a sexualismului: iubirea-pasiune carnală, atracţia sexuală care nu caută decât satisfacţia edonistă. Nu aceasta este iubirea conjugală despre care Pius al XI-lea spune că "în căsătoria creştină deţine primatul, nobleţea".

Iubirea conjugală "e mult superioară simplei atracţii erotice care, cultivată în mod egoist, dispare curând într-un mod mizerabil" (Conciliul al II-lea din Vatican).

Pasiunea, instinctul pot să îmbrace foarte uşor aparenţele iubirii, dar de fapt sunt tocmai contrariul iubirii. Pasiunea înseamnă egoism; ea tinde spre altul pentru a se servi de el ca de un instrument pentru propria plăcere. Pentru pasiune nu există persoană, există numai sex; nu există celălalt ca persoană, ci celălalt e doar lucrul meu, lucru pentru mine.

Iubirea-pasiune nu înseamnă libertate, ci este tiranie de o parte şi sclavie de alta. Nu poate, prin urmare, să existe un contrast mai mare decât acela dintre erotism şi iubire.

Erotismul este egoism, închidere în tine însuţi, subordonarea celuilalt; iubirea e altruism, este deschiderea spre celălalt căruia îi vrei binele. Pentru cel care iubeşte nu este bucurie mai mare decât bucuria şi binele celui iubit: pentru aceasta este gata să sacrifice totul, chiar şi viaţa sa.

Cel iubit este iubit şi respectat ca persoană. Evident că o atare iubire nu se poate confunda şi nici nu se poate întemeia pe instinctul sexului şi pe impulsul pasiunii, care sunt nestatornice, trecătoare, ci pe raţiune şi voinţa liberă care călăuzeşte şi înalţă sentimentul şi pasiunea; iubirea este, aşadar, o atitudine a omului total, nu numai a pasionalităţii din el.

"În căsătorie - scrie Pius al XI-lea în Casti connubii - se unesc sufletele, acestea în primul rând şi mai puternic decât trupurile, şi aceasta nu printr-o afecţiune trecătoare a simţurilor sau a sufletului, ci printr-o hotărâre fermă şi deliberată a voinţei".

Conciliul al II-lea din Vatican reaminteşte că iubirea conjugală este un sentiment "călăuzit de voinţă". Această iubire cuprinde sfera simţurilor şi a pasiunii, ca şi pe aceea a minţii şi a voinţei, dar nu aşa încât voinţa să fie tiranizată de pasiune, ci pasiunea să fie călăuzită de voinţă. Iubirea conjugală "fiindcă este un act prin excelenţă uman, este îndreptată de la persoană către persoană". Cel care iubeşte, iubeşte întreaga persoană a celuilalt; nu numai trupul, sexul, frumuseţea fizică, ci în primul rând sufletul, frumuseţea spirituală, persoana întreagă.

Aşa se explică faptul că această iubire nu se ofileşte o dată cu ofilirea fizică, nu îmbătrâneşte o dată cu îmbătrânirea trupurilor, de vreme ce persoana propriu-zis nu îmbătrâneşte, iar iubirea cuprinde persoana.

"O asemenea iubire - notează Conciliul al II-lea din Vatican - însoţeşte viaţa întreagă a soţilor; ba chiar se perfecţionează şi creşte tocmai datorită acestui exerciţiu generos al său". Într-adevăr, cu trecerea anilor această iubire se îmbogăţeşte, se aprofundează, capătă stabilitate, devine ritmul unic şi respiraţia unică a două vieţi.

Nu rareori se întâmplă ca la moartea unui soţ bătrân, celălalt să-l urmeze în mormânt la câteva săptămâni sau la câteva zile.

Nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul soţilor tineri; în cazul lor se întâmplă doar ca unul să-şi ia zilele după moartea celuilalt; semn că sunt încă două vieţi; iubirea nu realizează la ei acea unitate pe care o realizează o convieţuire îndelungată.

Cu totul alta este situaţia cu iubirea care nu este altceva decât pasiune. Aceasta este trecătoare; se evaporă o dată cu trecerea anilor; legată fiind de fizic, are soarta fizicului: slăbeşte şi îmbătrâneşte o dată cu slăbirea şi îmbătrânirea trupului. Astfel încât este evident faptul că o căsătorie statornică nu se poate clădi pe pasiunea nestatornică.

Dacă în epocile trecute se dădea puţină importanţă aspectului psihologic al căsătoriei, adică iubirii, lucru care se întâmplă şi astăzi pe cea mai mare parte a globului, în timpurile noastre, din nefericire, se acordă prea mare importanţă iubirii înţeleasă ca pasiune.

Mult mai puţin grave sunt pericolele care ameninţă căsătoriile întemeiate pe motive ce nu ţin cont de acest aspect decât cele care ameninţă căsătoriile întemeiate pe iubire care e doar pasiune şi erotism. Asemenea căsătorii, care sunt în realitate doar întâlniri a două egoisme, a două hedonisme, nu rezistă în faţa sacrificiilor reciproce pe care le cere viaţa de căsătorie; în faţa dificultăţilor masca iluzorie a unei iubiri care nu era decât pasiune se dă la o parte pentru a lăsa libere cele două egoisme.

Nu trebuie să ne imaginăm că în epocile trecute sau astăzi, la acele popoare care nu acordă importanţă "căsătoriei din iubire", căsătoriile au fost sau sunt pentru aceasta nefericite. Dimpotrivă, astăzi când se proclamă sus şi tare drepturile căsătoriei din iubire, înţelegându-se prin iubire pasiunea, sunt mult mai multe căsătorii nefericite şi e mult mai mare numărul divorţurilor.

Cele mai mari civilizaţii ale trecutului, ca cea chineză şi cea romană, ca şi cea mai mare parte a civilizaţiilor care nu sunt de tip occidental, nu se bazează pe "căsătoria din iubire".

O personalitate pakistaneză s-a adresat occidentalilor, într-o anumită împrejurare, cu aceste cuvinte: "Voi vă căsătoriţi pentru că vă iubiţi; noi ne iubim pentru că rămânem uniţi în căsătorie".

Iubirea-pasiune nu e esenţială pentru căsătorie; Biserica şi legislaţia tuturor statelor consideră valabile căsătoriile din care lipseşte o asemenea iubire. Totuşi iubirea-pasiune, sentiment, atunci când nu umbreşte judecata şi nu tiranizează voinţa, este de un mare folos în viaţa soţilor; însoţită de simţul datoriei, sprijinită de ajutoarele pe care le oferă religia, ea este unul dintre izvoarele de energie morală care permit ca viaţa de căsătorie, cu toate greutăţile inerente, să fie trăită cu seninătate şi profundă bucurie.