FAMILIA

Adormirea în Domnul

În momentul hotărât de Dumnezeu, familia noastră va cunoaşte durerea despărţirii de unul dintre membrii ei, atunci când acesta va trece la cele veşnice. Momentul morţii este hotărât de Dumnezeu, dar moartea nu este după voia Sa: Dumnezeu a vrut viaţa, viaţa din belşug57.

Dar moartea a intrat în lume o dată cu păcatul primilor oameni. Toată fiinţa noastră o respinge, căci simţim că am fost făcuţi pentru viaţa veşnică. Isus Însuşi S-a temut de moarte: a fost încercat de "teamă şi nelinişte"58, a strigat şi a plâns59.

Dar, venit să dea pentru noi lupta cu păcatul şi cu moartea adusă de acesta, a mers până la capăt în jertfirea de Sine. S-a încredinţat Tatălui şi S-a dăruit pentru a ne recâştiga nouă viaţa şi fericirea veşnică. Moartea Lui nu a fost o întâmplare fără semnificaţie. A fost un act personal, plin de sens60.

Voinţa nu I-a fost strivită, ci El Însuşi Şi-a dat viaţa: "De aceea Mă iubeşte Tatăl, deoarece Eu Îmi dau viaţa, pentru a o relua. Nimeni nu Mi-o ia, ci Eu o dau, de la Mine Însumi. Am putere să o dau şi am putere să o iau din nou. Aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu"61.

Şi-a deschis larg braţele să primească moartea, şi încă moartea pe cruce. Tot ce am putea noi suferi, fiecare dintre noi, în clipa morţii, El a suferit deja. A trecut prin moarte, aşa cum vom trece şi noi. Dar învierea Sa ne arată ce roade aduce o moarte dăruită, după o viaţă dăruită.

Să avem încredere că nu vom fi singuri şi că, ascultători fiind faţă de ultima chemare a Tatălui, în unire cu Cristos Cel Răstignit şi Înviat şi mângâiaţi de Spiritul Sfânt, vom primi harul de a birui neliniştea şi poate Dumnezeu o va preschimba chiar în bucurie.62.

Acela Care înaintea noastră a mers pe acest drum a înviat. Moartea a fost biruită de Cristos63 şi El ne cheamă să fim şi noi biruitori: biruind păcatul cu ajutorul harului, vom fi şi noi părtaşi la viaţa Sa, care nu cunoaşte apusul. Lupta cu păcatul şi biruinţa asupra lui prin unire cu Cristos sunt personale, după cum şi moartea noastră este un act personal, din care putem face actul suprem de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţii noştri, singurul rămas în puterea noastră la capăt de drum pe pământ: merită să dăm tot ce avem mai bun, să ne angajăm ca niciodată trup şi suflet, ca în noi să nu mai rămână loc decât pentru iubire. Aşa după cum alergătorii de cursă lungă aleargă sute de kilometri pentru a fi în formă la marea competiţie, şi noi avem nevoie de o pregătire din timp pentru actul suprem de iubire pe care să I-l oferim lui Dumnezeu în clipa morţii: iubindu-L cu toată fiinţa şi iubindu-i pe fraţii noştri clipă de clipă, ca şi cum ar fi ultima şi înlăturând cu curaj şi cu răbdare din viaţa noastră răutatea păcatului, ridicându-ne cu speranţă şi credinţă din fiecare cădere. Privind în urmă la mulţimea păcatelor care ne despart de izvorul vieţii şi la slăbiciunea noastră, ne dăm seama că doar de la Dumnezeu putem primi atât puterea de a ne ridica din moartea păcatului, harul iertării şi al împăcării, cât şi darul unei morţi bune. Să le cerem cu smerenie, stăruitor, în fiecare zi, pentru fiecare dintre membrii familiei şi să ne sprijinim unul pe altul pe cale.

Sprijinul celor dragi din casă, rugăciunea şi încurajarea lor îl înconjoară pe acela dintre noi care dă ultima luptă şi îi risipesc nesiguranţa şi teama, care într-un mediu străin, cum este spitalul sau azilul, sporesc. Dar cel mai mare bine pentru muribund este darul Sfintelor Taine, prin care Cristos Însuşi i Se dăruieşte şi îl primeşte în pacea Sa. La aceasta, aşadar, să veghem, ca apropiatul nostru să nu fie lipsit de prezenţa dătătoare de viaţă veşnică a lui Cristos. Dacă în braţele lui Cristos îşi va da sufletul, cu Cristos va fi şi în "marea trecere" şi va fi trecere la viaţă.

• "Noi ştim că am trecut de la moarte la viaţă, căci îi iubim pe fraţii noştri. Cine nu iubeşte rămâne în moarte. (...) Dacă cineva are bunurile lumii şi îşi închide inima faţă de fratele său pe care îl vede în nevoie, cum poate el să rămână în dragostea lui Dumnezeu?" (1In. 3,14.17).

• "A venit ceasul să fie preamărit Fiul omului. Adevărat, adevărat vă spun: dacă bobul de grâu ce cade în pământ nu moare, rămâne singur. Dar dacă moare, aduce rod mult. Cine ţine la viaţa sa o va pierde, pe când cine nu pune preţ pe viaţa sa din lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică. Cine Mă serveşte, să Mă urmeze, iar unde sunt Eu, va fi şi servitorul Meu" (In. 12,24-26)

• "Acum sufletul Meu este tulburat; dar ce să zic? Scapă-Mă, Tată, de acest ceas? Tocmai pentru aceasta doar am ajuns la ceasul de faţă! Tată, preamăreşte numele Tău!" (In. 12,27-28).

Bine eşti cuvântat, Doamne, învaţă-mă îndreptările Tale. Ceata sfinţilor Te-a aflat pe Tine, izvorul vieţii şi uşa raiului; dă-mi, Domane, harul să aflu şi eu calea spre pocăinţă; eu sunt oaia cea pierdută, pe care Tu ai căutat-o s-o scapi de la moarte; cheamă-mă, Mântuitorule, şi pe mine şi mă mântuieşte de moartea cea veşnică. Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna celor ce adorm în Tine şi Ţie mărire înălţăm, împreună şi Tatălui şi Spiritului Sfânt. Amin.