CULTURA VIEŢII

TESTAMENTUL UNEI MAME

Într-o seară geroasă de decembrie a anului 1945 un preot a fost chemat la căpătâiul unei doamne bătrâne care trăgea de moarte. Înainte de a muri, i-a încredinţat un plic închis, dar nu înainte de a i se promite că abia după 10 ani de la moartea ei i se va publica conţinutul. Preotul şi-a ţinut cuvântul şi după 10 ani a deschis plicul. El conţinea un tulburător testament adresat "tuturor mamelor". Femeia povesteşte cum după o primă naştere dificilă, s-a lăsat cuprinsă de teama de a mai avea alţi copii. Sfătuită şi ajutată de o prietenă fără scrupule, s-a hotărât să nu mai aducă copii pe lume. De şapte ori, minţindu-şi soţul, a făcut avort. Într-o zi, a fost prezentă, din întâmplare, la o conferinţă în care se trata problema maternităţii. A ascultat conferinţa cu "un aer de indiferenţă totală, ca şi cum problema nu m-ar fi interesat câtuşi de puţin. Se apropia de sfârşit, când conferenţiara, enumerând responsabilităţile incalculabile ale unor mame, a început să insiste cu privire la soarta sufletelor atâtor copii împiedicaţi să vadă lumina zilei şi suprimaţi în sânul matern chiar de cele care i-au zămislit''.

Femeia nu-şi pusese niciodată această problemă şi a plecat acasă indignată, liniştindu-şi conştiinţa cu acest gând: "Cum se poate vorbi de suflet într-un mic cocoloş vâscos care nici nu are chip omenesc?"

Dar ceea ce avea să experimenteze după câteva zile a convins-o, fără putinţă de tăgadă, că acest lucru este adevărat.

Testamentul acestei nefericite mame a fost publicat de editura Paulină din Catania (Italia) în 1956 cu titlul: "Mamă, de ce ne-ai ucis?" Iată câteva fragmente din el:

"În seara aceea am mers la culcare foarte târziu. Era aproape miezul nopţii. Am stat de vorbă cu vechea mea prietenă, fără să-i spun ce mi se întâmplase cu o noapte înainte. Aş fi intrat în gura celor din bloc şi a vecinilor.

M-am aruncat în pat cu o mare dorinţă de a dormi. Pusesem deşteptătorul să sune şi îmi aşezasem capul pe pernă, când vocile misterioase au început să se audă din nou, nu odată, ci de două, de trei ori: "Mamă!... Mamă!... Mamă!"

Un gând îngrozitor mi-a trecut prin minte. Poate e un semn că am înnebunit. Ar fi bine să consult un psihiatru. În timp ce reflectam la aceasta, mi-a scăpat fără să-mi dau seama:

"Dar cine mă strigă?"

"Suntem noi, mamă". "Şi cine sunteţi voi?" "Copiii pe care nu ne-ai adus pe lume".

Dacă nu am scos un urlet de groază, a fost pentru că nu am avut timp.

"Priveşte, suntem aici, lângă tine, toţi şapte!"

Şi ce am văzut? Pe peretele din faţă, între oglindă şi fereastră, şapte pete de lumină, informe, foarte distincte, care se mişcau. Se mişcau, nu alunecau pe perete, ci între perete şi mine, schimbându-şi conţinutul aproape continuu.

Simţeam că îngheţ. Gândul că sunt nebună mi-a străfulgerat din nou mintea şi aş fi preferat de o mie de ori să fiu nebună, decât să mă conving că ceea ce vedeam este realitate. Mai degrabă să fiu nebună, repetam în mintea mea.

"Nu, mamă, tot ce vezi este adevărat. Tu nu eşti nebună! Eşti vinovată numai de faptul că ne-ai ucis în sânul tău".

Am crezut că mor. Am observat că acele pete de lumină, în timp ce vorbeau, luau fiecare o înfăţişare extrem de frumoasă, dar erau de o tristeţe şi de o severitate pe care nici o mamă nu le va putea vedea vreodată pe faţa copiilor lor.

"Suntem fiinţe reale, nu doar umbre, mamă. Dacă vrei îţi dăm un semn. Acum câteva clipe în urmă, tăticul nostru, sărmanul, a murit, dar nu este cu noi".

Spunând aceasta, au dispărut, după ce m-au fixat îndelung cu o expresie de mânie...

După câteva luni de calm şi linişte relativă, tortura vocilor a început din nou. Le auzeam, nu numai în somn sau în semisomn, dar şi în timpul celor mai variate activităţi, când eram singură şi le auzeam numai eu.

"Mamă, de ce ne-ai ucis?"

Realitate? Telepatie? Halucinaţie? Teamă psihică provocată de remuşcare? Una din atâtea căi ale harului? Despre ce este vorba? Poate puţin din fiecare. Povestirea este în stare să dea la o partea vălul unei realităţi tulburătoare, cu grijă tăinuită şi mistificată, să pună atâtea conştiinţe în faţa unei înspăimântătoare responsabilităţi, să oblige la reflecţie.

Tocmai acest lucru vrea să-l facă această mamă în durerosul testament lăsat tuturor mamelor.