CULTURA VIEŢII

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE PREŞEDINTELE ŢĂRII

Domnule Preşedinte,

Dumneavoastră aţi marcat preluarea puterii printr-un act de clemenţă. Mergând mai departe decât înaintaşii dumneavoastră, aţi amnistiat hoţii, falsificatorii de bani, escrocii, chiar criminalii, şi aţi arătat astfel o mare compătimire faţă de condamnaţii de drept comun.

Această dovadă de sensibilitate mă îndeamnă să recurg la generozitatea dumneavoastră în favoarea unei categorii de condamnaţi care nu au comis alt delict decât acela de a exista.

Poate veţi gândi că ar fi trebuit să mă adresez ministrului dumneavoastră de Justiţie. Cum aş fi putut s-o fac ştiind că el se dedică apărării marilor criminali şi că cei care nu comit delicte nu-i reţin atenţia?

La cererea dumneavoastră, Parlamentul va vota în curând abolirea pedepsei capitale şi, făcând acest lucru, va traduce în faptă respectul dumneavoastră pentru viaţa umană, chiar când este vorba de viaţa celor din urmă răufăcători.

Cu toate acestea, Domnule Preşedinte, în ţara noastră pe care dumneavoastră o vreţi generoasă, fraternă, execuţiile capitale vor continua să fie săvârşite zilnic.

Mă explic.

La îndemnul predecesorului dumneavoastră, Parlamentul a autorizat avortul voluntar şi l-a legalizat, modificând astfel codul penal care mai înainte îl considera drept crimă şi îl pedepsea cu asprime.

În cursul dezbaterilor care au precedat votarea legii, dacă îmi amintesc bine, dumneavoastră v-aţi declarat în favoarea reformei, deşi găseaţi că textul legii limitează prea mult "drepturile mamei".

Se cuvine ca în aceste zile de clemenţă să fie cântărită valoarea argumentelor care legitimează uciderea copilului din sânul matern.

Argumentul cel mai des invocat îi refuză acestui copil, numit din nefericire pentru el foetus, calitatea de om; prin urmare, a-l ucide nu constituie o crimă şi nu prezintă mai multă importanţă decât aceea de a evacua un deşeu fiziologic.

În sfârşit, adepţii avortului voluntar, fac să se acrediteze ideea că foetusul este proprietatea exclusivă a mamei şi, ca atare, ea are drept de viaţă şi de moarte asupra lui.

Or, aceste afirmaţii, pe care legea, spre a se justifica, le ţine implicit ca adevărate sunt false şi contrazise de embriologie, de genetică sau ştiinţa eredităţii şi de biologia moleculară.

Ştiinţa a demonstrat că, din momentul împreunării celulelor de reproducere, fiinţa umană este formată; ea posedă în sine materializată într-un cod genetic invariabil, informaţia datorită căreia se va dezvolta, se va menţine şi va acţiona până la ultima suflare.

Nimeni nu poate contesta faptul că individul adult există potenţial în embrion, cu calităţile sale, cu lipsurile sale, cu personalitatea sa. În această privinţă genetica, confirmată de biologia moleculară, a adus numeroase dovezi. De la fecundare până la moarte, omul are aceeaşi individualitate, deoarece codul său genetic rămâne acelaşi, nu este supus variaţiilor.

Mai mult încă, genetica şi biochimia asociindu-şi rezultatele, demonstrează că indivizii aparţinând aceleiaşi specii, fie animale, fie vegetale, diferă unii de alţii. Fiecare dintre ei are particularităţile sale genetice şi chimice.

Astfel, fiecare om, în orice moment al existenţei sale, se prezintă ca o fiinţă care (în afară de cazul gemenilor univitelini) nu este identic cu nimeni altul de pe lume. El este o combinaţie genetică între miliardele de miliarde de combinaţii posibile. Propriu fiecăruia dintre noi e faptul de a fi unic; ceea ce conferă individului importanţa, demnitatea care i se refuza până acum.

A pretinde că omul nu este om decât după ieşirea sa din uter sau, cum pare să admită legea franceză, la capătul a trei luni de viaţă intrauterină e un neadevăr dublat de o sinistră ipocrizie. Nu există în ciclul nostru vital nici o perioadă preumană. Embrionul, în lumina descoperirilor recente, se prezintă ca un veritabil "condens uman".

Copilul, fie că se află în uter, fie că se află în afara uterului, este o fiinţă umană care, ca şi tatăl său, ca şi mama sa, are dreptul imprescriptibil la viaţă.

Nimeni nu se spală de crimă prevalându-se de o lege nedreaptă cum este aceea care protejează avortul. Această lege, contrară moralei, contrară drepturilor omului, şi datelor ştiinţei, lasă celui care comite avortul întreaga răspundere. Legislatorul favorizează crima, dar nu stă în puterea lui să schimbe temeliile moralei din care se inspiră declaraţia universală a drepturilor omului. Asasinul rămâne asasin.

* * *

Sub pretextul că copilul este o parte din trupul lor şi, prin urmare, proprietatea lor exclusivă, unele mame înţeleg să exercite asupra lui dreptul de viaţă sau de moarte. Această dublă pretenţie nu se sprijină pe nici un adevăr biologic şi e inacceptabilă (...)

Trecând de la o generaţie la alta, celulele de reproducere asigură perenitatea speciei. Embrionul constituie un individ complet distinct de organismul matern pe care trăieşte ca parazit; până într-atât este un corp străin încât mama trebuie să neutralizeze mereu prin reacţii corespunzătoare agresiunea pe care copilul intrauterin o exercită asupra ei.

Tatăl, pe bună dreptate, posedă aceleaşi drepturi ca şi mama asupra copilului, întrucât îi transmite aceeaşi cantitate de informaţie: genele care provin de la cei doi părinţi sunt în număr absolut egal.

În reproducerea umană sunt trei actori care deţin un rol: tatăl, mama şi copilul intra-uterin. Or, la drept vorbind, legislatorul nu a ţinut cont decât de mamă. Ignorarea realităţilor biologice l-a indus în eroare. A lăsa doar mamei decizia de a sacrifica copilul pe care îl hrăneşte în sânul ei este o aberaţie juridică ce nesocoteşte drepturile copilului, drepturi ale căror temeiuri biologice nu pot fi puse la îndoială, precum şi drepturile tatălui şi ale societăţii.

Întreaga legislaţie franceză cu privire la reproducere trebuie revizuită sau creată din nou.

Femeia care, prin decizie personală sau pentru a ieşi dintr-o situaţie dificilă, recurge la avort îşi afirmă fără reţinere dreptul de a dispune în mod liber de trupul ei. De fapt, aceasta nu e nici o scuză. Cum poate ea să se declare liberă, de vreme ce se predă necondiţionat bărbatului care o lasă însărcinată? E atât de supusă falocratului încât urcă veselă pe masa de operaţie pentru a i se goli uterul, manipulaţie care comportă riscuri incontestabile.

Contrar a ceea ce se crede, legislatorul nu a eliberat câtuşi de puţin femeia; el a făcut-o şi mai dependentă de falocrat. Şi această pretinsă eliberare a fost câştigată cu preţul morţii unei fiinţe umane.

Dacă femeia gravidă ar beneficia de consideraţia care i se cuvine, dacă societatea ar proteja-o, ar ajuta-o cum ar merita să fie ajutată, recurgerea la avort ar deveni rară. Nu este prevăzută nici o reformă pentru a ameliora statutul social al mamei. În schimb, presa anunţă că în curând Asigurarea socială va plăti costul avortului voluntar şi că noi abatoare de copii vor fi deschise în toate spitalele. A sosit oare era genocidului legal? E cazul să ne întrebăm.

* * *

Domnule Preşedinte, din voinţa dumneavoastră, închisorile au fost golite. Bine ar fi ca prin bunăvoinţa dumneavoastră să se închidă abatoarele de copii. Lăsaţi-le viaţa acestor făpturi nevinovate, aşa cum le-o lăsaţi celor mai răi criminali.

Sinistrele siluete ale ghilotinei şi ale călăilor nu se vor mai vedea în zorii zilei în curtea caselor centrale. Să nu mai fie în spitalele noastre secţii rezervate pentru săvârşirea josnicului masacru de fiinţe nevinovate. Opriţi barbaria, pregătind astfel şi asigurând viitorul Franţei.

Justiţia, logica refuză să admită o contradicţie atât de flagrantă, atât de grosolană ca aceea care riscă să devină mâine legalitate franceză: să-i acorzi viaţa criminalului şi să-l condamni la moarte pe cel nevinovat.

Şi nu ne este teamă să strigăm în gura mare: în ţara noastră pedeapsa nu va fi abolită decât în ziua în care avortul voluntar va fi cu severitate interzis.

Binevoiţi a primi, Domnule Preşedinte al Republicii, consideraţia mea cea mai aleasă.

(Scrisoare deschisă a fostului preşedinte al academiei franceze de ştiinţe Pierre-P. Grasse către preşedintele Republicii, François Mitterand)