CULTURA VIEŢII

CÂND ÎNCEPE OMUL SĂ FIE OM?

Dacă punem această întrebare celei mai avansate ştiinţe biologice, unul dintre reprezentaţii ei cei mai autorizaţi, geneticianul Jerome Lejeune, ne răspunde: Omul este om din momentul conceperii. În momentul în care spermatozoidul pătrunde în ovul, cei doi gameţi formează o nouă entitate biologică, zigotul, care poartă în el un nou program individualizat, o nouă viaţă individuală. Zigotul, noua fiinţă umană minusculă, ce nu poate fi văzută cu ochiul liber, va cunoaşte în continuare diferite stadii de dezvoltare care vor primi diferite nume: embrion, făt. În acest nou ciclu vital nu există vreun salt calitativ, nu există trecere de la o formă de viaţă vegetală la una animală şi apoi la forma de viaţă umană. A afirma că fiinţa care s-a zămislit în sânul matern poate fi distrusă în primele faze căci ea se umanizează într-o fază ulterioară când capătă înfăţişare umană este ca şi cum ai afirma că soarele de la amiază sau cel care apune nu este acelaşi care a răsărit dimineaţa. Prin urmare, ce se distruge prin avort este o viaţă umană: ceea ce se aruncă la lada de gunoi sau se arde în crematoriu este o fiinţă umană. În faţa fiinţei umane care s-a zămislit în sânul matern, omul de ştiinţă îşi pleacă fruntea cu respect ca în faţa unui mister sacru. Profesorul Lejeune compară zigotul ce nu măsoară mai mult de un milimetru jumătate, cu cele 23 de perechi de cromozomi care au fuzionat şi care cuprind un număr atât de mare de informaţii încât memoria nici unui computer din lume nu ar putea să le cuprindă, cu o minicasetă invizibilă pe care este înregistrată o simfonie. În momentul conceperii, când noua fiinţă umană îşi începe cariera, începe derularea; această minicasetă pe care este înscrisă simfonia vieţii, dacă nu este distrusă, se va termina de derulat în clipa morţii.

Este complet anti-ştiinţifică afirmaţia că ceea ce s-a zămislit este o parte din trupul mamei, o excrescenţă, un apendice, un polip, o bătătură la picior, care poate fi eliminată printr-o simplă operaţie. În prezent se realizează fecundarea in vitro şi nimeni nu poate spune că embrionii sunt excrescenţe ale eprubetei în care se află. Noua viaţă umană este autonomă: mama îi oferă doar hrana, oxigenul şi adăpostul. Noua viaţă concepută se autoconstruieşte. Putem face o comparaţie: pentru a construi o casă este nevoie de un arhitect care să facă planul, de un constructor, de materiale corespunzătoare. În zigotul invizibil cu ochiul liber există deja şi proiectantul şi proiectul şi constructorul capabil să pregătească materialele şi să execute marea construcţie a vieţii.

Sub aspect ştiinţific, faptul că avortul înseamnă distrugerea unei vieţi omeneşti este un lucru atât de evident încât un ilustru biolog spaniol (Botella Llusia) face această afirmaţie: este mult mai greu pentru un biolog decât pentru un teolog să justifice avortul.

Viaţa umană, mai ales în faza ei iniţială şi în cea finală, îşi pierde sacralitatea, valoarea absolută, atunci când omul nu-l mai recunoaşte pe Dumnezeu ca fiind izvorul vieţii şi stăpânul absolut al oricărei vieţi. Sunt trei ideologii anticreştine dominante în lumea modernă care au distrus sacralitatea vieţii. Este mai întâi nihilismul lui De Sade, Nietzsche, Stirner şi Schopenhauer, care consideră că totul este zadarnic, lipsit de valoare şi sens, descătuşând astfel egoismul, mania distrugerii, pesimismul, gustul neantului. Pe timp de pace victimele acestei manii a distrugerii sunt în primul rând fiinţele umane care încă nu au văzut lumina zilei. Este în al doilea rând utilitarismul care nu preţuieşte omul pentru ceea ce este în el însuşi, ci pentru ceea ce produce pentru societate. Copilul, fiind cel mai neproductiv dintre fiinţele umane, este sacrificat. Este, în sfârşit, materialismul ateu, pentru care omul, chiar dacă este considerat animal superior, nu poate valora mai mult decât un animal.

Un creştin nu poate să piardă din vedere că prin avort este distrus definitiv şi iremediabil nu numai un corp, dar o fiinţă umană înzestrată cu suflet nemuritor din prima clipă a existenţei, este distrus chipul lui Dumnezeu sădit în om, este distrus şi zădărnicit pentru totdeauna planul pe care Dumnezeu îl are din veşnicie cu privire la orice fiinţă umană chemată la existenţă. Embrionul care nu are un nume şi nici chip uman este capodopera atotputerniciei Creatorului, asupra căreia Dumnezeu îşi fixează privirea plină de iubire.

Este ceea ce cântă atât de frumos psalmistul: "Doamne, tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti [...] Tu mi-ai întocmit rărunchii, tu m-ai ţesut în sânul mamei mele. Te laud că sunt o făptură atât de minunată. Minunate sunt lucrările tale şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! Trupul meu nu era ascuns de tine când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii tăi mă vedeau şi în cartea ta erau scrise toate zilele care îmi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele. Cât de nepătrunse mi se par gândurile tale Dumnezeule şi cât de mare este numărul lor! Dacă le număr sunt mai multe decât firele de nisip" (Ps 139, 1.13-18).