CULTURA VIEŢII

FECUNDAREA ARTIFICIALĂ

Uluitoare realizări ale ştiinţei şi tehnicii

În anul 1969, doi cercetători englezi din Cambridge ajunşi celebri în toată lumea, Edwards şi Stepstoe, au reuşit să realizeze fecundarea în eprubetă a 18 ovocite dintr-un total de 56. Erau primii embrioni umani produşi în laborator. Anterior asemenea experimente mai făcuseră numai medicii puşi în solda ideologiei naziste. După circa 10 ani de tentative, aceiaşi cercetători englezi au reuşit să transfere în uterul matern embrioni obţinuţi în eprubetă şi astfel la 25 iulie 1978, deci acum 20 de ani, se năştea Luiza Brown, primul copil din lume conceput în afara sânului matern. O cucerire a tehnicii secolului nostru care stă pe acelaşi plan cu zborurile spaţiale.

În felul acesta, omul a devenit capabil să-şi domine propria viaţă, să-şi controleze propria concepere.

Această tehnică se numeşte FIVET - cuvânt format din iniţialele cuvintelor "fecundare în vitro şi transfer". În ultimii 20 de ani, numărul copiilor veniţi pe lume prin această metodă este de ordinul miilor.

Se consideră că prin metoda FIVET se rezolvă o problemă care înseamnă o mare suferinţă şi o mare nerealizare pentru multe familii: problema sterilităţii. Se ştie că 10-12% din cupluri sunt în imposibilitate de a avea un copil.

Pentru remedierea acestei situaţii, înainte de a se realiza tehnica fecundării în vitro, s-a recurs la metoda inseminării artificiale. Încercări în acest sens s-au făcut deja din Evul Mediu. Dar această practică s-a dezvoltat abia în secolul al XIX-lea, în special în Franţa. Deşi condamnată de Biserică, s-a practicat inseminarea cu sperma partenerului în cadrul cuplului, numită inseminare artificială omologă. Multe mii de copii s-au născut în Statele Unite prin această metodă în timpul războiului din Coreea. Altfel, datorită lipsei îndelungate de acasă a soldaţilor americani plecaţi pe front, s-ar fi creat un gol demografic. Sperma, congelată, era trimisă acasă de către soldaţii de pe front. Însă rar s-a întâmplat ca un medic în ţări de tradiţie catolică să practice inseminarea cu spermă de la donatori dinafara cuplului, numită inseminare artificială eterologă, până în anii 1960-1970. Între anii 1969-1972 s-au creat bănci de spermă în mai toate ţările. În 1981 erau o jumătate de milion de copii născuţi prin inseminare artificială eterologă şi numărul lor e în continuă creştere. Copiii nu-şi cunosc tatăl, numele donatorului de spermă fiind ţinut secret.

Deja în anul 1949, Papa Pius al XII-lea a condamnat aceste două moduri de inseminare artificială propriu-zisă în care procrearea este separată de unirea conjugală naturală, nu însă inseminarea omologă impropriu-zisă, adică acordarea de asistenţă medicală pentru ca actul conjugal săvârşit în cadrul cuplului să-şi atingă scopul său natural.

În ceea ce priveşte metoda FIVET, la zece ani după ce s-a realizat prima fecundare în eprubetă, a început co-mercializarea embrionilor. Congelaţi în azot la temperatura de -180E embrionii pot fi implantaţi în uterul mamei omolog, în cadrul cuplului, sau eterolog, în afara cuplului, în uterul altei femei, după mulţi ani de la moartea unuia sau a ambilor părinţi. Astfel e posibil ca părinţii să moară într-un secol, iar copii lor să se nască în secolul următor, sau e posibil ca fraţii să se nască la o distanţă de 100 de ani unul de altul. Datorită noii tehnici, noţiunea de mamă s-a extins. Au părut aşa-zisele mame substitutive sau mame prin procură sau utere închiriate care, gratis sau pe bani, prin intermediul unor agenţii specializate în acest domeniu, îşi oferă uterul spre a primi embrioni străini fecundaţi artificial şi a purta sarcina până la capăt.

Astfel se poate întâmpla ca un copil să aibă trei mame: mama care a donat ovulul, mama care a oferit uterul şi a purtat sarcina şi mama proprietară de drept care a voit să obţină în felul acesta un copil. De asemenea, un copil poate să aibă doi taţi şi dacă numărăm şi bunicii, un copil ar putea să aibă 10 bunici şi bunice. Nu mai este nevoie să spun că pe această cale se pot realiza combinaţii şi legături de rudenie dintre cele mai ciudate: copiii se pot trezi fraţi şi surori cu proprii lor părinţi şi bunici sau părinţi ai propriilor lor fraţi şi surori.

S-a găsit, în sfârşit, prin inseminarea de embrioni, posibilitatea şi pentru cuplurile de femei lesbiene să aibă copii. Ba chiar şi pentru grupurile de homosexuali, şi nu numai prin inseminarea de embrioni fecundaţi cu proprii gameţi în uterul unei mame închiriate ci, ascultaţi şi vă minunaţi, chiar prin propria inseminare purtând ei înşişi sarcina.

Din punct de vedere tehnic acest lucru e posibil, căci o sarcină bărbătească se pare că, sub aspect tehnic, nu se deosebeşte de o sarcină extra-uterină. De câţiva ani se fac experienţe foarte discrete în această direcţie în laboratoare australiene şi americane. Tatăl, aşadar, poate să devină şi mama propriului copil. Ne putem aştepta ca în viitor, pe lângă spitalele de maternitate să apară şi spitalele de paternitate. La fel de uluitoare este perspectiva ca o femeie - să zicem o lesbiană - să devină şi mamă şi tată al propriului copil. Partenogeneza (adică naşterea feciorelnică sau dezvoltarea unui individ dintr-un gamet nefecundat), posibilă la reproducerea unor nevertebrate şi plante, nu e posibilă la om, deşi se fac experienţe în acest sens. Dacă se va aplica metoda clonării la om, va fi posibil în viitor ca o femeie, prin fecundarea unui ovul cu nucleul unei celule din propriul corp, să fie şi mamă şi tată al propriului copil.

Odată realizată fecundarea artificială, cercetările şi experienţele continuă în domenii ce ţin de sfera fantasticului.

De pildă, se încearcă fertilizarea trans-specie, adică între gameţi aparţinând la specii diferite, cu scopul e a se obţine himere sau hibrizi. Asemenea fertilizări s-au reuşit între animale de specii diferite: iepuri şi alte specii, între berbeci şi capre. În ceea ce priveşte fertilizarea de gameţi umani cu gameţi ai altor specii de animale, până în prezent nu s-a ajuns la embrioni care să treacă dincolo de prima diviziune, adică de stadiul de 2 celule. Prin aceste experimente se încearcă să se obţină o subspecie-umană, adică o rasă inferioară de oameni care să fie folosită la muncile degradante, ca cele pe care le făceau odinioară sclavii, sau să fie folosiţi ca rezervă de organe pentru transplant.

De asemenea, se fac cercetări pentru a pune la punct tehnica gestaţiei trans-specie, adică implantarea unui embrion uman în uterul unui animal aparţinând altei specii, sporind astfel numărul mamelor închiriate. Unul din cei doi savanţi care a realizat fecundarea în eprubetă, Dr. Robert Edwards, a declarat:

"Această muncă ar putea să se dovedească necesară pentru îmbunătăţirea tehnicilor de fecundare în vitro şi pentru a reduce malformaţiile nou-născuţilor. Ar putea fi necesar să se introducă un embrion uman pentru o scurtă perioadă de timp (6-12 ore) în oviductul unei scroafe sau al unei iepuroaice".

Se urmăreşte şi posibilitatea în sens invers a gestaţiei trans-specie: embrioni de animale transferaţi în sânul femeii. Există femei ecologiste în Statele Unite care şi-au oferit uterul pentru a salva astfel o specie de maimuţe ameninţate cu dispariţia.

Dar ceea ce le stă cu totul la inimă cercetătorilor este ectogeneza. Cuvântul are la origine două cuvinte greceşti: "ectos" = în afară şi "genesis" = naştere. Este vorba de producerea unui uter sintetic, artificial, un fel de incubator uman în care să se poată dezvolta complet copilul, făcând astfel inutil uterul matern.

Pentru a se obţine o naştere prin metoda FIVET trebuie să se producă un număr mare de embrioni fecundaţi în eprubetă. Şansele de reuşită nu depăşesc 10-12%. 20-30% din embrionii transferaţi în uterul matern pier prin avort spontan, ceea ce înseamnă că pentru orice copil obţinut, mor circa 88-90 de embrioni. Având în vedere şi faptul că multe cupluri nu-şi mai reclamă embrionii, există un număr imens de aşa-zişi embrioni orfani. În 1996, numai în Anglia existau 300.000 de embrioni orfani. Ce se face cu acest surplus de embrioni congelaţi? Sunt distruşi masiv după o perioadă prevăzută de legea fiecărei ţări. Legislaţia engleză prevede distrugerea embrionilor după 10 ani de la congelare, cea franceză după 5 ani.

Având în vedere că în mai toate ţările există numeroase centre unde se practică fecundarea artificială - numai în Franţa sunt peste 100 - putem presupune că numărul embrionilor destinaţi distrugerii sunt de ordinul milioanelor.

Cât timp ar putea să reziste embrionii congelaţi? Embrionii congelaţi ai animalelor nu rezistă mai mult de 10 ani. În cartea sa "Embrionul, semn de contradicţie", Prof. Lejeune ne explică cum stau lucrurile. Cuvintele timp (tempus) şi temperatură (temperatura) au aceeaşi origine şi sunt legate între ele. Timpul e legat de temperatură, adică de mişcare moleculelor şi atomilor din ele. Cu cât se diminuează mai mult viteza moleculelor din embrioni şi prin aceasta căldura care se produce prin ciocnirea lor, cu atât se diminuează mai mult temperatura embrionilor. Se congelează nu numai embrionii, ci şi timpul. Până în prezent se realizează temperatura azotului de -180E. Dacă s-ar realiza -273E, adică zero absolut, s-ar anula orice mişcare a celulelor embrionului şi, practic, s-ar anula timpul. Astfel embrionii ar putea să rămână congelaţi, să nu spunem veşnic, dar pentru un timp nedefinit. Şi aici Lejeune face o remarcă ce provoacă fiori. El face o paralelă cu lagărele de concentrare naziste. De fapt, cartea amintită în original, în franceză, poartă titlul "L'enceinte concentrationnaire" = Lagărul de concentrare. Recipientele cu azot din laboratoarele centrelor de fecundare artificială nu sunt altceva decât lagăre de concentrare în care embrioni umani, care pentru Prof. Lejeune sunt fiinţe umane, sunt ţinuţi captivi, dacă nu sunt ucişi, un timp ce nu cunoaşte limită; dacă se realizează temperatura zero absolut, o veşnicie. În comparaţie cu aceste lagăre de concentrare, cele naziste au fost floare la ureche.

Embrionii umani nedistruşi sunt utilizaţi în alte scopuri. Sunt comercializaţi, sunt folosiţi pentru experienţe, se fabrică din ei produse farmaceutice sau produse cosmetice.

Biserica îşi spune cuvântul

În aceste uluitoare realizări ale tehnicii în domeniul inseminării şi fecundării artificiale, apar clar două aspecte absurde ale culturii contemporane. Mai întâi, o luptă înverşunată împotriva vieţii copilului prin propaganda şi legalizarea avortului şi a anticoncepţionalelor, pe de o parte, şi aceeaşi luptă înverşunată de a aduce copii pe lume, prin toate mijloacele, acolo unde natura pune obstacole, pe de altă parte. Şi în al doilea rând, eliminarea oricărei morale din acest domeniu. Tehnica medicală înlocuieşte etica. Ea hotărăşte cine e persoană şi cine nu este persoană, cine trebuie să trăiască şi cine trebuie să moară, tratând embrionul, fătul, copilul ca pe o grămadă de celule, parte a corpului mamei sau a corpului social, proprietate exclusivă a mamei sau a societăţii care poate dispune de ea după bunul plac. Există un singur criteriu moral: tot ce poate realiza tehnica este permis să realizeze.

Într-un document pe care Congregaţia pentru Doctrina Credinţei l-a publicat din dispoziţia Sf. Părinte Papa Ioan Paul al II-lea la 22 februarie 1987, Biserica face din nou cunoscute principiile moralei catolice cu privire la tehnicile bio-medicale care permit să se intervină în faza iniţială a vieţii fiinţei umane şi în însuşi procesul procreării.

Documentul intitulat Donum Dei (Darul lui Dumnezeu) scoate în evidenţă suferinţa soţilor care nu pot avea copii. Dorinţa lor de a avea copii este legitimă şi naturală.

Cu toate acestea, "copilul nu este un lucru datorat şi nu poate fi considerat ca obiect de proprietate, ci mai curând este un dar, darul «cel mai mare» şi cel mai gratuit al căsătoriei. ...el trebuie să fie rodul specific al iubirii conjugale a părinţilor săi. Şi dacă e vorba de drepturi, e copilul cel care le are. E dreptul pe care îl are copilul de a fi respectat ca persoană din momentul conceperii sale".

Soţii care se găsesc în această situaţie dureroasă, "sunt chemaţi să descopere în ea ocazia unei speciale participări la crucea Domnului, izvor de fecunditate spirituală". Cuplurile sterile nu trebuie să uite că "chiar atunci când procrearea nu este posibilă, pentru aceasta viaţa conjugală nu-şi pierde valoarea. Sterilitatea fizică poate fi pentru soţi o ocazie de a face servicii importante altor persoane umane, cum ar fi, de pildă, adopţia, diferitele forme de opere educative, ajutorul acordat altor familii, copiilor săraci şi handicapaţi".

Aducerea pe lume a unui copil prin metoda FIVET costă pentru familia sterilă o avere: între 66.000 şi 114.000 de dolari, iar în caz de hipofertilitate masculină poate ajunge până la 800.000 de dolari. Câţi copii care mor de foame ar putea fi salvaţi de la moarte cu banii plătiţi pentru un copil născut prin fecundare în eprubetă?

Într-o carte cutremurătoare intitulată "Cetatea bucuriei", autorul, un tânăr american, Max Loeb, venit la Calcutta la chemarea unui preot francez, Paul Lambert, descrie situaţia pe care a găsit-o în India: cel puţin 140 de milioane de indieni subnutriţi; din cei 23 de milioane de copii care se nasc anual numai trei milioane au şansa să ajungă sănătoşi la vârsta adultă; copii rahitici cu burta ca un balon; mici monştri, care la vârsta de 18 luni nu au 3 kg., ce seamănă a mumii egiptene, cu fontanela neînchisă, pe care mamele îi pun pe masa de consultaţii; mame care asistă neputincioase la agonia copiilor lor. Printre numeroasele întâmplări tragice descrie un fapt petrecut a doua zi de la sosirea lui la Calcutta. O tânără mamă îi aduce un copil şi i-l aşează pe masa de consultaţii. Disperată, îşi descoperă pieptul, îşi strânge cu ambele mâini sânii sterpi şi strigă: "Sunt uscaţi, sunt uscaţi!" Văzând pe perete o reclamă pentru lapte, reprezentând un copil dolofan, se repede, rupe în bucăţi afişul, ia copilul şi i-l pune cu forţa în braţe doctorului spunându-i: "Ia-l, du-l în ţară la tine! Salvează-l". În aceeaşi zi medicul a citit scrisă cu litere de-o şchioapă o veste senzaţională: "La Calcutta, câţiva medici au adus pe lume un copil fecundat în eprubetă". Câţi copii suferă şi mor de foame în lume pentru a plăti luxul unei familii, devenită poate sterilă din propria vină, de a avea un copil prin tehnica FIVET?

În documentul amintit, Biserica condamnă atât inseminarea artificială cât şi fecundarea artificială pentru mai multe motive. Mai întâi, pentru că prin aceste metode actul procreării este separat de actul unirii conjugale:

"În trupul şi prin trupul lor, soţii îşi consumă căsătoria şi pot deveni tată şi mamă... Originea fiinţei umane rezultă astfel dintr-o procreare ce ţine de unirea nu numai biologică dar şi spirituală a părinţilor uniţi prin legătura căsătoriei".

Numeroşi ginecologi, psihologi şi psihanalişti atrag atenţia asupra pericolului dezechilibrului psihic al cuplului atunci când patul nupţial este transformat în laborator biologic. Pentru a realiza o asemenea fecundare forţată, specialiştii în tehnica reproducerii invadează spaţiul cel mai intim, ţinând sub control, programând şi supraveghind uneori ani de zile viaţa sexuală a cuplului.

Dar, mai ales, sunt condamnate aceste practici întrucât sunt încălcate drepturile fundamentale ale copilului:

"...copilul are dreptul... să fie rodul actului specific al iubirii părinţilor săi şi are de asemenea dreptul de a fi respectat ca persoană din momentul conceperii sale.... Originea unei persoane este... rezultatul unei dăruiri. Copilul care se naşte trebuie să fie rodul iubirii părinţilor săi. El nu poate fi nici voit, nici conceput ca produs al unei intervenţii a tehnicilor medicale şi biologice; acest lucru înseamnă a-l transforma într-un obiect al unei tehnologii ştiinţifice.... Faptul că un lucru din punct de vedere tehnic este posibil, prin aceasta nu este din punct de vedere moral admisibil".

Copilul are dreptul la sânul propriei sale mame:

"Maternitatea de împrumut reprezintă o neîmplinire obiectivă a obligaţiilor iubirii materne, a fidelităţii conjugale şi a maternităţii responsabile; ea ofensează demnitatea copilului şi dreptul acestuia de a fi conceput, adus pe lume şi educat de proprii săi părinţi...".

Este o coborâre a omului la nivelul animalului, a aplica la om tehnicile folosite la reproducerea animalelor:

"Tentativele sau ipotezele făcute pentru a obţine o fiinţă umană fără nici o legătură cu sexualitatea, prin «fisiune gemelară», clonare, partenogeneză, trebuie considerate ca fiind contrare moralei, deoarece se împotrivesc demnităţii atât a procreării umane cât şi a unirii conjugale".

În termeni deosebit de severi Biserica condamnă distrugerea sau folosirea în diferite scopuri a embrionilor umani produşi artificial.

"A ucide creaturi umane nevinovate, chiar dacă acest lucru se face în favoarea altora, constituie un act absolut inacceptabil... A folosi embrionul uman sau fătul ca instrument reprezintă un delict împotriva demnităţii lor de fiinţe umane care au dreptul la acelaşi respect datorat copilului deja născut şi oricărei persoane umane... Este imoral să se producă embrioni umani destinaţi să fie folosiţi ca "material biologic disponibil... Aşa cum condamnă avortul voluntar, la fel Biserica interzice să se atenteze la viaţa acestor fiinţe umane. Trebuie denunţată deosebita gravitate a distrugerii voluntare a embrionilor umani obţinuţi în eprubetă..." (Evangelium vitae).

Într-un discurs din 24 Mai 1996, Papa Ioan Paul al II-lea a adresat din nou un apel oamenilor de ştiinţă, juriştilor, guvernelor, instituţiilor internaţionale în acest sens:

"Apelez la conştiinţa responsabililor lumii ştiinţifice şi în special la medici cerând să se pună capăt producerii de embrioni umani, având în vedere faptul că nu se întrezăreşte nici o cale de ieşire din punct de vedere moral pentru destinul uman al miilor şi miilor de embrioni «congelaţi» care totuşi sunt şi rămân întotdeauna titularii unor drepturi esenţiale şi, ca atare, trebuie tutelaţi din punct de vedere juridic ca persoane umane".

Embrionul este persoană umană

Cheia rezolvării acestor probleme deosebit de grave este tocmai această expresie pe care o găsim în documentele Bisericii şi mai ales pe buzele actualului Papă: persoana umană. Embrionul este persoană umană din momentul fecundării. Dar cine acordă embrionului statutul de persoană umană?

La elaborarea acestui statut sunt chemaţi experţi din mai multe domenii: cercetători, biologi, filosofi, moralişti, jurişti şi teologi.

Mai întâi cercetătorii în genetică şi embriologie stabilesc statutul ontologic sau fiinţial al embrionului, răspunzând la întrebarea: ce este embrionul? Pe scurt, concluziile fundamentale şi indiscutabile la care ei au ajuns sunt următoarele:

Embrionul este o fiinţă vie. Evident, nu este un lucru neînsufleţit şi inert, cum ar fi de pildă un fir de praf.

Viaţa embrionului e viaţă umană. Prima celulă, zigotul, conţine numărul de cromozomi tipic speciei umane, cu capacitatea ca, dezvoltându-se, să devină un organism uman. Prin urmare, embrionul este o fiinţă umană.

În al treilea rând, embrionul este un individ al speciei umane. Individ înseamnă ceva care nu poate fi identic cu altceva; e un unicat. În momentul în care cei 23 de cromozomi ai nucleului ovulului, s-au unit cu cei 23 de cromozomi ai spermatozoidului formând o nouă celulă, zigotul, acesta este un unicat: are un patrimoniu genetic uman complet, original, diferit de al tatălui şi al mamei şi de al oricărei alte fiinţe umane. Scrie Prof. Jean Daussat: "Nu au fost şi nu vor fi niciodată pe pământ, cu excepţia gemenilor adevăraţi, doi oameni egali din punct de vedere genetic". În patrimoniul genetic al primei celule sunt înscrise toate trăsăturile noii fiinţe umane, în cele mai mici detalii: inclusiv culoarea părului şi a ochilor. Nu este exclus ca în viitor, din prima celulă umană, oamenii de ştiinţă să developeze, să realizeze deja fotografia omului adult. Când s-a născut prima fiinţă umană fecundată în eprubetă, Luiza Brown, Prof. Jérôme Lejeune a declarat: "Incredibil, acea fiinţă minusculă concepută pe care Edwards şi Stepstoe au implantat-o în uterul doamnei Brown... era tânăra Luiza", care are astăzi 20 de ani.

De altfel, însuşi Edwards nu a ezitat nici o clipă se definească ovulul fecundat, zigotul, ca fiind "o fiinţă umană microscopică în stadiul cel mai precoce de dezvoltare".

În Anglia, celebra comisie Warnock a stabilit că viaţa individuală începe din ziua a 14-a de existenţă a embrionului; înainte de această dată nu i se recunoaşte embrionului statutul de individ uman. Cu această ocazie s-a inventat expresia artificială de pre-embrion. Această distincţie netă care s-a făcut între primele două săptămâni şi restul vieţii embrionului nu a fost rezultatul unor cunoştinţe ştiinţifice noi şi aprofundate, ci a fost dictată de motive străine ştiinţei.

Unul dintre membrii Comisiei amintite, McLoren, a mărturisit că pentru a se introduce această distincţie: pre-embrion până la 14 zile, embrion după 14 zile a intervenit "o anumită presiune din afara comunităţii ştiinţifice". Se urmărea prin aceasta să se dea un suport ştiinţific legii care avea să fie dată prin care se autoriza distrugerea embrionilor până la 14 zile şi folosirea lor pentru experienţe sau în alte scopuri.

Pretextul invocat de comisia engleză pentru a-i refuza embrionului până în ziua a 14-a calitatea de individ uman, şi anume, faptul că până la această dată poate avea loc sciziunea gemelară, nu are temei ştiinţific. Lucrurile sunt simple: în momentul în care embrionul se divide în doi embrioni gemeni, apar doi indivizi umani noi.

Având în vedere faptul că de la stadiul de zigot până la sfârşitul vieţii nu e discontinuitate, faptul că adultul este aceeaşi fiinţă umană care mai înainte era embrion, Prof. Antoine Suarez, directorul centrului pluridisciplinar "L'émbryon humain" formulează această dilemă: "Din două una: sau adultul e o persoană şi în acest caz embrionul este o persoană, sau embrionul nu este o persoană şi atunci nimeni nu este persoană".

De fapt, clarificarea statutului de persoană nu este de competenţa ştiinţelor biologice, ci a filosofiei.

"Persoana" este un concept pe care l-a elaborat filosofia, mai exact filosofia creştină din primele veacuri ale Bisericii când s-au căutat noi instrumente conceptuale necesare pentru formularea în termeni cât mai exact posibili a misterelor Sfintei Treimi (cele trei Persoane divine) şi Întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Definiţia clasică pe care filosofia creştină a dat-o persoanei este cea formulată de Boethius: "rationalis naturae individua substantia". În traducere liberă: persoana este "individul care posedă o natură raţională".

Însă filosofia şi toată cultura modernă au abandonat concepţiile filosofice în care s-a născut conceptul de persoană. S-a păstrat doar numele de persoană, nu şi conţinutul conceptual iniţial. Termenul de persoană, înlocuit adesea cu acela de subiect, nu mai are în cultura modernă o semnificaţie precisă, acceptată de toată lumea. De aici dificultatea când e vorba de a acorda statutul de persoană embrionului uman: care statut şi care persoană?

Experienţa comună confirmată de cea mai avansată ştiinţă genetică şi embriologică admite un fapt evident, anume, că individul speciei umane e identic cu persoana. Nimeni nu numeşte persoană o pisică, sau un câine, sau o maimuţă oricât ar fi ea de "evoluată" şi "superioară". De aici rezultă logic că dacă e dovedit că embrionul uman este un individ uman, e clar şi incontestabil că embrionul uman e totodată persoană.

Afirmaţia că embrionul uman nu este persoană îşi are originea şi explicaţia în concepţiile metafizice şi antropologice moderne. De la Kant încoace, gândirea filosofică modernă, în mare parte, reduce întreaga realitate la ceea ce apare, adică la fenomene (fenomena). Vreo realitate invizibilă a lucrurilor (noumena) afară de fenomene, ori nu există, ori nu se poate spune nimic despre ea. Aplicând această concepţie la om, persoana umană există când apare în activitatea specific umană pe care o desfăşoară organismul biologic: e vorba de acţiunile conştiente şi libere ale minţii şi voinţei. Acestea constituie persoana umană. Embrionul, neavând posibilitatea de a săvârşi asemenea acţiuni conştiente şi libere, evident, nu este persoană. Cum acţiunile specific umane pot fi săvârşite când apare sistemul nervos, adică atunci când embrionul are 14 zile, şi încetează când creierul moare, omul este persoană umană între aceste limite. Acesta este al doilea argument pe care îl aduc legislaţiile care autorizează uciderea embrionilor până în ziua a 14-a sau folosirea lor în diferite scopuri. Aceasta este o concepţie filosofică, antropologică, nefundamentată. Ea s-a elaborat la vremea când nu se descoperise microscopul cu ajutorul căruia să poată fi văzut un zigot şi încă nu se descoperise codul genetic.

Datele ştiinţifice pe care ni le oferă genetica în prezent arată că întregul organism uman individual, inclusiv creierul, e deja prezent în mod real, în toate detaliile sale în zigot. Dacă creierul nu ar fi în zigot, el ar lipsi, în mod inevitabil, şi în făt şi în copil. Aşa cum în zigot există viaţa umană, tot astfel există în el capacitatea radicală şi reală a activităţii umane care va deveni operantă când va dispune de instrumentele necesare. Exact ca şi în exemplul dat de Prof. Lejeune: zigotul e caseta pe care este imprimată simfonia vieţii; ea va deveni operantă, se va transforma în unde sonore, când va exista instrumentul necesar: casetofonul.

Dacă se acceptă concepţia impusă de filosofia modernă, logic şi inevitabil se trage această concluzie: copiii până la vârsta judecăţii, nebunii, bolnavii în comă şi orice om cât timp doarme, nefiind capabili de acţiuni conştiente şi libere, nu mai sunt persoane umane, avem dreptul să-i ucidem.

Pentru a nu cădea în absurd, trebuie să acceptăm statutul ontologic al embrionului stabilit de biologi şi definiţia persoanei formulate de Boethius: prin faptul că este un individ al speciei umane, embrionul este persoană umană din momentul conceperii.

Dacă embrionul este persoană, el trebuie tratat ca persoană. În acest caz le revine moraliştilor să stabilească statutul etic al embrionului, adică să stabilească drepturile şi datoriile.

Evident, embrionul nu are obligaţii, ci numai drepturi, iar dreptul cel dintâi şi fundamental este acela de a i se respecta viaţa şi demnitatea de persoană umană.

Ceilalţi au numai obligaţii faţă de embrion: obligaţia de a-i respecta viaţa, - avortul sau distrugerea lor fiind crimă -, obligaţia de a-i respecta demnitatea ca oricărei alte persoane umane, obligaţia de a-i acorda toate îngrijirile spre a creşte şi a se dezvolta sănătos şi armonios.

Unul din iniţiatorii gândirii moderne, Immanuel Kant, scrie: "Omul, în toate acţiunile sale, atât în cele care îl privesc pe el însuşi, cât şi în cele care se referă la alţi oameni, trebuie considerat întotdeauna ca scop, şi niciodată ca mijloc". În baza acestui principiu, este inadmisibil din punct de vedere moral ca embrionul uman să fie folosit în avantajul altora: drept cobai pentru experimente, pentru fabricarea medicamentelor sau a altor produse.

Chiar dacă ar exista motive să ne îndoim că viaţa umană individuală şi personală începe în momentul conceperii, - ceea ce nu e cazul -, obligaţia normală de a respecta drepturile embrionului rămâne valabilă. Câteva comparaţii pot lămuri mai bine lucrurile.

Dacă şoferul unui camion vede ceva în faţa lui şi se îndoieşte dacă este un om sau un sac, dacă trece peste el, se face vinovat de un comportament criminal. În nici un stat nu este permisă înmormântarea dacă ar exista îndoiala că cel care urmează să fie înmormântat ar fi posibil să fie viu. Nici o legislaţie nu autorizează prelevarea de organe pentru transplant dacă există cea mai mică bănuială că potenţialul donator e încă viu.

În sfârşit, e obligaţia juriştilor, a parlamentarilor, a insti-tuţiilor publice de a stabili statutul juridic al embrionului, adică de a extinde la embrion protecţia drepturilor pe care o acordă altor persoane care nu se pot apăra singure, cum sunt copiii, bătrânii, bolnavii, handicapaţii fizici şi mintali şi a fixa prin lege sancţiuni penale împotriva celor care încalcă drepturile embrionului uman.

Când oamenii se joacă de-a "micul dumnezeu"

Dar dacă savanţii biologi, filosofii, moraliştii, juriştii sunt materialişti, nu cred în existenţa lui Dumnezeu şi a sufletului şi consideră că omul face parte dintr-o specie de animale ca oricare altă specie de animale, cine mai poate salva viaţa şi demnitatea de persoană umană a embrionului? Numai teologii care vorbesc în numele lui Dumnezeu.

Concepţia creştină cu privire la om nu este şi nu poate fi materialistă. Omul, după învăţătura creştină, este trup însufleţit de spirit sau spirit întrupat, ceea ce înseamnă că apariţia unei noi fiinţe umane nu poate fi un fenomen exclusiv biologic, simplu rezultat al unor complexe reacţii biochimice între două celule. Unirea acestor două celule este însoţită de acţiunea creatoare a lui Dumnezeu, adevăratul şi unicul Creator al sufletului omului. Acest adevăr pe care îl găsim clar revelat în primele pagini ale Genezei, îşi găseşte o frumoasă formulare în cuvintele simple ale Papei Ioan Paul al II-lea:

"La originea oricărei persoane umane este un act creator al lui Dumnezeu; nici un om nu vine la existenţă din întâmplare; el este ţinta iubirii creatoare a lui Dumnezeu" (Discursul din 17 septembrie 1983).

Se poate ridica întrebarea: în cazul gemenilor, când crează Dumnezeu sufletul? Când începe creaţia individuală? Acest fenomen se verifică în proporţie de 1 la circa 250 de embrioni, adică în procentaj de 0,4%. Fenomenul constă în divizarea primei celule, - sau a uneia din primele celule -, încă totipotente şi, deci, nediferenţiate în două celule genetic egale. Dacă această scisiune gemelară, numită în paralel, este de natură ereditară, adică este datorată unei potenţialităţi înscrise în patrimoniul genetic al zigotului, este clar că de la concepere, deja în prima celulă nu este unul, ci doi indivizi umani, şi deci, două suflete create de Dumnezeu.

Dacă este vorba de scisiunea gemelară numită în serie, adică prima celulă este divizată în două celule egale în mod artificial printr-o metodă asemănătoare cu cea a clonării, atunci putem presupune că individul constituit la concepere în prima celulă dispare şi în momentul scisiunii Dumnezeu crează pentru cei doi indivizi două suflete noi.

Acţiunea creatoare a lui Dumnezeu în momentul conceperii noului embrion ne obligă să-l recunoaştem pe Dumnezeu drept Stăpânul absolut al vieţii. Dar Dumnezeu Stăpânul este în acelaşi timp Tată, care îl cheamă pe om să fie colaborator al său la lucrarea de creaţie şi îl invită pe om să împărtăşească cu el aceeaşi viaţă, aceeaşi fericire, aceeaşi glorie divină.

Viaţa fiecărui om vine de la Dumnezeu şi se îndreaptă, în final, spre Dumnezeu. Această relaţie profundă cu Dumnezeu conferă persoanei şi vieţii umane inviolabilitate şi sacralitate. Viaţa umană este sacră şi inviolabilă din momentul iniţial al conceperii până la sfârşitul ei natural. Când Dumnezeu este înlăturat, omul îi ia locul şi se erijează în stăpân al vieţii proprii şi al vieţii altora, în special al celor slabi şi lipsiţi de apărare. Aşa s-a născut în timpurile noastre o adevărată cultură a morţii. Cele mai grave manifestări ale culturii morţii sunt avortul şi eutanasia, dar nu sunt singurele.

Cât priveşte tehnicile procreării artificiale cu tot ce rezultă din ele: manipularea şi tehnicizarea sexualităţii umane, pierderea respectului pentru viaţa umană la începuturile ei, distrugerea masivă de embrioni, folosirea acestora ca material de experienţă, etc., deşi se prezintă sub masca inocentă a filantropiei, ele nu pot ascunde intenţia reală care stă la originea lor: dorinţa omului de a o face pe "micul dumnezeu" - "jouer au petit dieu" - cum spun francezii, ambiţia de a crea viaţa spre a se considera stăpânul vieţii şi al morţii şi a se proclama total autonom faţă de Creator, a cărui existenţă o refuză. Citim în primele capitole ale Genezei: "Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden... El a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare; în mijlocul grădinii, (a făcut să răsară) pomul vieţii şi pomul cunoaşterii binelui şi răului". Omul nu a rezistat tentaţiei Ispititorului şi a mâncat din pomul cunoaşterii binelui şi răului. "În ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu". Omul a păcătuit voind să-şi atribuie o prerogativă pe care o are numai Dumnezeu: aceea de a hotărî ce este bine şi ce este rău. Acesta este în esenţă păcatul primului om. Rămânea cea de a doua prerogativă care îi aparţine exclusiv lui Dumnezeu: aceea de Stăpân suprem şi unic al vieţii. Ispititorul putea să-i prezinte şi a doua tentaţie. De aceea "Domnul Dumnezeu a zis: să-l împiedicăm acum, aşadar (pe om) ca nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci". Astfel omul ar fi acaparat şi a treia prerogativă care îi aparţine exclusiv lui Dumnezeu: veşnicia. "De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului; la Răsăritul grădinii Edenului a pus nişte Heruvimi care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii". Deşi izgonit din paradisul pământesc, omul urmează în continuarea glasul Ispititorului care îl îndeamnă să fie ca Dumnezeu, să-i fure acestuia prerogativele; să hotărască el ce este bine şi ce este rău, să fie el stăpânul vieţii şi al morţii. Sfidând sabia de foc a Heruvimilor, omul, în orgoliul său luciferic, continuă să-şi întindă mâna spre pomul vieţii. Putem presupune că îngerul i-o va reteza când omul va merge cu îndrăzneala prea departe.