CULTURA VIEŢII

Capitolul al VI-lea
A treia parte: Bioetica, eutanasia şi demnitatea morţii

Contextul cultural actual

Practica nazistă a eutanasiei programate a constituit primul program politic de eutanasie aplicat. Conform cercetărilor făcute pe baza documentelor procesului de la Nuremberg, între anii 1939-1941 au fost eliminate peste 70 de mii de vieţi, considerate "existenţe fără valoare vitală" ⁽⁶⁾ .

Raţiunea care s-a aflat la baza acelui program - ca şi la cel privind eliminarea evreilor şi prizonierilor din lagărele de concentrare - trebuia legată de rasism şi de statalismul absolutist care coincidea cu cel mai cinic calcul de reducere a cheltuielilor statului în scopul concentrării resurselor economice spre cheltuielile de război. Pe drept cuvânt s-a observat că ideologia, care ne împinge acum spre legitimizarea prin lege a eutanasiei, nu este aceeaşi şi s-ar comite o eroare sociologică şi istorică atunci când din spirit polemic, s-ar invoca nazismul pentru a o combate. ⁽⁷⁾

Desigur, raţiunile invocate de susţinătorii de azi nu concordă, iar analiza trebuie făcută în mod obiectiv şi fără patimă. Există însă un punct comun între teoriile naziste şi ideologia favorabilă eutanasiei şi anume lipsa conceptului de emergenţă (situaţie critică) - transcendenţă a persoanei umane; Atunci când se ignoră această valoare, strâns legată de existenţa unui Dumnezeu Persoană, voinţa omului exercitată asupra omului este revendicat de conducătorul politic al unui regim absolutist sau de criteriile individualismului. Dacă viaţa umană nu contează pentru ea însăşi, cineva o va putea instrumentaliza mereu în vederea unor scopuri contingente. Deşi nu există o sociologie sistematizată a fenomenului pe care îl analizăm, putem rezuma concluziile unor cercetători, jurişti, în următoarele trei componente sau matrice ale mişcării în favoarea eutanasiei.

Secularizarea gândirii şi a vieţii

Aceasta nu permite înţelegerea semnificaţiei morţii şi a valorii durerii. Mentalitatea secularizată are - după cum se ştie - diverse gradaţii: se poate exprima ca o apreciere justă a autonomiei relative şi a valorii realităţilor temporale; se exprimă şi ca interes exclusiv faţă de realităţile mondene şi, deci, ca un refuz al oricărei dependenţe a omului faţă de Dumnezeu şi faţă de legea morală. In aceste două atitudini secularizarea aratăincapacitatea ei de a da un sens durerii şi morţii. Moartea are un sens doar dacă, privând omul de bunurile pământeşti, ea deschide speranţa către o viaţă perfectă. Incapacitatea de a da sens morţii conduce la două atitudini legate între ele: pe de o parte, ea este ignorată şi înlăturată de către conştiinţă, cultură, viaţă, fiind exclusă mai ales în calitate de criteriu veridic şi de evaluare a existenţei cotidiene, iar, pe de altă parte, este anticipată pentru a evita şocul frontal cu conştiinţa. ⁽⁹⁾

Eutanasia se leagă de procesul de secularizare care pătrunde în societatea noastră şi care se exprimă mai ales ca formă supremă de revendicare a independenţei omului faţă - sau mai ales - în faţa lui Dumnezeu şi, în consecinţă, consideră inutilă suferinţa şi refuză simbolismul religios al morţii " ⁽¹⁰⁾

Moartea pentru credincios indică raportul său şi prima dependenţă de Dumnezeu, ea aşează viaţa în mâinile lui Dumnezeu într-un act de totală supunere. Eutanasia şi suicidul constituie semnul revendicării din partea omului a dreptului de a dispune de sine, de propria viaţă şi moarte. Secularizarea este consolidată în era industrială de căutarea utilitarismului productivist şi, în consecinţă, de etica hedonismului, pentru care moartea şi durerea sunt elemente de maximă tulburare. Pentru acest tip de cultură, durerea şi suferinţa capătă o încărcătură de non valoare şi determină refuzul.

De aici se naşte acel "tabu" al morţii cu tot cortegiul său, de aici se naşte cererea socială a unui gen de medicină care să asigure " deplina bunăstare fizică, psihică şi socială" şi o moarte fără durere. Moartea a devenit un "tabu", un cuvânt ce nu trebuie pronunţat şi, aşa cum se întâmpla odinioară în privinţa sexului, el nu trebuie rostit în public.

Eutanasia, ca fugă de durere şi agonie, are loc întâi în spirit şi apoi în societate şi în drept.

Viziunea secularizată a vieţii şi fiinţei umane a fost " humus-ul," pe care a înflorit acea mentalitate, acea viziune culturală pe care Ioan Paul al II-lea a definit-o "cultură a morţii" . O viziune în care, după pierderea sensului transcendent al persoanei umane, nu mai suntem capabili să recunoaştem valoarea inviolabilă a propriei vieţi; astfel ajungem să propunem eliminarea ei ca pe un lucru bun, în circumstanţe determinate. ⁽¹¹⁾

Începutul acestui tip de ideologie favorabilă eutanasiei este cunoscutul Manifest privind eutanasia publicat de "The Humanist (iulie 1974), semnat de circa 40 de personalităţi printre care laureaţi ai Premiului Nobel Monod, Pauling, Thomson. Acest manifest merită să fie comentat, pentru că pune în lumină o componentă analogă mentalităţii în favoarea eutanasiei.

Scientismul naţionalist şi umanitarist

Gândirea scientistă, al cărei principal reprezentat este Monod, porneşte de la presupunerea că cunoaşterea obiectivă este posibilă numai în domeniul ştiinţei experimentale; aceasta este incompatibilă cu oricare din tipurile de cunoaştere, definită de el subiectivă şi, deci , exclude valorile etice, pe care însă Monod le include în domeniul mitului şi al imaginaţiei. Omul, apărut întâmplător într-un univers apărut din "întâmplare" şi din "necesitate", este propriul stăpân şi nu are în afara propriei fiinţe alt punct de referinţă: raţiunea, cea "ştiinţifică", este unicul său ghid şi nu trebuie să răspundă decât propriului destin. "Omul ştie în sfârşit că este singur, în imensitatea indiferentă a Universului unde a apărut din întâmplare." ⁽¹²⁾

Date fiind aceste premise, Manifestul,mai mult sau mai puţin logic, concluzionează: "afirmăm că este imoral să accepţi sau să impui suferinţa. Credem în valoarea şi în demnitatea individului; aceasta implică necesitatea libertăţii de a decide raţional propria soartă". Cu alte cuvinte trebuie să fie oferite mijloacele de a muri blând, uşor, tuturor celor care sunt afectaţi de boli incurabile ajunse în ultimul stadiu.

"Nu poate exista eutanasie umanitară în afara celei care provoacă o moarte rapidă şi fără durere, şi este considerată spre binele celui interesat. Este un lucru crud şi barabar a pretinde ca o persoană să fie menţinută în viaţă împotriva voinţei sale, refuzându-i-se eliberarea dorită, atunci când viaţa sa a pierdut orice demnitate, frumuseţe, semnificaţie şi perspectivă. Suferinţa inutilă este un rău care ar trebui evitat în societăţile civilizate. Recomandăm celor care împărtăşesc părerea noastră să semneze "ultima lor dorinţă de viaţă" preferabil când sunt încă sănătoşi, declarând că doresc să li se respecte dreptul de a muri demn...Deplorăm morala lipsită de sensibilitate ţi restricţiile legale care împiedică examinarea acestui caz etic, care este eutanasia. Facem apel la opinia publică luminată, să depăşească tabuurile tradiţionale şi să manifeste compasiune faţă de suferinţele inutile din momentul morţii. Fiecare individ are dreptul de a trăi \n demnitate şi a muri \n demnitate." ⁽¹³⁾

Orizontul cultural al documentului este clar : peste ateismul materialistic de fond se instaurează exigenţa ştiinţei de a transforma moartea din "întâmplare" în "eveniment" calculat şi programat. ⁽¹⁴⁾ După cum s-a remarcat în mod just, la baza acestor concepţii se află lipsa credinţei în Dumnezeu şi în viaţa veşnică ce s-a deschis omului, dar, poate , mai înainte şi mai radical, moartea metafizicii şi ontologiei persoanei. Când valoarea "obiectivă" a persoanei a dispărut din gândirea occidentală în favoarea filozofiilor imanenţei şi subiectivismului, moartea omului în valoarea lui transcendentă, era deja bine înrădăcinată în conştiinţe; restul - eutanasia, suicidul sau violenţa - a urmat în mod logic. Este ca şi cum, atunci când omului, care nu mai realizează valoarea transcendentă a persoanei, nu-i mai rămâne decât să se simtă un simplu obiect. Concepţia personalistă asupra omului, acceptând pentru fiecare persoană umană limita timp-mortalitate, depăşeşte totuşi orizontul pământesc al individualismului recunoscând valoarea obiectivă, transcendentă a persoanei şi destinaţia sa ultrapământească. Noi trebuie să admitem lecţia lui Heidegger care consideră moartea înscrisă în întregul vieţii, ca lumina ce descoperă limita şi să pregătim lecţia despre metafizica Sf. Toma, care deschide fiinţa personală a omului spre viaţa ultrapământească.

Dezechilibrul medicinei între tehnologie şi umanizare

Progresele medicinii au acutizat problema eutanasiei, sau putem spune, au evidenţiat mai mult problema "morţii demne". Acest lucru s-a petrecut în două direcţii: în direcţia progresului tehnologic al asistenţei acordate muribunzilor şi în direcţia deja amintită a socializării medicinii.

"Progresele recente ale ştiinţei se repercutează tot mai mult asupra practicii medicale, mai ales în ce priveşte îgrijirea bolnavilor gravi şi a muribunzilor" ⁽¹⁵⁾.

Discuţiile desfăşurate în anul 1075 privind cazul Karen Ann Quilan au evidenţiat faptul că progresele medicale îngreunează tot mai mult definirea frontierelor dintre viaţă şi moarte, dintre coma ireversibilă şi cea reversibilă.

Tehnicile de reanimare permit multora o revenire miraculoasă, dar adesea, şi îi condamnă pe alţii la tratamente care prelungesc mai mult agonia decât viaţa. ⁽¹⁶⁾

Efortul tehnologic din sălile de reanimare este însoţit adesea de izolarea şi însingurarea bolnavului, de separarea lui de rude chiar în momentul morţii, de o singurătate în ciuda existenţei corpului medical ce operează la aparate.

Aceste situaţii limită ridică probleme etice privind permisivitatea şi obligativitatea unor intervenţii tehnice de reanimare dincolo de un anumit punct şi pun problema etică a obligativităţii asistenţei umane, psihologice pentru acest tip de muribunzi.

Cealaltă serie de probleme etice ale medicinii actuale este constituită de consecinţele socializării medicinii. Exigenţa condiţiei de sănătate, susţinută de cererea unei bunăstări individuale şi sociale, determină o aglomerare a spitalelor şi, în consecinşă, o depersonalizare a asistenţei sanitare, conducând la izolarea muribundului în saloane ; toate acestea determină o dificultate reală pentru personalul de asistenţă medicală de a trece de la o simplă asistenţă tehnică, la o asistenţă umană. ⁽¹⁷⁾

Învăţătura Magisteriului Bisericii Catolice

Ajunşi în centrul analizei etice, vom face o sinteză a documentelor Magisterului Bisericii pe această temă, pentru a evidenţia etapele progresive de îmbogăţire şi clarificare. Liniile directoare ale doctrinei Bisericii Catolice, pentru cel care le parcurge în mod cronologic sunt orientate astfel încât să ofere următoarele:

a) clarificarea şi prezentarea distinctă a conceptelor în mod progresiv. Rezultă astfel definiţia reală a eutanasiei , a noţiunii de terapie a durerii pe care o comportă scurtarea indirectă a vieţii, conceptul de mijloace terapeutice "extraodinare sau neproporţionate", refuzul îngrijirii terapeutice sau distanasia;

b) se constată de asemenea amploarea progresivă înregistrată de discuţiile privind eutanasia; se stabileşte conexiunea cu alte forme şi atitudini culturale contrare vieţii, şi se precisează tot mai mult sarcina comunităţii creştine în sens preventiv, în scopul de a oferi o asistenţă adecvată muribunzilor.

Doctrina Bisericii Catolice porneşte, printre altele, de la următoarele puncte precise: recunoaşterea caracterului sacru al vieţii omului, deoarece el este creatură, primatul persoanei asupra societăţii, datoria consecventă a autorităţilor de a respecta viaţa inocentă ( fără ca această problemă să influenţeze opinia privind pedeapsa cu moartea) : acestea sunt punctele cheie asupra cărora gândirea Bisericii Catolice nu se va modifica niciodată. ⁽¹⁸⁾

Principalele surse de trimitere sunt:

Pius al XII-lea

• Enciclica Mystici Corporis (29 iunie 1943) care relua un răspuns oficial dat printr-un Decret al Sf. Oficiu ( din 2 decembrie 1940), referitor la practica nazistă privind "eliminarea forţată", motivată de "tarele psihice şi fizice".
• In ce priveşte uciderea din milă de către medic sau la cererea pacientului, avem multe discursuri ale lui Pius al XII-lea, începând cu cel ţinut la Asociaţia medico-biologică "Sf. Luca", din 12 noiembrie 1944.
• Discursul rostit în faţa participanţilor la primul Congres de Histopatologie a sistemului nervos (14 septembrie 1952) privind necesitatea de a avea consensul pacientului.

O condamnare explicită a eutanasiei de către Papa Pius al XII-lea, a fost făcută participanţilor la Congresul Internaţional al Medicilor Catolici şi la Uniunea Catolică de Obstetrică (29 octombrie 1951) ⁽¹⁹⁾ . In acest discurs găsim şi o precizare importantă în legătură cu ceea ce unii numesc impropriu "eutanasie indirectă" şi care, în realitate, trebuie definită ca "terapie a durerii".

Paul al VI-lea

• Paul al VI-lea, în timpul pontificatului său, a avut multe ocazii de a condamna eutanasia legând în mod constant astfel de învăţăminte de tematica privind respectul vieţii umane în globalitatea sa, şi în particular, tratând împreună condamnarea eutanasiei şi condamnarea avortului. Notăm de asemenea înlocuirea în limbajul lui Paul al VI-lea a conceptului de "drept natural" cu expresia "drepturile omului sau ale persoanei umane". În acest sens amintim discursul la Comitetul special al Naţiunilor Unite pentru segregaţie rasială. ⁽²⁰⁾
• În legătură cu demnitatea morţii Paul al VI-lea s-a pronunţat în discursul din 18 septembrie 1975 la Colegiul Internaţional de Medicină Psihosomatică.⁽²¹⁾
• Să amintim în fine o precizare ulterioară a lui Paul al VI-ea prin scrisoarea cardinalului Villot din 3 octombrie 1970 către Secretarul general al Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor Medicale Catolice privind respingerea "zelului terapeutic" ⁽²²⁾
• În timpul pontificatului lui Paul al VI-lea condamnarea eutanasiei a fost pronunţată solemn de Conciliul Vatican II în Constituţia pastorală Gaudium et Spes, ea fiind legată de asemenea şi de alte crime împotriva vieţii. ⁽²³⁾ Astfel, Sinodul episcopal din 1974 privind Drepturile omului şi reconcilierea în Declaraţia adoptată afirmă că " dreptul de a trăi este un drept fundamental, inalienabil; el este supus acum unor mari încălcări: contracepţie, avort, eutanasie" ⁽²⁴⁾
• Numeroase sunt şi documentele Conferinţelor episcopale care au fost făcute cunoscute în ultima vreme, în timpul şi după pontificatul lui Paul al VI-lea, şi care au lărgit orizontul doctrinal pe plan etic, dar mai ales pastoral.

Trebuie să adăugăm faptul că şi poziţia altor confesiuni creştine este foarte apropiată de cea a Bisericii Catolice în privinţa eutanasiei adevărate. ⁽²⁵⁾

Ioan Paul al II-lea

• numeroase sunt intervenţiile lui Ioan Paul al II-lea în această privinţă. Pentru toţi amintim nn. 64-67 din scrisoarea Enciclică "Evangelium Vitae", în care se poate găsi tratarea generală privind Cultura Morţii în care se expune fenomenul.

Alte documente ale Bisericii Catolice

• Noul Catehism al Bisericii Catolice tratează tema "Eutanasia" la punctele 2276-2279.
• Declaraţia privind Eutanasia a Sfintei Congregaţii pentru Doctrina Credinţei din 5 mai 1980, este o tratare sistematică a acestei probleme.
• Carta Operatorilor Sanitari, al Consiliului Pontifical al Pastoralei pentru operatorii sanitari (1994), acordă acestui subiect ultima parte (nn. 147-150)

Note

(6) D'Agostino, Eutanasia, diritto e ideologia, p. 298. Pentru date în materie cercetările sunt ale lui M. Mielke, Medizine und Menschlichkeit. Dokumenten des Nurnberger Aerzteprozesses, Frankfurt am Main/Hamburg 1960; S. Cotta, Vita fisica e legislazione, Roma 1985.

(7) Oricum este de notat că, după B. Pollard, se poate spune că istoria modernă a eutanasiei a început cu publicarea unei cărţi în Germania, în 1985, scrise de Jorst: Il diritto a morire. În 1920 a apărut un alt text german cu titlul: Garantire il permesso di eliminare le vite indegne, scris de avocatul K. Binding şi de psihiatrul A. Hoche. Această carte a exercitat o notabilă influenţă şi poate fi considerată unul din elementele cheie ale fenomenului eutanasiei din Germania anilor '23. Este interesant de constatat că ideea originară, propusă în cartea din anii '20 nu se baza pe motive rasiste (de fapt, se propunea aplicarea şi la indivizi ai poporului german). Mai degrabă motivaţiile în favoarea eutanasiei erau compasiunea, scăzuta calitate a vieţii în anumite cazuri şi nevoia de a stăpâni costurile sociale. Cfr. Pollard B., The challenge of Euthanasia, Bedford 1994.

(8) Asupra acestui punct putem fi de acord,desigur, cu teza lui E. Levinas, Etica e l'infinito, Roma 1984.

(9) P. Aries, Essais sur l'histoire de la mort en Occident du Moyen Age a nos jours, Paris 1975), Bari 1979: Id., La mort inversee, "La Maison Dieu", 1970, pp. 57-88; E. Morin, L'homme et la mort devant l'histoire, Paris 1951, Milano 1970; S. Spinsanti, Psicologi incontro ai morenti, "Medicina e Morale", 1976, 1-2, pp. 79-96; Id (sub îngrijirea), Umanizzare la malattia e la morte, Documenti pastorali dei vescovi francesi e tedeschi, Roma 1980; Id., v. Salute, Malattia, Morte, în Compagnoni-Piaana-Privitera (sub îngrijirea), Nuovo dizionario...pp. 1134-1144: M. Petrini, L'assistenza al morente: orientamenti e prospettive, "Medicina e Morale", 1985, 2, pp. 365-398.

(10) G. Campanini, Eutanasia e societa, în Aa. Vv., Morire sí, ma quando?, pp. 58-67; citatul este la p. 62.

(11) Pentru o analiză a "culturii morţii" a se vedea Miranda G. , "Cultura della morte": analisi di un concetto e di un dramma, în Sgreccia E.-Lucas Lucas R., Commento interdisciplinare alla "Evangelium Vitae", Citta del Vaticano 1997; a se vedea şi Morra G.F., ? Por qué la cultura contemporánea no respeta la vida?, "Ecclesia", 1987, 1/1, 53-67; Donati P.P., La cultura della vita. Dalla societa tradizionale a quella postmoderna, Milano 1989.

(12) Monod, Le hasard et la necessite. Cfr. comentariu în G. Giusti, L'eutanasia: diritto di vivere, diritto di morire, Padova 1982.

(13) Textul a fost publicat în "The Humanist", iulie 1974, cfr. primul comentariu în V. Marcozzi, Il cristiano di fronte all'eutanasia, "La Civilta Cattolica", 1975, IV, p. 322.

(14) Campanini, Eutanasia e societa, p. 65.

(15) Consiliul Pontifical "Cor Unum", Chestione etiche relative ai malati gravi e ai morenti, (27.6. 1981) în Enchiridion Vaticanum, 7, pp. 1133-1173.

(16) Secretariatul Conferinţei Episcopale Franceze, Problemi etici posti oggi dalla morte e dal morire,"Bulletin du Secretariat de la Conference Episcopale Francaise", 1976, martie, 6 (trad. it. în vol. îngrij. de Spinsanti, Umanizare...pp. 42-44)

(17) Villa, Medicina oggi...

(18) T. Iorio, Theologia moralis, Ii napoli 1939, p. 143; Palazzini, Dictionarium Canonicum et Morale, II, pp. 304-305.

(19) Id., Alle congressiste dell'Unione Cattolica Italiana ostetriche, p. 136; Id., Radiomessaggio al VII Congresso Internazionale dei Medici Cattolici (11.9.1956), ibi, XVIII, p. 425.

(20) "L'Osservatore Romano", 23.5. 1974

(21) "L'Osservatore Romano", 19. 9. 1975.

(22) Preluat din "La Civilta Cattolica", 1970, rv, pp. 275-277

(23) Conciliul Vatican II, Constituţia Pastorală "Gaudium et Spes", n. 27.

(24) G. Caprile, Il Sinodo dei Vescovi 1974, Roma 1975, p. 708.

(25) În această privinţă semnalăm: Rev. Stanley Harakas, Th. D. (Holly Cross Schooll of Theology), The stand of the Orthodox Curch on Controversial Issues, disponibil în http://www.goarch.org./acess/Companion-to-Orthodox-Church/issues; documentul emis de Christian reformed Curch del Nord America (1971) "Statement on Abortion and Birth Control", care condamnă orice distrugere arbitrară a persoanei umane de la conceperea ei până la moartea naturală; documentul Bisericii Luterane "Missouri Synod Euthanasia Statement" din 1992 (cfr. Christian Care at Life's End, a Report of the Commission on Theology and Church Relations of the Luteran Church- Missouri Synod, February 1993)