CULTURA VIEŢII

Capitolul al V-lea
A treia parte: Bioetica şi sterilizarea

Inviolabilitatea persoanei şi a integrităţii sale fizice

Principiul inviolabilităţii sau al non disponibilităţii persoanei, chiar şi în faţa voinţei subiectului însuşi, este o doctrină clară a Bisericii, dar şi a filozofiei sănătoase: reprezintă premiza ontologică şi etică a oricărei norme etice şi juridice. Regăsim acest principiu în Humanae Vitae:

"Aşadar, dacă nu dorim să expunem arbitrului oamenilor misiunea de a procrea viaţa, trebuie să recunoaştem neapărat limitele de netrecut ale posibilităţii de dominare din partea omului asupra propriului corp şi funcţiuni ale sale; limite care nici unui om, atât persoană particulară cât şi investit cu autoritate nu îi este permis să le încalce. Şi atari limite nu pot fi determinate decât de respectul datorat integrităţii corpului uman şi funcţiilor sale naturale, conform principiului enunţat mai sus şi conform dreptei inteligenţe a "principiului totalităţii", ilustrat de Predecesorul nostru Pius al XII-lea. ⁽¹⁰²⁾

Baza, sau raţiunea ultimă, a acestei non disponibilităţi a persoanei umane constă în faptul că Omul este creatura lui Dumnezeu şi deci întreaga sa realitate personală este darul lui Dumnezeu. Omul are faţă de sine o responsabilitate şi nu posesia sau autoposesia arbitrară. Pe plan pur raţional acest principiu fundamental rezidă în faptul că persoana este valoarea primă şi transcendentă şi dacă acest fundament se destramă, se ajunge la totalul relativism pe care l-am amintit deja de mai multe ori.

Această temelie este ontologică şi etică; dacă este desfiinţată, atunci se prăbuşeşte întreaga construcţie etică şi se prăbuşeşte temelia civilizaţiei umane; dacă omul ar avea în mod arbitrar deplină stăpânire asupra lui însuşi, ca un stăpân despotic, pentru ce nu ar putea stăpâni la fel şi asupra celorlalţi? Poate că viaţa altuia trebuie să valoreze mai mult decât viaţa proprie şi să aibă o tutelă superioară? Şi a cui?

După cum se vede, nu există alternative diferite: sau se acceptă o viziunea creaţionistă, sau cel puţin personalistă asupra omului, şi atunci valoarea fiinţei umane este absolută şi intangibilă, sau se ajunge la o viziune imanentistă (omul patron al omului-statul patron al omului) şi atunci se deschide poarta nu numai sterilizării, ci şi dreptului la sinucidere, la eutanasie, la justificarea omicidului voluntar, a avortului şi a oricărui tip de violenţă.

A se recunoaşte responsabili şi nu arbitri ai propriei persoane înseamnă a-i respecta exigenţele, potenţialităţile, integritatea, cu alte cuvinte, necesită ca ordinea morală să se adecveze ordinei ontologice: este ceea ce se înţelege atunci când se vorbeşte de legea naturală.

Note

102 Paolo VI, Enciclica "Humanae Vitae", n. 17. Cfr. anche Concilio Vaticano II, Gaudium et Spes, n. 14.