CULTURA VIEŢII

Capitolul al IV-lea
A doua parte: Bioetica şi avortul

Legea avortului şi refuzul din motive de conştiinţă

Avortul reprezintă o traumă nu numai pentru femeie şi familie ci şi în domeniul dreptului şi al legilor, deoarece legea care doreşte să autorizeze şi să liberalizeze avortul este constrânsă să se dezică şi să se traumatizeze pe ea însăşi, renunţând la a fi egală pentru toţi, în ceeea ce este permis celor care profesează medicina.

Tema pe care o abordăm nu priveşte doar bioetica, ci şi filozofia dreptului, a dreptului constituţional, penal, a medicinii legale ⁽⁶³⁾. Medicina legală este medicina cea mai interesată de acest subiect.

Ceea ce dorim să lămurim în această scurtă discuţie se poate rezuma la următoarele aspecte: cum se naşte şi se justifică conflictul dintre conştiinţa morală şi legea umană; dacă există obligativitatea etică a refuzului din motive de conştiinţă din partea medicului şi a celor chemaţi să colaboreze la acţiunii avortive, în faţa cererii de avort; care sunt extensia şi implicaţiile refuzului din motive de conştiinţă în acest domeniu.

Conştiinţa şi raportul ei cu libertatea şi adevărul

Să începem prin a ne pune de acord asupra semnificaţiei precise şi a dinamicii interiorare a conştiinţei: ce dorim să spunem când afirmăm "a acţiona în conformitate cu conştiinţa"? Si despre ce fel de conştiinţă este vorba?

Trebuie să facem distincţia între conştiinţa psihologică şi conştiinţa morală; prima este conştiinţa acţiunii umane în îndeplinirea sa şi se presupune că este indispensabilă pentru cea de a doua.

Conştiinţa morală este cunoaşterea valorii morale a acţiunii; la rândul său această judecată morală este dublă: cuprinde o evaluare precedentă acţiunii şi una succesivă, după ce faptul a fost împlinit; cele două momente coincid atunci când evaluarea precedentă este asumată ca normă şi este urmată; când libertatea nu urmează ceea ce dictează conştiinţa, atunci apare contrastul.

Dar problema cea mai importantă este să răspundem la această întrebare: de ce trebuie "să urmăm conştiinţa", să nu acţionăm "niciodată împotriva conştiinţei" şi astfel să legăm conştiinţa de însăşi libertatea umană? Ce leagă conştiinţa din interior?

Conştiinţa este judecata raţională, mai mult sau mai puţin sistematică sau intuitivă, exprimată asupra valorii unei anumite acţiuni. Această valoare morală se bazează, pe de altă parte, pe adevărul ontologic: cu alte cuvinte adevărul obiectiv angajează raţiunea, raţiunea face posibilă judecata de conştiinţă. In cazul nostru, atitudinea faţă de permisivitatea avortului, adevărul obiectiv este reprezentat de valoarea-om, care este cea mai mare valoare temporală, din care transcende temporalitatea însăşi. Judecata raţiunii dacă este dreaptă şi sinceră, dacă în acelaşi timp este sigură (adică fără elemente de îndoială subiectivă) creează argumentul etic al " ne-uciderii" unei vieţi nevinovate.

Intre paranteze fie spus: această adecvare între raţiune şi realitate, această adeziune consecventă a voinţei la raţiune par a induce ceva constrictiv; în realitate această adeziune este eliberatoare, pentru că face ca libertatea umană să depindă doar de propria conştiinţă şi o eliberează de orice risc de manipulare externă sau de conformisme sociale şi ideologice: "Astfel, în judecata practică a conştiinţei, care impune persoanei obligaţia de a face o anumită acţiune, se dezvăluie legătura dintre libertate şi adevăr. Tocmai de aceea conştiinţa se exprimă în acţiuni de 'judecată" care reflectă adevărul privind binele şi nu ca "decizii" arbitrarii.Iar maturitatea şi responsabilitatea acestor judecăţi - şi, în definitiv, ale omului al căror subiect este - se măsoară nu prin eliberarea conştiinţei de adevărul obiectiv, în favoarea unei presupuse autonomii a propriilor decizii, ci dimpotrivă, printr-o presantă căutare a adevărului, lăsându-se ghidat de ea în acţiunea lui." ⁽⁶⁴⁾

Unii moralişti consideră că în judecata conştiinţei, omul se transcende pe sine, sau mai bine spus, descoperă o valoare care îl transcende şi îl angajează: în definitiv această judecată implică prezenţa unei garanţii de intransigenţă înlăuntrul realităţii care coincide cu absolutul.

Desigur, afirmarea Absolutului, Dumnezeu, care este postulat raţional şi în plan teoretic, oferă o garanţie mai clară, mai ales dacă este inspirată de o credinţă revelată.

Acesta este sensul la care se referă primul "refuz din motive de conştiinţă" pronunţat de Apostoli în faţa Sinedriului: " trebuie să-L asculţi pe Dumnezeu mai degrabă decât pe oameni."

"Deci, în faţa unei legi care se află în directă opoziţie cu binele persoanei, care face ca persoana să se renege pe sine, suprimându-i dreptul la viaţă, creştinul, care îşi aminteşte de cuvintele apostolului Petru în faţa Sinedriului:" Mai curând trebuie să ascultăm de Dumnezeu decât de oameni" (F 5,29) are datoria să-şi afirme refuzul său civil dar ferm" ⁽⁶⁵⁾ . Totuşi, nu consider necesară doar o atitudine de credinţă pentru a percepe inacceptabilitatea unor situaţii negative pentru demnitatea omului: mereu au existat conştiinţe laice care pentru apărarea libertăţii, protestând faţă de raţiuni oprimante sau situaţii de violenţe, au ridicat glasul conştiinţei, plătind chiar cu viaţa. De asemenea, chiar şi în faţa unei conştiinţe laice şi raţionale uciderea unui nevinovat şi încercarea legii de a instrumentaliza profesiunea medicală sunt raţiuni mai mult decât suficiente pentru a face nu numai posibil dar şi obligatoriu protestul conştiinţei. ⁽⁶⁶⁾

Caracterul normativ al legii şi raportul ei cu conştiinţa

"Legea umană este determinarea şi expresia autorităţii legitime a unor exigenţe ale binelui comun într-o anumită societate şi într-un moment istoric determinat." ⁽⁶⁷⁾

Definiţia arată că şi legea se bazează pe raţiune şi că doreşte binele comun: ordinatio rationis aşa este definită legea în filozofia tomistă. Căutarea binelui comun se face prin căi prevăzute în mod legal şi constituţional de fiecare societate. Intr-o societate democratică această căutare se realizează prin consultarea organelor constituţionale şi în respectul pluralismului curentelor de gândire şi inspiraţiilor religioase, deci în respectul libertăţii de conştiinţă şi religie (principiul libertăţii religioase). Totuşi noţiunea de "bine comun" nu este înţeleasă în sensul binelui majorităţii (ar însemna dictatură), ci ca o căutare a condiţiilor prin care fiecare persoană trebuie să-şi împlinească propria fiinţă şi propria viaţă. Implinirea propriei vieţi şi realizarea propriei perfecţionări morale constituie datoria fiecărei persoane.

Deci legea nu formează etica, nici nu impune un spirit etic propriu (Statul etic care aminteşte de Hegel), însă ea trebuie să respecte şi să creeze condiţiile pentru realizarea persoanelor. In definirea binelui comun legea va trebui adesea să ceară sacrificii chiar în exercitarea libertăţilor fiecăruia, între anumite limite şi ar trebui să permită unele lucruri care, în sine, unora ar putea să pară nu tocmai potrivite pentru evitarea unor rele mai mari. Legea nu coincide cu etica, nu poate să împiedice mereu orice rău sau orice abuz în exercitarea libertăţilor personale, dar trebuie să creeze condiţiile obiective pentru o etică a fiecăruia, pentru realizarea tuturor persoanelor.

Ioan Paul al II-lea în recenta Enciclică Evangelium Vitae a arătat cum o lege civilă nu se poate baza decât pe respectarea valorilor fundamentale, de ordin etic, şi pe binele comun, afirmând că " fundamentale şi de ignorat sunt desigur demnitatea fiecărei persoane umane, respectul drepturilor sale intangibile şi inalienabile, ca şi considerarea "binelui comun" ca scop şi criteriu ce reglementează viaţa politică". Si continuă că "la baza acestor valori nu pot să existe "majorităţi" de opinie provizorii şi schimbătoare, că doar recunoaşterea unei legi morale obiective care, pentru că este "lege naturală" înscrisă în inima omului, constituie punctul de referinţă normativ ale legii civile." Deci, " legile care autorizează şi favorizează avortul şi eutanasia se împotrivesc nu numai binelui individului, ci şi binelui comun şi în consecinţă sunt total lipsite de valabilitate juridică." ⁽⁶⁸⁾

Deci printre condiţiile esenţiale şi obiective pe care legea trebuie să le garanteze pentru binele persoanelor şi pentru binele comun ( garanţii de constituţionalitate şi legitimitate) se numără desigur aceste două condiţii obiective:

1. legea trebuie să apere viaţa tuturor, în special pe cea a celor lipsiţi de apărare şi nevinovaţi. Dacă legea nu creează această condiţie, aceea de a trăi, nu mai este lege şi devine nedreaptă: trebuie combătută cu toate mijloacele legitime de către toţi, în numele celui care nu se poate apăra;

2. legea nu poate impune cuiva să ia viaţa altor persoane, cu excepţia legitimei apărări împotriva agresorului nedrept; cu atât mai puţin poate cere medicului să-şi exercite profesia pentru a ucide; medicul prin profesia lui nu are această menire. ⁽⁶⁹⁾

Motivaţia acelui " rău minor", expresie de la sine ambiguă, nu se poate aplica în aceste două cazuri precedente, pentru că nu există un rău mai mare decât de a curma viaţa. ⁽⁷⁰⁾

Refuzul din motive de conştiinţă şi avortul voluntar

Din cele amintite mai sus, dintre formele de protest şi de refuz din motive de conştiinţă ( a serviciului militar, de exemplu), cea referitoare la avort se prezintă din punctul de vedere al medicilor în termenii cei mai clari ca permisă şi necesară: ca om medicul nu poate îndeplini o acţiune ( sau colabora direct) menită să urmărească suprimarea vieţii unui individ, fie el doar în formare; în calitate de medic, prin profesia şi deontologia proprie este chemat să îngrijească şi să susţină viaţa, să-i fie respectată autonomia ⁽⁷¹⁾ .

"Tăgăduirea dreptului la viaţă, întrucât conduce la suprimarea persoanei, în al cărui serviciu societatea îşi găseşte raţiunea de a fi, este cea care se contrapune frontal şi în mod ireparabil posibilităţii de a realiza binele comun. Deci, când o lege civilă legitimează avortul sau eutanasia, încetează din acest motiv să mai fie o adevărată lege civilă, care obligă din punct de vedere moral....Astfel de legi nu numai că nu constituie nici o obligaţie pentru conştiinţă, ci dimpotrivă impun obligaţia gravă şi precisă de a se opune lor prin refuzul din motive de conştiinţă. ⁽⁷²⁾ Acest refuz trebuie să constituie o datorie pentru aceeia care în calitate de medici, operatori sanitari, cadre de conducere în spitale, policlinici, se pot găsi în situaţia de a lua parte la proceduri sau chiar la avort. Acest lucru este valabil şi pentru farmacişti, din moment ce vedem că o mare parte din "contraceptivele" distribuite în farmacii pot provoca avortul. ⁽⁷³⁾

Ioan Paul al II-lea în Encliclica Evangelium Vitae oferă un element inovator extinzând acest drept-datorie la parlamentarii din cadrul legislativ ⁽⁷⁴⁾ de a nu coopera la acţiuni rele, referindu-se la comportamentul pe care parlamentarii ar trebui să-l aibă faţă de legile care nu respectă dreptul la viaţă al celui care urmează să se nască. Este vorba despre o situaţie tot mai frecventă în prezent, fie pentru că multe ţări pun în discuţie legi permisive deja existente ⁽⁷⁵⁾ , fie pentru că există înfruntări numeroase pe plan parlamentar asupra unor proiecte de lege care nu reunesc o părere comună. Problema centrală este dacă poate fi votată o lege care, deşi emendată, este tot permisivă: "In cazul în care - răspunde Ioan Paul al II-lea în nr. 73 din Scrisoarea Enciclică Evangelium Vitae -nu poate fi înlăturată sau abrogată complet o lege care susţine avortul, un parlamentar, a cărei opoziţie absolută la avort este clară şi cunoscută de toţi, poate sprijini propuneri destinate a limita nocivitatea unei astfel de legi şi a-i diminua efectele negative în planul culturii şi al moralităţii publice. Astfel nu se realizează o colaborare nepermisă la o lege nedreaptă; dimpotrivă, se face o tentativă legitimă şi necesară de a-i limita aspectele negative." Două lucruri trebuie să fie clare în această exercitare a propriei datorii de către legislator: să existe într-adevăr posibilitatea de a realiza binele total şi să se declare oricum opoziţia proprie şi totală la avort.

Pentru a ne întoarce la medic, trebuie să amintim că o autoritate politică nu poate impune unui medic să facă o intervenţie chirurgicală pe care el nu o consideră necesară ci chiar dăunătoare şi cu atât mai mult o lege nu-i poate impune suprimarea vieţii.

In ce priveşte colaborarea formală sau materială, viitoare sau îndepărtată, sunt utile orientările oferite de tema diagnosticării prenatale.

Moralmente rămâne interzisă nu numai realizarea intervenţiei, ci şi orice colaborare formală, cu această intenţie: indiferent dacă ea este exprimată de lucrători în domeniul sanitar sau de către părinţi, rude sau partenerul femeii, care rămâne subiectul cel mai responsabil prin el însuşi, dar care este uneori cel mai expus presiunii sociale. ⁽⁷⁶⁾

Este de asemenea ilicită orice colaborare directă, chiar dacă este doar materială ( fără intenţie); aceasta se manifestă când actul de colaborare se exprimă în acele activităţi care au doar scopul de a pregăti sau de a însoţi intervenţia avortului (ajutoare chirurgicale, asistenţi medicali şi ginecologi prezenţi la întreruperea sarcinii, anestezişti).

Celelalte forme de colaborare medicală care nu sunt legate direct de acţiune sau avort, în linii generale sunt interzise şi subiectul le poate refuza dacă îşi dă seama că o prestaţie, chiar dacă în sine nu este dăunătoare, ea va fi folosită cu alte intenţii, exceptând cazul când există motive temeinice care impun acţiunea sau o recomandă ⁽⁷⁷⁾. Datoria de a refuza este clară când scopul de avort al prestaţiei este scrisă în cerere.

Note

63. A. Fiorri-E. Sgreccia (sub îngrijirea), Obiezione di coscienza e aborto, Milano 1978, p. 160

64. Ioan Paul al II-lea, Scris. Enciclică Veritatis splendor, Citta del Vaticano 1993, n. 61

65. Ioan Paul al II-lea, Către participantele la un Congres de obstetrică, (26. I. 1980), în Insegnamenti di Giovanni Paolo II, Citta del Vaticano 1980, III, 1 (1980), pp. 191-195

66. J.de Finance, La coscienza e la lege, în Fiori-Sgreccia (sub îngrijirea), Obiezione di coscienza...pp. 19-37.

67. Ibi, p. 26 v. şi R. Garcia De Haro, la legge morale e le norme civili, în Atti del Congresso Internazionale di Teologia morale, în "Persona, verita, morale", (Roma, 7-122.4.1986), Roma 1986, pp.361 ss.

68. Ioan Paul al II-lea, Scris .enc. Evangelium Vitae, nn. 70, 72

69. V. partea a III-a în întregime din Istruzione a Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, cu titlul Lege morale e lege civile.

70. C. Cafarra, Aborto e obiezione di coscienza, "Medicina e Morale", 1977, 1-2, pp. 101-109: E. Sgreccia,La obbiezione di coscienza e le implicazioni nella prassi assistenziale e nei consultori familiari, "Anime e corpi", 1978, 77, pp. 295-315; B. Honings, Doveri e responsabilita degli operatori sanitari alla luce dell'enciclica Evangelium Vitae, în Sgreccia-Sacchini, Evangelium Vitae e bioetica. Un approccio interdisciplinare, pp. 125-146.

71. Trebuie totuşi subliniat că această datorie de a trata şi de a susţine întotdeauna viaţa umană nu este luată cu totul în considerare în noul Codice Italiano di Deontologia Medica, a Federaţiei Naţionale a Ordinelor Medicilor Chirurgi şi Odontoiatri (FNOMCeO) din 1995 care, deşi condamnă avortul clandestin (cel puţin aşa se citeşte printre rânduri), acceptă recurgerea la întreruperea voluntară de sarcină după cum est prevăzut de legea 194 din 1978. Iată ce se citeşte în articolul 40: Orice act privitor la întreruperea sarcinii în afara cazurilor prevăzute de lege, constituie o foarte gravă infracţiune deontologică în special dacă este înfătuită în scopul profitului.

Acolo unde nu subzistă un pericol iminent pentru viaţa femeii, sau, în cazul existenţei unui atare pericol, acolo unde nu poate fi substituit printr-un alt mijloc eficient, medicul obiector de conştiinţă poate să refuze intervenţia întreruperii voluntare de sarcină"

72. Ioan Paul al II-lea, Enciclica Evangelium Vitae, nn. 72-73. Carta agli operatori sanitari, document recent al Consiliului Pontifical pentru Pastorala Operatorilor Sanitari, reia această afirmaţie, susţinând că "medicii şi infirmierii sunt obligaţi să ridice obiecţie de conştiinţă.(Consiliul Pontifical pentru Pastorala Lucrătorilor Sanitari, Carta degli Operatori Sanitari, 143, Citta del Vaticano 1995)

73. J. L. Guzmán, Objeción de conciencia farmacéutica, Barcelona 1997

74. Ioan Paul al II-lea, Evangelium Vitae, nn. 73-74

75. În acest sens, cfr.: Eusebi, Tutela giuridica dell'embrione...;M.L.Di Pietro-M.B. Fisso, La tutela dell'embrione umano in Germania. Dalla legge di 1990 alla Sentenza della Corte Costituzionale del 28 maggio 1993, "Vita e Pensiero", 1994, 4, pp. 269-283; C. Casini, Prospettive di riforma dell'attuale legislazione sull'aborto. Il dibattito italiano ed europeo, "La Speranza", 1995, gennaio (suppl); Eusebi, Corresponsabilita verso le scelte...

76. În acest sens, iată cum se exprimă Catehismul Bisericii Catolice: "Cooperarea efectivă la un avort este o greşeală gravă. Biserica sancţionează cu pedeapsa canonică a excomunicării acest delict împotriva vieţii umane. "Cine săvârşeşte avort, dacă se ajunge la efectul dorit, îşi atrage excomunicarea latae sententiae", "prin însuşi faptul comiterii delictului" şi în condiţiile prevăzute de Drept. " (Codul de Drept Canonic, can. 1398, 1314, 1323-1324). Dar se mai subliniază: "Biserica nu intenţionează prin aceasta să restrângă domeniul milostivirii. Ea pune în evidenţă gravitatea crimei săvârşite, dauna ireparabilă pricinuită nevinovatului ucis, părinţilor lui şi întregii societăţi." (Catehismul Bisericii Catolice, 1992, n. 2272)

77. E. Sgreccia, Aborto e responsabilita dei credenti, în Concetti (sub îngrijirea), Il diritto...,pp. 101-128.