CULTURA VIEŢII

Capitolul al II-lea
Justificare epistemologică
Formarea gândirii bioetice şi metodologia cercetării în bioetică

Legea morală şi legea civilă

Dezbaterea filozofică seculară privind raportul dintre legea civilă şi legea morală constituie astăzi elementul substanţial al provocărilor democraţiilor occidentale.

Sfântul Toma a relevat deja că nu întreaga sferă morală poate fi acoperită de drept; de altfel legea nu poate crea morala, ci doar să-i recunoască argumentele. Nu trebuie să se dorească, deci, un stat etic, care să fie format din bine şi rău. Totuşi, anumite valori fundamentale, necesare şi indispensabile care să garanteze binele comun, trebuie să fie apărate de lege, iar atunci când legea nu protejează un bine esenţial pentru convieţuirea şi binele comun (cum este cazul legilor care permit avortul), legea nu este lege, trebuie să fie schimbată şi poate face obiectul "respingerii din motive de conştiinţă".

Binele fundamental al vieţii fiecăruia, născut sau pe cale să se nască, familia, asistenţa medicală indispensabilă constituie valori etice fundamentale pentru apărarea binelui comun , căci nu de " minimum etic" este vorba aici, ci de "binele comun" care trebuie apărat, în avantajul tuturor.

In societatea pluralistă contemporană, mai ales în urma afirmării găndirii bioetice şi a problemelor pe care ea le ridică în cadrul legii, se manifestă în mod tot mai evident necesitatea de a aduce la lumină fundamentele axiologice ale dreptului, pentru a face sigure şi explicite valorile inviolabile ale omului care, consacrate de lege, trebuie să orienteze comportamentul uman în opţiunile morale legate de ştiinţele vieţii şi ale sănătăţii.

In cultura dominantă, sciziunea dintre binomul adevăr-libertate îngreunează tot mai mult apărarea efectivă a vieţii umane de către administraţia publică, manifestându-se, în mod paradoxal, mici forme de tiranie prin care un grup de oameni poate decide destinul unui număr mare de oameni.

De mult timp deja, legile privind avortul voluntar, în vigoare în multe ţări occidentale au transformat în mod paradoxal conceptul de "delict" în cel de "drept", legitimând prevaricaţiunea celor tari asupra vieţii celor slabi şi asupra inocenţilor. ⁽⁵⁵⁾

Această situaţie juridică confuză, în care valoarea vieţii umane urcă şi coboară pe o scară, ⁽⁵⁶⁾ ca orice interes subiectiv, nu este decât rezultatul relativismului etic şi al pozitivismului juridic, care au transformat teoria distincţiei între drept şi morală în teoria separării radicale a celor doi termeni.

Astfel, în actuala dezbatere juridică se aude vorbindu-se des de amoralitatea dreptului ⁽⁵⁷⁾, poziţie care în ultimă instanţă, conduce la un drept care face abstracţie de orice criteriu de dreptate ⁽⁵⁸⁾ şi bine comun.

Mai mulţi autori propun chiar teoriile minimalismului etic , care acordă spaţiu moralei, în limitele în care aceasta recunoaşte primatul absolut al dreptului şi se modelează pe principiile juridice universal acceptate şi consacrate în Declaraţiile internaţionale ale drepturilor omului. In caz că acest lucru nu se întâmplă, morala este abandonată imaginaţiei unui grup de indivizi şi deligitimată la nivel colectiv^{. (59)}

O parte a doctrinei încearcă să afirme că dreptul nu ar depinde în nici un fel de adevăr, ci de actul de voinţă normativă a celui care guvernează (pozitivismul juridic) . ⁽⁶⁰⁾

Efectele unei astfel de abordări se repercutează grav atât asupra cadrului juridic, cât şi asupra sistemului politic. Pe de o parte, dreptul este golit de conţinutul său etic şi în loc să conducă la găsirea adevărului pentru realizarea binelui comun, este redus la un simplu mecanism procedural de căutare a consensului. Pe de altă parte, sistemul democratic, în loc să fie un "instrument" al apărării drepturilor fiecărui individ, în orice fază şi condiţie a existenţei sale, devine "scopul" ce trebuie urmărit pentru salvgardarea intereselor majorităţii.

In realitate, aşa cum au afirmat voci autorizate ale doctrinei ⁽⁶¹⁾, conceptul modern de democraţie este caracterizat nu atât de mecanismele sale formale, cum se întâmpla în cazul modelului secolului XIX, cât mai ales de exagerarea privind respectul drepturilor individuale şi apărarea demnităţii persoanei umane. Este ceea ce caracterizează statul de drept, în care puterea de guvernare este limitată de legile puse în sprijinul individului, consacrate în dispoziţiile de principiu ale Constituţiei , de care nici măcar majorităţile la putere nu pot dispune.

O democraţie autentică, deci, este esenţială şi valoarea ei "rezistă sau se prăbuşeşte împreună cu valorile pe care ea le reprezintă şi le promovează: fundamentale şi de neîncălcat sunt, desigur, demnitatea fiecărei persoane umane, respectarea drepturilor sale intangibile şi inalienabile, precum şi asumarea binelui comun ca scop şi criteriu care reglează viaţa politică. [...] Este, deci, imperios necesară, pentru viitorul societăţii şi dezvoltarea unei democraţii sănătoase, descoperirea valorilor umane şi morale esenţiale şi native, care izvorăsc din adevărul însuşi al fiinţei umane şi exprimă şi apără demnitatea persoanei; valori, pe care, de altfel, nici un individ, nici o majoritate şi nici un stat nu le vor putea vreodată crea, modifica sau distruge, ci vor trebui să le recunoască, să le respecte şi să le promoveze." ⁽⁶³⁾

În lumea juridică, într-adevăr, se percepe deja de câtva timp necesitatea de a aduce la lumină argumentul etico-axiologic al dreptului, în căutarea nu atât a originilor sale, cât mai ales a fundamentelor sale, prin recuperarea acelor valori obiective şi universale care o sprijină normativ şi care se bazează pe structura ontologică a omului care este persoană.⁽⁶⁴⁾

Deci, este obligaţia Constituţiilor să apere valorile fundamentale indispensabile pentru a garanta o convieţuire civilă ordonată şi chiar pentru supravieţuirea vieţii sociale.

Legislatorului nu i se cere să creeze, ci să interpreteze exigenţele omului în societate, în căutarea nu atât a consensului, cât mai ales a legii morale obiective, care "înscrisă în inima fiecărui om, constituie un punct de referinţă normativ al legii civile" ⁽⁶⁵⁾

Numai pe baza acestor premise, dreptul îşi poate regăsi funcţia intrinsecă, la adăpost de pericolele relativismului etic, care prea des în istorie a permis justificarea opţiunilor abuzive ale puterii politice şi a făcut să coincidă dreptatea şi libertatea cu autoritarismul şi arbitrajul, mai ales în privinţa celor mai slabi. De aceea, Magisteriul Bisericii catolice, în enciclica Evanghelium Vitae, face apel în mod expres la legislatori să respecte "adevărul dreptului", invitându-i să spună un curajos "nu" oricărei violenţe şi abuz contra vieţii umane.

Note

55. Ioan Paul al II-lea, Evangelium Vitae, n. 11

56. Expresia este a lui D. Ross, The right and the good, Oxford 1930; The foundations of ethics, Oxford, 1939.

57. Expresia este întrebuinţată de A. Levi, Intorno ad un corollario del principio di socialita del diritto, în Scritti minori di filosofia del diritto, Padova I, 1957, p. 3, într-o critică a autorului la adresa naturalismului juridic.

58. H. Kelsen, La dottrina pura del diritto, Torino, 1966. El scrie: "Justiţia este o exigenţă a moralei şi raportul între morală şi drept cuprinde raportul dintre justiţie şi drept". Autorul, însă, pornind de la o simplă distincţie a dreptului de morală, ajunge la o totală excludere a moralităţii din cadrul dreptului, care astăzi, în doctrină, cu greu se poate justifica. A se ţine cont că, pornind de la Hobbes, pentru a ajunge apoi la doctrina pozitivismului juridic, dreptul este considerat un produs al voinţei celui care guvernează, pe când justiţia este configurată sau ca un ideal etic sau ca un produs al legii pozitive".

59. F. D'Agostino, L'approccio morale al diritto, în Scritti in onore di Angelo Falzea, vol. I, Milano, 1991, p. 230.

60. Pe urmele cunoscutului postulat al lui Hobbes: "auctoritas non veritas, facit legem".

61. N. Blázquez, Bioética fundamental, Madrid, 1996; Aa.Vv. Ordine morale e ordine giuridico. Rapporto e distinzione tra diritto e morale (Atti Congresso Nazionale Teologi e moralisti, Roma, 24-27 aprile 1984), Bologna, 1984; A.Caprioli-L. Vaccaro (sub îngrijirea), Diritto morale e consenso sociale, Brescia, 1989.

62. Cosi D'Agostino, Per un'ermeneutica della "Evangelium Vitae": legge morale e legge civile, în "Bioetica", n. 3, 1995, p. 406

63. Evangelium Vitae, nn. 70 e 71.

64. Cotta S., Il diritto nell'esistenza, Milano, 1991, p. 194. Cosi scrie: "Calea cea mai directă pentru a demonstra obligativitatea unei reguli este de a-i arăta conformitatea cu o valoare".

65. Evangelium Vitae, n. 70. Asupra acestui punct, este interesantă contribuţia lui J. Finnis., Legge naturale e diritti naturali, Torino, 1996, p. 304, ss. Şi a lui J. Hoffner, La dottrina sociale cristiana, Roma, 1979, pag. 57: "Conţinutul majorităţii legilor pozitive nu este stabilit de dreptul natural, ci ascultă doar de o exigenţă universală a dreptului natural, adică a aceleia de a sluji binele comun. Acestea sunt cele mai multe legi din dreptul civil, procesual, penal..."