CULTURA VIEŢII

23. Dacă o cincime din populaţia globului trăieşte în sărăcie absolută,
nu e mai bine ca săracii să fie împiedicaţi să aibă copii?

E poziţia pe care o susţin bogaţii lumii. Pentru ei viaţa săracilor nu are sens, de aceea trebuie să li se interzică procreaţia. În acest scop propagă malthusianismul care susţine dezechilibrul dintre progresia geometrică a populaţiei şi progresia aritmetică a resurselor alimentare, ca şi neomalthusianismul care le acordă săracilor dreptul la plăcerile sexuale dar fără riscurile procreaţiei. În această perspectivă trebuie văzută şi propaganda cu privire la explozia demografică din ţările lumii a treia care ar ameninţa securitatea şi echilibrul planetei. În fond sunt ameninţate interesele şi privilegiile bogaţilor care nu vor să împartă nimic cu săracii. În acest scop bogaţii lumii s-au coalizat la nivel mondial în vederea limitării natalităţii în ţările sărace. Colonizarea ideologică, prin propagandă, programe impuse guvernelor ţărilor subdezvoltate, prin presiuni şi condiţionări politice şi economice sunt metodele folosite pentru a-şi atinge scopul. E o nouă formă de imperialism rasist practicat la scară mondială potrivit căruia pământul trebuie stăpânit numai de «rasa pură» a bogaţilor.

Nici sărăcia, nici foamea, nu sunt fatalităţi.

În ţările bogate este un surplus de alimente cum n-a mai existat vreodată în trecut.

Se estimează că agricultorii din toată lumea ar putea da de mâncare, teoretic, la o populaţie de patruzeci de ori mai mare decât populaţia actuală a pământului.

Nu alimentele lipsesc în lume, ci justa lor distribuire. Acelaşi lucru se poate spune cu privire la cunoştinţele şi achiziţiile ştiinţei în domeniul agriculturii, sănătăţii, igienei, reglementării naturale a naşterilor ş.a.m.d.

Nu se poate nega existenţa unor probleme demografice. Dar nu este permis să se încerce rezolvarea lor prin metode care încalcă drepturile fundamentale ale omului. Săracii aşteaptă să fie ajutaţi să iasă din sărăcia şi mizeria lor, nu să fie lăsaţi să piară după ce li s-a «oferit» avort, sterilizare şi anticoncepţionale. Nu poate fi înlăturată sărăcia omorându-i pe săraci.

Populaţiile din ţările şi zonele sărace şi subdezvoltate îşi dau seama că ei constituie o ameninţare pentru cei bogaţi şi că presiunile la care sunt supuşi în vederea limitării natalităţii vizează exterminarea lor. De aceea săracii, în general, nu acceptă avortul şi nici celelalte metode de control al naşterilor pe care le practică clasele medii şi cele înalte. Negrii consideră că impunerea controlului naşterilor constituie o tentativă de genocid din partea albilor. E ceea ce constată Wm. Darty, directorul Institutului de Igienă al Universităţii din Massachussets:

«Studiul nostru a scos în evidenţă o opoziţie puternică, în creştere, împotriva planificării familiale din partea negrilor, inclusiv din partea unor organizaţii moderate pentru drepturile civile, cum este Southern Christian Leadership Conference.

Un număr tot mai mare de oameni de culoare, sub treizeci de ani, susţin că programele de planificare familială au drept scop eliminarea negrilor. În afară de aceasta, ei manifestă o puternică opoziţie împotriva sterilizării şi a avortului, deşi au deja numărul de copii pe care îl doresc.» (Study of an England Community, aprilie 1971).

24. Avortul deschide calea eutanasiei?

Fără îndoială, avortul pregăteşte calea eutanasiei. Se poate constata faptul că în ţările care au legalizat avortul au apărut imediat proiecte şi propuneri de legi vizând autorizarea eutanasiei. Mai mult, aceleaşi persoane care militează pentru avort, militează şi pentru eutanasie.

De pildă, în Anglia, la numai şase luni după intrarea în vigoare a legii care autorizează avortul a şi fost introdus un proiect de lege vizând autorizarea eutanasiei. Parlamentul nu a aprobat proiectul de lege, dar au lipsit foarte puţine voturi ca legea să fie votată. În Statele Unite eutanasia a fost introdusă în 14 state.

Dacă e permisă suprimarea vieţii umane la o singură fază a ei, e logic să fie permisă la oricare altă fază.

Datorită reducerii drastice a numărului copiilor şi a creşterii vârstei medii, asistăm la o îmbătrânire a societăţilor numite civilizate. Devine tot mai mic numărul de tineri obligaţi să muncească pentru a întreţine un număr tot mai mare de bătrâni care, evident, sunt o povară. Eutanasia va fi soluţia pe care au învăţat-o chiar de la părinţii lor şi o vor aplica părinţilor lor: soluţia este uciderea. Dacă părinţii şi-au ucis copiii pentru că ei le erau o povară, copiii îşi vor ucide părinţii pentru că le-au devenit o povară. Eutanasia prenatală atrage automat după sine eutanasia senilă. Şi într-un caz şi în altul motivele pentru care se comite uciderea sunt aceleaşi. Prin avort mama îşi ucide fiica deoarece fiica este o povară, o piedică în calea fericirii ei, iar ea, mama, este mai puternică, e mai lucidă, mai abilă, în plus legea o permite. La rândul ei, fiica îşi va ucide mama prin eutanasie, deoarece mama va fi o povară, o piedică în calea fericirii ei, iar ea, fiica, va fi mai puternică, mai lucidă, mai abilă, în plus legea o permite sau o va permite.

Iar tactica folosită în cazul eutanasiei este identică cu cea folosită în cazul avortului: se începe cu încălcarea legii, mai întâi timid, apoi tot mai frecvent, pentru a influenţa opinia publică, pentru ca în cele din urmă aceasta să facă presiuni asupra legislatorului determinându-l să abolească sau să modifice o lege care nu mai are sens să existe de vreme ce şi aşa nu este respectată.

La baza eutanasiei stă aceeaşi concepţie materialist-hedonistă care stă şi la baza avortului şi sterilizării şi anume: viaţa nu are nici o legătură cu transcendentul, cu Dumnezeu. Numai plăcerea dă sens vieţii mele şi vieţii altuia. Dacă viaţa altuia stă în calea plăcerii mele sau dacă altul nu poate trăi o viaţă de plăcere, îl pot suprima. Această concepţie a dus la numeroase forme de rasism şi genocid. E o concepţie care neavând nimic raţional în ea, duce la manifestări de delir iraţional. O societate hedonistă, care nu are alt ideal decât căutarea plăcerii, degenerează în mod fatal într-o societate a violenţei şi a morţii.

«La început (în Germania) a fost vorba de o deplasare subtilă a accentului în atitudinea de bază a medicilor, începând cu acceptarea principiului fundamental în mişcarea favorabilă eutanasiei, că există o viaţă care nu merită să fie trăită. Această atitudine privea iniţial numai bolnavii gravi şi cronici. Sfera de aplicare ulterior s-a lărgit, cuprinzându-i treptat pe toţi cei neproductivi din punct de vedere social, pe toţi cei nedoriţi din punct de vedere ideologic şi rasial şi în cele din urmă pe toţi cei care nu sunt germani.

De la îndepărtarea pacienţilor afectaţi de boli cronice din centrele în care sunt practicate cele mai bune şi cele mai avansate terapii şi până la trimiterea aceloraşi pacienţi la centrele de eliminare, e adevărat, drumul e lung, dar e logic.» (Leo Alexander, Medical Science Under Dictatorship, iulie 1949).

«Dacă se pierde respectul pentru o singură părticică a vieţii, omul pierde respectul pentru o viaţă în totalitatea ei.» (A. Schweitzer)

25. Medicina îşi mai păstrează finalitatea şi identitatea sa dacă practică avortul?

Fără îndoială că medicina, dacă admite practicarea avortului, îşi pierde caracterul său hipocratic. Potrivit jurământului lui Hippocrat, menirea medicului este aceea de a sluji şi salva viaţa, nu de a o suprima.

«Nu voi accepta nici o cerere de a administra cuiva otravă, nici nu voi da vreodată sfaturi de felul acesta. De asemeni nu voi opera femei cu scopul de a săvârşi avort.» (Jurământul lui Hippocrat)

«Nu voi administra niciodată otravă pacienţilor mei, nu voi da niciodată sfaturi de felul acesta şi de asemeni nu voi contribui la practicarea avortului.» (Jurământul Medicului Arab)

«Mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba omenirii. Voi acorda profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care li se cuvine. Voi exercita profesia mea cu conştiinciozitate şi demnitate; sănătatea pacientului meu va fi prima mea preocupare; voi păstra cu stricteţe secretele care îmi sunt încredinţate; voi apăra prin toate mijloacele care îmi stau la dispoziţie onoarea şi tradiţiile nobile ale profesiei; colegii mei vor fi fraţii mei; nu voi îngădui să mă abată de la datoriile faţă de pacienţii mei motive de religie, naţionalitate, rasă, partid politic sau clasă socială; voi avea cel mai mare respect pentru viaţa omului începând din momentul conceperii; nici măcar în caz de pericol nu voi face uz de cunoştinţele mele într-un mod care se împotriveşte legilor umanităţii. Fac aceste promisiuni în mod solemn, liber, pe onoarea mea.» (Asociaţia Medicală Mondială, Declaraţia de la Geneva)

Medicina, practic, s-a divizat: pe de o parte slujitoare a vieţii, pe de altă parte slujitoare a morţii; într-un salon o echipă de medici face eforturi supraumane pentru a salva vieţile copiilor prematuri, în alt salon, o altă echipă de medici mânuieşte instrumentele morţii, suprimând vieţile copiilor.

Hippocrat, părintele eticii medicale, l-a definit pe cel care practică medicina «numai vindecător», inaugurând astfel o eră nouă. Anterior, rolul celui care practica medicina privea fie vindecarea, fie uciderea. Astăzi unii medici îşi asumă din nou acest dublu rol, întorcând înapoi cu câteva milenii orologiul civilizaţiei. Înainte de Hippocrat medicul nu se bucura de deplina încredere a pacientului întrucât se afla atât în slujba vieţii, cât şi în slujba morţii. Astăzi, reluându-se acest dublu serviciu, mulţi se întreabă dacă se mai poate avea încredere în medicul obstetrician. Mâine aceeaşi întrebare se va pune cu privire la medicul pediatru şi la toate celelalte categorii ale clasei medicale.

Medicul se poate înşela cu ideea că în calitate de slujitor al ştiinţei se poate situa dincolo de sfera binelui şi a răului. Săvârşind avortul, el comite abuziv un dublu transfer de competenţă. Mai întâi îşi arogă o autoritate morală pe care nu o are: dreptul de a decide ce e bine şi ce e rău. În al doilea rând, luându-şi dreptul asupra vieţii şi asupra morţii, medicul intră în competenţa judecătorului care este astfel privat de funcţia sa fundamentală.

Este evident că medicul care practică avortul, cu toată iluzia pe care şi-o face că vine în ajutorul pacientei, abdică de la misiunea sa de slujitor al vieţii pe care trebuie să o îngrijească, din primul până în ultimul ei moment, şi se pune în slujba intereselor celor puternici. El devine un mercenar preocupat nu să îngrijească şi să protejeze viaţa, sănătatea, bolnavul, ci să slujească un stăpân.

Puterea politică are nevoie întotdeauna şi de o tehnocraţie medicală. Legalizând avortul, are nevoie şi să-l medicalizeze. Riscul pentru medici de a fi manipulaţi şi instrumentalizaţi de către deţinătorii de putere şi de a deveni mercenari în solda regimurilor politice nu trebuie subestimat: să ne gândim la contribuţia substanţială pe care au adus-o medicii în lagărele naziste şi în spitalele de psihiatrie din fostele ţări comuniste.

Evident că în cazul nazismului doar o parte din medici au fost complici la crimele lui Hitler.

Se ştie însă că prima cameră de gazare a fost pusă la punct de profesori de psihiatrie provenind din douăsprezece din cele mai renumite universităţi germane. Ei înşişi selectau pacienţii şi asistau la moartea lor. Cu timpul au găsit suficiente criterii de selectare pentru a goli complet spitalele de psihiatrie.

Psihiatrilor li s-au alăturat foarte curând pediatrii care au început prin a goli casele de copii diformi şi au sfârşit cu uciderea copiilor care fac în pat.

Şi-au adus contribuţia apoi interniştii care au golit căminele de bătrâni, trecând după aceea la uciderea unor bătrâni şi suferinzi de malformaţii ridicaţi din propriile case. În 1945 medicii au eliminat chiar veterani mutilaţi în primul război mondial.

Hitler a extins folosirea camerelor de gazare puse la punct de medici pentru eliminarea persoanelor cu «defecte», întrebuinţându-le pentru eliminarea popoarelor cu «defecte».

«Medicul care îşi ucide proprii pacienţi nu a adus niciodată vreo contribuţie la medicină.» (Prof. Jerôme le Jeune, Paris)