CULTURA VIEŢII

3. Femeia este stăpâna propriului trup?

Excluzând popoarele la care există sclavia, dacă mai există asemenea popoare, nici un om nu poate deveni proprietatea altui om. Însă copilul nenăscut nu este un organ al mamei sale; el este o fiinţă unică, distinctă, cu o individualitate genetică a sa proprie. Prin urmare mama nu poate dispune cum vrea de această nouă fiinţă. În Antichitate în Imperiul Roman, pater familias (tatăl) avea drept de viaţă şi de moarte asupra copilului (ius vitae necisque). Acest drept a fost abolit de împăraţii Adrian şi Constantin. În continuare civilizaţia a înaintat, punându-se bazele societăţilor democratice în care nimeni nu poate fi stăpânul altuia, în care cel puternic nu are dreptul să dispună de viaţa celui mai slab, în care toţi oamenii trebuie respectaţi în mod egal. Legalizarea avortului este o reîntoarcere la barbarie; mama (mater familias) ia locul tatălui (pater familias). Mama ar putea fi cel mult proprietara trupului ei, cum poate fi proprietara unui garaj, dar în nici un caz nu poate fi proprietara copilului pe care îl adăposteşte. De aceea nu are dreptul să suprime o viaţă umană, după cum nu are acest drept nici medicul, nici psihologul, nici psihiatrul, nici juristul, nici demograful, nici politicianul.

Copilul nu poate fi considerat un apendice al trupului mamei. Dacă ar fi un apendice ar putea fi înlăturat pentru un motiv just. Celulele apendicelui au acelaşi cod genetic pe care îl are orice celulă a trupului mamei. Dar ovulul fecundat monocelular şi apoi embrionul care se dezvoltă în uter are un cod genetic complet diferit de cel pe care îl au celulele trupului mamei. Prin urmare, e vorba de o fiinţă umană diferită, nu de o parte a trupului mamei. Mama are dreptul să dispună de trupul ei, însă embrionul pe care îl poartă în trupul ei aparţine altei persoane.

Nu poate fi admis ca motiv faptul că femeia are dreptul inviolabil la intimitatea propriului trup. Dacă un cetăţean ar auzi din stradă strigătele unui copil pe care mama sa îl maltratează şi îl ucide în casă, ar respecta intimitatea casei acelei mame? Nu. Deschide şi, dacă e cazul, sparge uşa casei spre a salva viaţa copilului. Datorită comportamentului agresiv şi abuzului faţă de o altă fiinţă umană, o atare femeie pierde dreptul constituţional în virtutea căruia nimeni nu se poate amesteca în treburile ei personale. Acelaşi principiu e valabil în cazul avortului. Dreptul copilului la viaţă prevalează asupra dreptului femeii la libertate şi la intimitatea propriului trup.

O aplicare asemănătoare e ilustrată de cazul când copilul din sânul matern necesită o transfuzie endouterină de sânge pe care mama o refuză deoarece convingerile ei religioase interzic transfuzia de sânge. Transfuzia se face cu forţa. Dreptul de a profesa liber propria religie e fundamental şi sacru, dar mama nu-i poate impune copilului pe care îl poartă convingerile sale religioase.

«După cum aş respinge legea lui "pater familias" din Roma antică, tot astfel aş respinge şi legea lui "mater familias" din America de astăzi. După cum nu aş fi de acord cu atribuirea din partea statului tatălui roman a dreptului de viaţă şi de moarte asupra propriului copil, tot astfel nu aş fi de acord să i se acorde mamei americane dreptul de moarte asupra propriului copil. Îmi doresc sincer ca legiuitorii noştri să dea dovadă de un umanism asemănător cu al împăratului Adrian care a suprimat acel articol din legea romană.» (Charles Carroll)
 

4. Dacă omul nu este om de la concepere, atunci cine hotărăşte când începe omul să fie om?

Întrebarea este fără răspuns. În acest caz avem de-a face cu arbitrarul şi găsim situaţiile cele mai diferite. Înainte de inventarea microscopului găsim numeroase teorii cu privire la începutul şi dezvoltarea vieţii, şi anume: că viaţa copilului în sânul matern începe atunci când poate fi văzut cu ochiul liber, sau în momentul «mişcărilor fetale», când mama simte copilul mişcându-se în sânul ei, potrivit principiului «in motu vita» (viaţa stă în mişcare). De la descoperirea spermatozoidului de către Hamm în 1677, odată cu perfecţionarea microscopului, s-au făcut progrese ştiinţifice continui până când s-a ajuns la descoperirea exactă a procesului conceperii. S-a stabilit în mod cert că viaţa umană începe în momentul conceperii. Pe acest temei ştiinţific, circa o sută de ani, avortul a fost considerat drept suprimare a vieţii umane. Cu câteva decenii în urmă, prin anii şaizeci, când microscopul electronic confirma datele ştiinţifice anterioare cu privire la începutul şi dezvoltarea vieţii umane, au început mişcările în favoarea autorizării avortului aducându-se ca principal argument aşa-zisa «libertate a femeii». Autorizând avortul, legislaţiile au fixat termene fictive, arbitrare până când se poate face avortul, adică fixând omului când are dreptul să se numească persoană umană. Astfel s-a stabilit:

• Douăzeci şi opt de săptămâni în Anglia;
• Douăzeci de săptămâni în Suedia;
• Douăsprezece săptămâni în Danemarca;
• Zece săptămâni în Franţa ş.a.m.d.
• Decretul Curţii Supreme din 1973 a stabilit că avortul se poate face până în momentul naşterii dacă medicul consideră că e necesar pentru «integritatea fizică» a mamei.

Se întâmplă de multe ori ca un copil avortat prin histerotomie sau injectare de soluţie salină concentrată în sacul amniotic să nu fie ucis şi să fie eliminat viu. În cazul acesta de ce să nu fie ucis după eliminare? Este acelaşi copil. De ce când era în sânul mamei nu era om şi odată eliminat a devenit om?

Unul din motivele pentru care se admite avortul este faptul că se prevede că copilul se va naşte cu un defect sau cu un handicap. Dar dacă defectul nu s-a prevăzut şi copilul se va naşte cu el, de ce copilul să nu fie ucis după naştere, dacă pentru acest motiv putea fi ucis înainte de naştere? E ceea ce propune James Watson, laureat al premiului Nobel, descoperitorul codului genetic.

«Din cauza actualelor limite ale metodelor noastre de depistare, multe defecte sunt descoperite abia după naştere.

Dacă un nou născut nu este declarat viu în decurs de trei zile de la naştere, părinţii pot decide şi medicul poate aproba ca el să moară, cruţându-l de mizerii şi suferinţe.»

Unii colegi ai savantului consideră că trei zile sunt prea puţine şi propun treizeci pentru a se constata mai bine defectele copilului.

«Situaţia unui nou născut e mult diferită de situaţia aceluiaşi copil câteva săptămâni mai târziu? În momentul naşterii, copilul e doar o fiinţă umană potenţială şi în acest moment e uman şi înţelept ca medicul sau moaşa să pună capăt vieţii oricărui copil care prezintă evidente defecte fie fizice, fie cerebrale.» (Barbara Smoker, British Humanist Association, The Times, 22 ianuarie 1973)

În acest caz statutul de persoană poate fi negat pentru nu importă care motiv. La 6 martie 1857 Curtea Supremă a Statelor Unite decreta odată pentru totdeauna că în faţa legii negrii nu sunt persoane umane. Sclavul este proprietatea stăpânului care îl poate vinde, folosi sau chiar ucide; sau, pentru nazişti era suficient să fii evreu pentru a nu mai fi persoană umană.