CATEHISM

PARTEA ÎNTÂI : MĂRTURISIREA CREDINŢEI

SECŢIUNEA A DOUA : MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ CREşTINĂ

CAPITOLUL ÎNTÂI
CRED ÎN DUMNEZEU TATĂL

Simbolurile credinţei

33. Ce sunt Simbolurile credinţei?
    

    Sunt formule articulate, numite şi "Mărturisiri de credinţă" sau "Crez", prin care Biserica, încă de la începuturile sale, a exprimat în mod sintetic şi a transmis propria credinţă cu un limbaj normativ, comun pentru toţi credincioşii.

34. Care sunt cele mai vechi Simboluri ale credinţei?
    

    Sunt Simbolurile baptismale. Deoarece Botezul este dat "în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Mt 28,19), adevărurile de credinţă mărturisite în ele sunt împărţite cu referinţă la cele trei persoane ale Preasfintei Treimi.

35. Care sunt cele mai importante Simboluri ale credinţei?
    

    Ele sunt Simbolul apostolilor, care este vechiul Simbol baptismal al Bisericii din Roma, şi Simbolul niceno-constantinopolitan, rod al primelor două concilii ecumenice din Niceea (325) şi din Constantinopol (381), comune şi astăzi pentru toate Bisericile mari din Orient şi din Occident.

"CRED ÎN DUMNEZEU, TATĂL ATOTPUTERNICUL, CREATORUL CERULUI şI AL PĂMÂNTULUI"

36. De ce începe mărturisirea de credinţă cu: "Cred în Dumnezeu"?
    

    Pentru că afirmaţia "Cred în Dumnezeu" este cea mai importantă, izvorul tuturor celorlalte adevăruri despre om şi despre lume şi al întregii vieţi a fiecărui om care crede în el.

37. De ce mărturisim un singur Dumnezeu?
    

    Pentru că el s-a revelat poporului lui Israel ca unicul, atunci când a spus: "Ascultă, Israele, Domnul este singurul Domn" (Dt 6,4), "nu sunt alţii" (Is 45,22). Însuşi Isus a confirmat: Dumnezeu este "singurul Domn" (Mc 12,29). A mărturisi că Isus şi Duhul Sfânt sunt şi ei Dumnezeu şi Domn nu introduce nici o diviziune în Dumnezeul unul.

38. Cu ce nume se revelează Dumnezeu?
    

    Dumnezeu se revelează lui Moise ca Dumnezeul cel viu, "Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob" (Ex 3,6). Dumnezeu revelează, tot lui Moise, numele său misterios: "Eu sunt cel care sunt (YHWH)". Numele inefabil al lui Dumnezeu a fost înlocuit deja din timpurile Vechiului Testament de cuvântul Domn. Astfel, în Noul Testament, Isus, numit Domn, apare ca Dumnezeu adevărat.

39. Numai Dumnezeu "este"?
    

    În timp ce creaturile au primit de la Dumnezeu tot ceea ce sunt şi ceea ce au, numai Dumnezeu este în sine însuşi plinătatea fiinţei şi a oricărei perfecţiuni. El este "Cel care este", fără origine şi fără sfârşit. Isus revelează că şi el poartă numele divin: "Eu sunt" (In 8,28).

40. De ce este importantă revelarea numelui lui Dumnezeu?
    

    Revelând numele său, Dumnezeu face cunoscute bogăţiile conţinute în misterul său inefabil: numai el este, din totdeauna şi pentru totdeauna, cel care transcende lumea şi istoria. El este cel care a făcut cerul şi pământul. Este Dumnezeul fidel, mereu aproape de poporul său pentru a-l salva. Este sfântul prin excelenţă, "bogat în milostivire" (Ef 2,4), gata mereu să ierte. Este fiinţa spirituală, transcendentă, atotputernică, veşnică, personală, perfectă. Este adevăr şi iubire.

"Dumnezeu este fiinţa infinit de perfectă care este Preasfânta Treime" (Sfântul Turibiu de Mongrovejo).

41. În ce sens Dumnezeu este adevărul?
    

    Dumnezeu este adevărul însuşi şi ca atare nu se înşală şi nu poate să înşele. El "este lumină şi în el nu este întuneric" (1In 1,5). Fiul veşnic al lui Dumnezeu, înţelepciunea întrupată, a fost trimis în lume "pentru a da mărturie despre adevăr" (In 18,37).

42. În ce mod revelează Dumnezeu că el este iubire?
    

    Dumnezeu se revelează Israelului ca acela care are o iubire mai puternică decât aceea a unui tată sau a unei mame faţă de copiii săi ori a unui mire faţă de mireasa sa. El, în sine însuşi, "este iubire" (1In 4,8.16), care se dăruieşte complet şi gratuit şi care "atât de mult a iubit lumea încât l-a dat pe Fiul său, unul-născut, ca lumea să fie mântuită prin el" (In 3,16-17). Trimiţându-l pe Fiul său şi pe Duhul Sfânt, Dumnezeu revelează că el însuşi este răsplată veşnică de iubire.

43. Ce înseamnă a crede într-un singur Dumnezeu?
    

    A crede în Dumnezeu, unicul, înseamnă: a-i cunoaşte măreţia şi maiestatea; a trăi în aducere de mulţumire; a se încredinţa lui întotdeauna, chiar şi în adversităţi; a recunoaşte unitatea şi adevărata demnitate a tuturor oamenilor creaţi după chipul său; a folosi în mod corect lucrurile create de el.

44. Care este misterul central al credinţei şi al vieţii creştine?
    

    Misterul central al credinţei şi al vieţii creştine este misterul Preasfintei Treimi. Creştinii sunt botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

45. Poate fi cunoscut misterul Preasfintei Treimi numai de raţiunea umană?
    

    Dumnezeu a lăsat urme ale fiinţei sale trinitare în creaţie şi în Vechiul Testament, însă intimitatea fiinţei sale ca Sfântă Treime constituie un mister inaccesibil pentru raţiunea umană lăsată în puterile ei şi chiar pentru credinţa Israelului, înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu şi a trimiterii Duhului Sfânt. Acest mister a fost revelat de Isus Cristos şi este izvorul tuturor celorlalte mistere.

46. Ce ne revelează Isus Cristos din misterul Tatălui?
    

    Isus Cristos ne revelează că Dumnezeu este "Tată" nu numai pentru că este creator al universului şi al omului, ci, mai ales, pentru că dă naştere din veşnicie, în sânul său, Fiului său, care este Cuvântul său, "strălucirea gloriei şi chipul fiinţei sale" (Evr 1,3).

47. Cine este Duhul Sfânt, revelat nouă de către Isus Cristos?
    

    Este a treia persoană a Preasfintei Treimi. Este Dumnezeu, unul şi egal cu Tatăl şi cu Fiul. El "purcede de la Tatăl" (In 15,26), care, început fără de început, este originea întregii vieţi trinitare. Şi purcede şi de la Fiul (Filioque), prin darul veşnic pe care Tatăl îl face Fiului. Trimis de Tatăl şi de Fiul întrupat, Duhul Sfânt călăuzeşte Biserica "în tot adevărul" (In 16,13).

48. Cum exprimă Biserica credinţa sa trinitară?
    

    Biserica exprimă credinţa sa trinitară mărturisind un singur Dumnezeu în trei persoane: Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt. Cele trei persoane divine sunt un singur Dumnezeu pentru că fiecare dintre ele este identică cu plinătatea naturii divine unice şi indivizibile. Ele sunt, în mod real, distincte între ele, datorită relaţiilor care le pun în referinţă pe unele cu celelalte: Tatăl îl naşte pe Fiul, Fiul este născut de Tatăl, Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul.

49. Cum acţionează cele trei persoane divine?
    

    Inseparabile în unica lor substanţă, persoanele divine sunt inseparabile şi în acţiunea lor: Treimea are una şi aceeaşi acţiune. Însă, în unica lor lucrare divină, fiecare persoană este prezentă conform modului care îi este propriu în Sfânta Treime.

50. Ce înseamnă că Dumnezeu este atotputernic?
    

    Dumnezeu s-a revelat ca fiind "Cel Puternic, Cel Viteaz" (Ps 24,8-10), cel pentru care "nimic nu este cu neputinţă" (Lc 1,37). Atotputernicia sa este universală, tainică şi se manifestă în creaţia lumii din nimic şi a omului din iubire, dar mai ales în întruparea şi în învierea Fiului său, în darul înfierii şi în iertarea păcatelor. Pentru aceasta, Biserica îşi îndreaptă rugăciunea sa către "Dumnezeul atotputernic şi veşnic" ("Omnipotens sempiterne Deus...").

51. De ce este important a afirma: "La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul" (Gen 1,1)?
    

    Deoarece creaţia este fundamentul tuturor planurilor divine de mântuire; manifestă iubirea atotputernică şi înţeleaptă a lui Dumnezeu; este primul pas spre alianţa unicului Dumnezeu cu poporul său; este începutul istoriei mântuirii care culminează în Cristos; este un prim răspuns dat la întrebările fundamentale ale omului cu privire la propria origine şi la propriul sfârşit.

52. Cine a creat lumea?
    

    Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt principiul unic şi indivizibil al lumii, chiar dacă opera creaţiei lumii este atribuită în mod deosebit lui Dumnezeu Tatăl.

53. De ce a fost creată lumea?
    

    Lumea a fost creată spre slava lui Dumnezeu, care a voit să manifeste şi să comunice bunătatea, adevărul şi frumuseţea sa. Scopul ultim al creaţiei este ca Dumnezeu, în Cristos, să poată fi "totul în toţi" (1Cor 15,28), spre gloria sa şi fericirea noastră.

54. Cum a creat Dumnezeu universul?
    

    Dumnezeu a creat universul în mod liber, cu înţelepciune şi iubire. Lumea nu este produsul unei necesităţi, al unui destin orb sau al întâmplării. Dumnezeu a creat "din nimic" (ex nihilo - 2Mac 7,28) o lume ordonată şi bună, pe care el o transcende în mod infinit. Dumnezeu păstrează în existenţă creaţia sa şi o susţine, dându-i capacitatea de a acţiona şi conducând-o la împlinirea sa, prin Fiul său şi Duhul Sfânt.

55. În ce constă providenţa divină?
    

    Ea constă în dispoziţiile cu care Dumnezeu conduce creaturile sale spre perfecţiunea ultimă, la care el le-a chemat. Dumnezeu este autorul suveran al planului său. Însă pentru realizarea sa se foloseşte şi de cooperarea creaturilor. În acelaşi timp, el dăruieşte creaturilor demnitatea de a acţiona ele însele, de a fi cauză unele pentru altele.

56. Cum colaborează omul cu providenţa divină?
    

    Dumnezeu dăruieşte şi cere omului, respectând libertatea sa, să colaboreze cu acţiunile sale, rugăciunile sale, dar şi cu suferinţele sale, trezind în el "să voiască şi să înfăptuiască după bunăvoinţa sa" (Fil 2,13).

57. Dacă Dumnezeu este atotputernic şi providenţă, atunci de ce există răul?
    

    La această întrebare, pe cât de dureroasă pe atât de misterioasă, poate să dea răspuns numai întregul credinţei creştine. Dumnezeu nu este în nici un fel, nici direct nici indirect, cauza răului. El luminează misterul răului în Fiul său, Isus Cristos, care a murit şi a înviat pentru a învinge acel mare rău moral, care este păcatul oamenilor şi care este rădăcina celorlalte rele.

58. Pentru ce permite Dumnezeu răul?
    

    Credinţa ne dă certitudinea că Dumnezeu nu ar permite răul, dacă din rău nu ar scoate binele. Dumnezeu a realizat deja în mod minunat acest lucru în moartea şi învierea lui Cristos; într-adevăr, din cel mai mare rău moral, uciderea Fiului său, el a scos cele mai mari bunuri, glorificarea lui Cristos şi răscumpărarea noastră.

Cerul şi pământul

59. Ce a creat Dumnezeu?
    

    Sfânta Scriptură spune: "La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul" (Gen 1,1). Biserica, în mărturisirea sa de credinţă, proclamă că Dumnezeu este creatorul tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute: al tuturor fiinţelor spirituale şi materiale, adică al îngerilor şi al lumii văzute, şi în mod deosebit al omului.

60. Cine sunt îngerii?
    

    Îngerii sunt creaturi pur spirituale, netrupeşti, invizibile şi nemuritoare, fiinţe personale cu inteligenţă şi voinţă. Ei, contemplându-l fără încetare pe Dumnezeu faţă în faţă, îl preamăresc, îl slujesc şi sunt mesagerii săi în împlinirea misiunii de mântuire pentru toţi oamenii.

61. În ce mod sunt prezenţi îngerii în viaţa Bisericii?
    

    Biserica se uneşte cu îngerii pentru a-l adora pe Dumnezeu, invocă asistenţa lor şi celebrează în liturgie comemorarea unora dintre ei.

62. Ce învaţă Sfânta Scriptură cu privire la crearea lumii văzute?
    

    Prin relatarea celor "şase zile" ale creaţiei, Sfânta Scriptură ne face cunoscută valoarea creaţiei şi finalitatea sa de laudă adusă lui Dumnezeu şi de slujire a omului. Toate lucrurile îşi datorează existenţa lui Dumnezeu, de la care primesc propria bunătate şi perfecţiune, propriile legi şi propriul loc în univers.

63. Care este locul omului în creaţie?
    

    Omul este culmea creaţiei văzute, deoarece este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

64. Ce tip de legătură există între lucrurile create?
    

    Între creaturi există o interdependenţă şi o ierarhie, voite de Dumnezeu. În acelaşi timp, există unitate şi solidaritate între creaturi, pentru că toate au acelaşi Creator, sunt iubite de el şi sunt orânduite spre gloria sa. Aşadar, a respecta legile înscrise în creaţie şi raporturile care derivă din natura lucrurilor este un principiu de înţelepciune şi un fundament al moralei.

65. Ce relaţie există între creaţie şi răscumpărare?
    

    Lucrarea creaţiei culminează în opera şi mai mare a răscumpărării. Într-adevăr, aceasta dă început noii creaţii, în care totul îşi va regăsi sensul său deplin şi împlinirea sa.

Omul

66. În ce sens omul este creat "după chipul lui Dumnezeu"?
    

    Omul este creat după chipul lui Dumnezeu în sensul că este capabil să-l cunoască şi să-l iubească, în libertate, pe Creatorul său. Este singura creatură, pe acest pământ, pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi şi pe care a chemat-o să împărtăşească viaţa sa divină, în cunoaştere şi în iubire. Deoarece este creat după chipul lui Dumnezeu, el are demnitatea de persoană: nu este ceva, ci cineva, capabil să se cunoască, să se dăruiască în mod liber şi să intre în comuniune cu Dumnezeu şi cu celelalte persoane.

67. Pentru ce l-a creat Dumnezeu pe om?
    

    Dumnezeu a creat toate pentru om, însă omul a fost creat pentru a-l cunoaşte, a-l sluji şi a-l iubi pe Dumnezeu, pentru a-i oferi în lumea aceasta toată creaţia ca aducere de mulţumire şi a fi ridicat la viaţa cu Dumnezeu în cer. Numai în misterul Cuvântului întrupat află adevărata lumină misterul omului, predestinat să reproducă chipul Fiului lui Dumnezeu făcut om, care este în mod desăvârşit "chipul Dumnezeului nevăzut" (Col 1,15).

68. Pentru ce formează oamenii o unitate?
    

    Toţi oamenii formează unitatea neamului omenesc, prin originea comună pe care o au de la Dumnezeu. În afară de aceasta, Dumnezeu a creat "dintr-unul singur tot neamul omenesc" (Fap 17,26). Apoi, toţi au un unic Mântuitor şi sunt chemaţi să împărtăşească fericirea veşnică a lui Dumnezeu.

69. Cum formează sufletul şi trupul în om o unitate?
    

    Persoana umană este o fiinţă trupească şi spirituală în acelaşi timp. În om, spiritul şi materia formează o unică natură. Această unitate este aşa de profundă încât, graţie principiului spiritual care este sufletul, trupul, care este material, devine un trup uman şi viu şi este părtaş la demnitatea de chip al lui Dumnezeu.

70. Cine dăruieşte omului sufletul?
    

    Sufletul spiritual nu vine de la părinţi, ci este creat direct de Dumnezeu şi este nemuritor. Despărţindu-se de trup, în momentul morţii, el nu piere; se va uni din nou cu trupul în momentul învierii finale.

71. Ce relaţie a stabilit Dumnezeu între bărbat şi femeie?
    

    Bărbatul şi femeia au fost creaţi de Dumnezeu în demnitate egală deoarece sunt persoane umane şi, în acelaşi timp, într-o complementaritate reciprocă, fiind bărbat şi femeie. Dumnezeu i-a voit unul pentru celălalt, în comuniune de persoane. Împreună sunt chemaţi şi să transmită viaţa umană, formând în căsătorie "un singur trup" (Gen 2,24) şi să stăpânească pământul ca "administratori" ai lui Dumnezeu.

72. Care era condiţia originară a omului conform planului lui Dumnezeu?
    

    Creând bărbatul şi femeia, Dumnezeu le-a dăruit o participare specială la propria viaţă divină, în sfinţenie şi dreptate. În planul lui Dumnezeu omul nu ar fi trebuit nici să sufere, nici să moară. În afară de aceasta, domnea o armonie perfectă în om, în sine însuşi, între creatură şi Creator, între bărbat şi femeie, ca şi între prima pereche umană şi toată creaţia.

Căderea

73. Cum se înţelege realitatea păcatului?
    

    În istoria omului este prezent păcatul. Această realitate se clarifică în mod deplin numai la lumina revelaţiei divine şi mai ales în lumina lui Cristos, Mântuitorul tuturor, care a făcut să prisosească harul chiar acolo unde s-a înmulţit păcatul.

74. Ce este căderea îngerilor?
    

    Cu această expresie se arată că Satana şi ceilalţi diavoli, despre care vorbesc Sfânta Scriptură şi tradiţia Bisericii, din îngeri creaţi buni de către Dumnezeu s-au transformat în răi deoarece, prin alegere liberă şi irevocabilă, l-au refuzat pe Dumnezeu şi împărăţia sa, dând astfel naştere iadului. Ei încearcă să-l asocieze pe om la răzvrătirea lor împotriva lui Dumnezeu; însă Dumnezeu afirmă în Cristos victoria sa sigură asupra Celui Rău.

75. În ce constă primul păcat al omului?
    

    Omul, ispitit de diavol, a lăsat să se stingă în inima sa încrederea faţă de Creatorul său şi, neascultând de el, a voit să devină "ca Dumnezeu", fără Dumnezeu şi nu conform lui Dumnezeu (Gen 3,5). Astfel, Adam şi Eva au pierdut imediat, pentru ei şi pentru toţi urmaşii lor, harul originar al sfinţeniei şi al dreptăţii.

76. Ce este păcatul strămoşesc?
    

    Păcatul strămoşesc, în care se nasc toţi oamenii, este starea de privare de sfinţenia şi dreptatea originală. Este un păcat "contractat" şi nu "săvârşit" de noi; este o condiţie din naştere, şi nu un act personal. Din cauza unităţii de origine a tuturor oamenilor, el se transmite la urmaşii lui Adam prin natura umană, "nu prin imitare, ci prin propagare". Această transmitere rămâne un mister pe care nu-l putem înţelege pe deplin.

77. Ce alte consecinţe provoacă păcatul strămoşesc?
    

    Ca urmare a păcatului strămoşesc, natura umană, fără să fie coruptă în întregime, este rănită în forţele sale naturale, este supusă ignoranţei, suferinţei, puterii morţii şi este înclinată spre păcat. Această înclinaţie este numită concupiscenţă.

78. După primul păcat, ce a făcut Dumnezeu?
    

    După primul păcat, lumea a fost inundată de păcate, însă Dumnezeu nu l-a lăsat pe om în puterea morţii, ci, dimpotrivă, i-a prezis în mod misterios - în "Protoevanghelie" (Gen 3,15) - că răul va fi învins şi omul va fi ridicat din cădere. Este prima vestire a lui Mesia răscumpărătorul. De aceea, căderea chiar va fi numită fericită vină, pentru că "a avut parte de un Răscumpărător aşa de mare" (Liturgia din Privegherea pascală).

CAPITOLUL AL DOILEA
CRED ÎN ISUS CRISTOS, FIUL UNUL-NĂSCUT AL LUI DUMNEZEU

79. Care este vestea cea bună pentru om?
    

    Este vestirea lui Isus Cristos, "Fiul lui Dumnezeu cel viu" (Mt 16,16), mort şi înviat. În timpul regelui Irod şi al împăratului Cezar August, Dumnezeu a îndeplinit promisiunile făcute lui Abraham şi descendenţei sale trimiţându-l pe "Fiul său, născut din femeie, născut sub lege, ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub lege, ca să primim înfierea" (Gal 4,4-5).

80. Cum se răspândeşte vestea cea bună?
    

    Încă de la început, primii discipoli au avut dorinţa arzătoare de a-l vesti pe Isus Cristos, cu scopul de a-i conduce pe toţi la credinţa în el. Şi astăzi, din cunoaşterea iubitoare a lui Cristos se naşte dorinţa de a evangheliza şi de a catehiza, adică de a dezvălui în persoana sa întregul plan al lui Dumnezeu şi de a pune omenirea în comuniune cu el.

"Şi în Isus Cristos, Fiul său unic, Domnul nostru"

81. Ce înseamnă numele "Isus"?
    

    Dat de către înger în momentul Bunei-Vestiri, numele "Isus" înseamnă "Dumnezeu mântuieşte". El exprimă identitatea şi misiunea sa, "căci el va mântui poporul său de păcate" (Mt 1,21). Petru afirmă că "nu este nici un alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi" (Fap 4,12).

82. De ce Isus este numit "Cristos"?
    

    "Cristos" în greacă, "Mesia" în ebraică, înseamnă "uns". Isus este Cristos pentru că este consacrat de Dumnezeu, uns cu Duhul Sfânt pentru misiunea răscumpărătoare. Este Mesia cel aşteptat de Israel, trimis în lume de Tatăl. Isus a acceptat titlul de Mesia precizându-i totuşi sensul: "coborât din cer" (In 3,13), răstignit şi apoi înviat, el este slujitorul suferind "care îşi dă viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi" (Mt 20,28). De la numele "Cristos" vine numele de "creştini".

83. În ce sens Isus este "Fiul unul-născut al lui Dumnezeu"?
    

    El este astfel în sens unic şi perfect. În momentul botezului şi al schimbării la faţă, glasul Tatălui îl desemnează pe Isus ca "Fiul preaiubit". Prezentându-se pe sine ca Fiu care "îl cunoaşte pe Tatăl" (Mt 11,27), Isus afirmă relaţia sa unică şi veşnică cu Dumnezeu Tatăl său. El este "Fiul unul-născut al lui Dumnezeu" (1In 2,23), a doua persoană a Treimii. Este centrul predicării apostolice: apostolii au văzut "gloria lui, glorie ca a unului-născut din Tatăl" (In 1,14).

84. Ce înseamnă titlul "Domn"?
    

    În Biblie, acest titlu îl desemnează în mod obişnuit pe Dumnezeu suveran. Isus şi-l atribuie sieşi şi revelează suveranitatea sa divină prin puterea sa asupra naturii, asupra diavolilor, asupra păcatului şi asupra morţii, mai ales prin învierea sa. Primele mărturisiri de credinţă creştine proclamă că puterea, cinstea şi gloria datorate lui Dumnezeu Tatăl sunt proprii şi lui Isus: Dumnezeu "i-a dăruit un nume care este mai presus de orice alt nume" (Fil 2,11). El este Domnul lumii şi al istoriei, singurul căruia omul trebuie să-i supună în întregime propria libertate personală.

"ISUS CRISTOS S-A ZĂMISLIT DE LA DUHUL SFÂNT, S-A NĂSCUT DIN MARIA FECIOARĂ"

85. De ce s-a făcut om Fiul lui Dumnezeu?
    

    Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat în sânul Fecioarei Maria prin lucrarea Duhului Sfânt, pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire, adică: pentru a ne reconcilia pe noi, păcătoşii, cu Dumnezeu; pentru a ne face cunoscută iubirea sa infinită; pentru a fi modelul nostru de sfinţenie; pentru a ne face "părtaşi de natura divină" (2Pt 1,4).

86. Ce înseamnă cuvântul "întrupare"?
    

    Biserica numeşte "întrupare" misterul unirii admirabile a naturii divine şi a naturii umane în unica persoană divină a Cuvântului. Pentru a realiza mântuirea noastră, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut "trup" (In 1,14), devenind cu adevărat om. Credinţa în întrupare este semn distinctiv al credinţei creştine.

87. În ce mod Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat?
    

    Isus este în mod indivizibil Dumnezeu adevărat şi om adevărat, în unitatea persoanei sale divine. El, Fiul lui Dumnezeu, care este "născut, iar nu creat, de o fiinţă cu Tatăl", s-a făcut om adevărat, fratele nostru, fără ca prin aceasta să înceteze să fie Dumnezeu, Domnul nostru.

88. Ce învaţă în acest sens Conciliul din Calcedon (anul 451)?
    

    Conciliul din Calcedon învaţă să mărturisim "un singur şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Isus Cristos, el însuşi desăvârşit în dumnezeirea sa şi desăvârşit în omenitatea sa, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, alcătuit dintr-un suflet raţional şi dintr-un trup, de o fiinţă cu Tatăl întru dumnezeire şi de o fiinţă cu noi întru omenitate, "asemenea nouă în toate, afară de păcat" (Evr 4,15); născut din Tatăl înainte de veci după dumnezeire şi în aceste vremuri din urmă, pentru noi şi pentru mântuirea noastră, s-a născut din Fecioara Maria, născătoarea de Dumnezeu, după omenitate".

89. Cum exprimă Biserica misterul întrupării?
    

    Îl exprimă afirmând că Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, cu două naturi, divină şi umană, neamestecate, ci unite în persoana Cuvântului. Pentru aceasta, în omenitatea lui Isus totul - minuni, suferinţă, moarte - trebuie să fie atribuit persoanei sale divine care acţionează prin natura umană asumată.

90. Fiul lui Dumnezeu făcut om avea un suflet cu o cunoaştere umană?
    

    Fiul lui Dumnezeu a asumat un trup animat de un suflet raţional uman. Cu inteligenţa sa umană, Isus a învăţat multe lucruri din experienţă. Dar şi ca om Fiul lui Dumnezeu avea o cunoaştere intimă şi nemijlocită a lui Dumnezeu Tatăl său. De asemenea, pătrundea gândurile secrete ale oamenilor şi cunoştea în mod deplin planurile veşnice pe care el a venit să le reveleze.

91. Cum se armonizează cele două voinţe ale Cuvântului întrupat?
    

    Isus are o voinţă divină şi o voinţă omenească. În viaţa sa pământească, Fiul lui Dumnezeu a voit în mod uman ceea ce a decis în mod divin cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt pentru mântuirea noastră. Voinţa omenească a lui Cristos urmează, fără opoziţie sau îndărătnicie, voinţa divină, sau, mai bine zis, îi este supusă.

92. Avea Cristos un trup omenesc adevărat?
    

    Cristos a asumat un trup omenesc adevărat prin care Dumnezeu nevăzut s-a făcut văzut. Pentru acest motiv, Cristos poate să fie reprezentat şi venerat în imaginile sfinte.

93. Ce reprezintă inima lui Isus?
    

    Isus ne-a cunoscut şi ne-a iubit cu o inimă omenească. Inima sa străpunsă pentru mântuirea noastră este simbolul acelei iubiri infinite cu care el îl iubeşte pe Tatăl şi pe fiecare dintre oameni.

94. "Zămislit de la Duhul Sfânt...": ce înseamnă această expresie?
    

    Înseamnă că Fecioara Maria l-a zămislit pe Fiul veşnic în sânul ei prin lucrarea Duhului Sfânt şi fără colaborarea bărbatului: "Duhul Sfânt se va coborî peste tine" (Lc 1,35), i-a spus îngerul la Buna-Vestire.

95. "...Născut din Maria Fecioară": de ce Maria este cu adevărat născătoare de Dumnezeu?
    

    Maria este cu adevărat născătoare de Dumnezeu pentru că este mama lui Isus (In 2,1; 19,25). De fapt, cel care a fost zămislit prin lucrarea Duhului Sfânt şi care a devenit cu adevărat Fiul său este Fiul veşnic al lui Dumnezeu Tatăl. El însuşi este Dumnezeu.

96. Ce înseamnă "neprihănita zămislire"?
    

    Dumnezeu a ales-o în mod gratuit pe Maria din toată veşnicia ca să fie Mama Fiului său: pentru a îndeplini această misiune, ea a fost neprihănit zămislită. Aceasta înseamnă că, prin harul lui Dumnezeu şi în vederea meritelor lui Isus Cristos, Maria a fost ferită de păcatul strămoşesc încă de la zămislirea ei.

97. Cum colaborează Maria la planul divin de mântuire?
    

    Prin harul lui Dumnezeu, Maria a rămas imună de orice păcat personal în timpul întregii sale existenţe. Este "cea plină de har" (Lc 1,28), "toată sfântă". Atunci când îngerul îi vesteşte că îl va naşte pe "Fiul Celui Preaînalt" (Lc 1,32), ea îşi dă în mod liber asentimentul prin "ascultarea credinţei" (Rom 1,5). Maria se oferă în totalitate persoanei şi operei Fiului ei, Isus, îmbrăţişând cu tot sufletul voinţa divină de mântuire.

98. Ce înseamnă zămislirea feciorelnică a lui Isus?
    

    Înseamnă că Isus a fost zămislit în sânul Fecioarei numai prin puterea Duhului Sfânt, fără intervenţia bărbatului. El este Fiul Tatălui ceresc, conform naturii divine, şi Fiul Mariei, conform naturii umane, dar propriu-zis Fiul lui Dumnezeu în cele două naturi, existând în el o singură persoană, cea divină.

99. În ce sens Maria este "pururi fecioară"?
    

    Înseamnă că ea "a rămas fecioară în zămislirea Fiului său, fecioară în naşterea lui, fecioară când l-a purtat, fecioară când l-a hrănit la sânul său, pururi fecioară" (Sfântul Augustin). Prin urmare, atunci când evangheliile vorbesc de "fraţii şi surorile lui Isus", este vorba despre rudele apropiate ale lui Isus, conform unei expresii folosite în Sfânta Scriptură.

100. În ce mod este universală maternitatea spirituală a Mariei?
     

     Maria are un singur Fiu, pe Isus, dar în el maternitatea sa spirituală se extinde la toţi oamenii pe care el a venit să-i mântuiască. Ascultătoare alături de noul Adam, Isus Cristos, Fecioara este noua Evă, adevărata mamă a celor vii, care cooperează cu iubire de mamă la naşterea lor şi la formarea lor în ordinea harului. Fecioară şi mamă, Maria este figura şi realizarea cea mai desăvârşită a Bisericii.

101. În ce sens este mister întreaga viaţă a lui Cristos?
     

     Toată viaţa lui Cristos este eveniment de revelaţie. Ceea ce este vizibil în viaţa pământească a lui Isus conduce la misterul său invizibil, mai ales la misterul filiaţiei sale divine: "Cine mă vede pe mine, îl vede pe Tatăl" (In 14,9). În afară de aceasta, chiar dacă mântuirea vine în mod deplin din cruce şi din înviere, întreaga viaţă a lui Cristos este mister de mântuire, pentru că tot ceea ce Isus a făcut, a spus şi a suferit avea ca scop de a-l mântui pe omul decăzut şi a-l restabili în vocaţia sa de fiu al lui Dumnezeu.

102. Care au fost pregătirile pentru misterele lui Isus?
     

     Înainte de toate există o lungă speranţă care a durat multe secole, pe care noi le retrăim în timpul celebrării liturgice din timpul Adventului. În afară de aşteptarea obscură pe care a pus-o în inima păgânilor, Dumnezeu a pregătit venirea Fiului său prin vechea alianţă, până la Ioan Botezătorul, care este ultimul şi cel mai mare dintre profeţi.

103. Ce învaţă evanghelia despre misterele naşterii şi copilăriei lui Isus?
     

     La Crăciun, gloria cerului se manifestă în slăbiciunea unui prunc; circumciziunea lui Isus este semn al apartenenţei sale la poporul ebraic şi prefigurare a botezului nostru; Epifania este manifestarea regelui-Mesia a lui Israel tuturor neamurilor; în prezentarea la templu, în Simeon şi Ana este toată aşteptarea lui Israel care vine la întâlnirea cu Mântuitorul său; fuga în Egipt şi uciderea pruncilor nevinovaţi vestesc că întreaga viaţă a lui Cristos va fi sub semnul persecuţiei; întoarcerea din Egipt aminteşte de exod şi îl prezintă pe Isus ca noul Moise: el este adevăratul şi definitivul eliberator.

104. Ce învăţătură ne oferă viaţa ascunsă a lui Isus la Nazaret?
     

     În timpul vieţii ascunse la Nazaret, Isus rămâne în tăcerea unei existenţe obişnuite. Astfel ne permite să fim în comuniune cu el în sfinţenia unei vieţi zilnice alcătuită din rugăciune, simplitate, muncă, iubire familială. Supunerea sa faţă de Maria şi Iosif, tatăl său purtător de grijă, este o imagine a ascultării sale filiale faţă de Tatăl. Maria şi Iosif, cu credinţa lor, primesc misterul lui Isus, deşi nu-l înţeleg mereu.

105. De ce primeşte Isus de la Ioan "botezul de convertire pentru iertarea păcatelor" (Lc 3,3)?
     

     Pentru a începe viaţa sa publică şi a anticipa "botezul" morţii sale. Astfel, deşi era fără păcat, acceptă să fie numărat printre cei păcătoşi, el, "Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii" (In 1,29). Tatăl îl proclamă "Fiul său preaiubit" (Mt 3,17) şi Duhul coboară asupra lui. Botezul lui Isus este o prefigurare a botezului nostru.

106. Ce revelează ispitirile lui Isus în pustiu?
     

     Ispitirile lui Isus în pustiu recapitulează ispitirea lui Adam în paradis şi ispitirile Israelului în pustiu. Satana îl ispiteşte pe Isus în ascultarea sa faţă de misiunea încredinţată lui de către Tatăl. Cristos, noul Adam, rezistă şi victoria sa vesteşte victoria pătimirii sale, ascultarea supremă a iubirii sale filiale. Biserica se uneşte cu acest mister îndeosebi în timpul liturgic al Postului Mare.

107. Cine este invitat să facă parte din împărăţia lui Dumnezeu, vestită şi realizată de Isus?
     

     Isus îi invită pe toţi oamenii să facă parte din împărăţia lui Dumnezeu. Chiar şi cel mai rău păcătos este chemat să se convertească şi să accepte milostivirea infinită a Tatălui. Împărăţia aparţine, deja aici pe pământ, celor care îl primesc cu inimă umilă. Lor le sunt revelate misterele sale.

108. Pentru ce manifestă Isus împărăţia prin semne şi minuni?
     

     Isus însoţeşte cuvântul său cu semne şi minuni pentru a arăta că împărăţia este prezentă în el, Mesia. Deşi el vindecă unele persoane, nu a venit să elimine toate relele aici pe pământ, ci pentru a ne elibera, înainte de toate, de sclavia păcatului. Alungarea diavolilor vesteşte că crucea sa va fi victorioasă asupra "conducătorului acestei lumi" (In 12,31).

109. Ce autoritate conferă Isus apostolilor săi în împărăţie?
     

     Isus îi alege pe cei doisprezece, viitori martori ai învierii sale, şi îi face părtaşi la misiunea şi la autoritatea sa pentru a învăţa, a dezlega de păcate, a zidi şi a conduce Biserica. În acest colegiu, Petru primeşte "cheile împărăţiei" (Mt 16,19) şi ocupă primul loc, cu misiunea de a păzi credinţa în integritatea sa şi de a-i întări pe fraţii săi.

110. Ce semnificaţie are schimbarea la faţă?
     

     În schimbarea la faţă apare înainte de toate Treimea: "Tatăl în glas, Fiul în om, Duhul în norul luminos" (Sfântul Toma de Aquino). Evocând împreună cu Moise şi Ilie "plecarea" sa (Lc 9,31), Isus arată că gloria sa trece prin cruce şi dă o anticipare a învierii şi a venirii sale glorioase, "care schimbă trupul umilinţei noastre făcându-l asemănător cu trupul gloriei sale" (Fil 3,21).

111. Cum are loc intrarea mesianică în Ierusalim?
     

     La timpul stabilit, Isus a decis să urce la Ierusalim pentru a suferi pătimirea sa, pentru a muri şi a învia. Ca regele-Mesia care manifestă venirea împărăţiei, el intră în oraşul său călare pe un măgar. Este primit de cei mici, a căror aclamaţie este reluată în cântarea euharistică Sanctus: "Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului! Osana (mântuieşte-ne)" (Mt 21,9). Liturgia Bisericii începe Săptămâna Sfântă cu celebrarea acestei intrări în Ierusalim.

"ISUS CRISTOS A PĂTIMIT SUB PONŢIU PILAT, S-A RĂSTIGNIT, A MURIT şI S-A ÎNGROPAT"

112. Care este importanţa misterului pascal al lui Isus?
     

     Misterul pascal al lui Isus care cuprinde pătimirea, moartea, învierea şi glorificarea sa, este în centrul credinţei creştine pentru că planul mântuitor al lui Dumnezeu s-a împlinit o dată pentru totdeauna prin moartea răscumpărătoare a Fiului său, Isus Cristos.

113. Cu ce acuze a fost condamnat Isus?
     

     Unii conducători ai Israelului l-au acuzat pe Isus că acţionează împotriva legii, împotriva templului din Ierusalim şi îndeosebi împotriva credinţei în Dumnezeul unic, întrucât el se proclama Fiul lui Dumnezeu. Pentru aceasta l-au predat lui Pilat ca să-l condamne la moarte.

114. Cum s-a comportat Isus faţă de legea lui Israel?
     

     Isus nu a abolit legea dată de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai, ci a dus-o la împlinire dându-i interpretarea definitivă. Este legislatorul divin care pune în practică în mod integral această lege. În afară de aceasta, el, slujitorul credincios, oferă cu moartea sa ispăşitoare singura jertfă capabilă să răscumpere toate "greşelile din timpul primei alianţe" (Evr 9,15).

115. Care a fost atitudinea lui Isus faţă de templul din Ierusalim?
     

     Isus a fost acuzat de ostilitate faţă de templu. Cu toate acestea, l-a venerat ca "locuinţă a Tatălui său" (In 2,16) şi i-a dedicat o parte importantă din învăţătura sa. Dar a prezis şi distrugerea lui, în raport cu moartea sa, şi s-a prezentat el însuşi ca locuinţă definitivă a lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor.

116. A contrazis Isus credinţa Israelului în Dumnezeul unic şi mântuitor?
     

     Isus nu a contrazis niciodată credinţa într-un Dumnezeu unic, nici atunci când a înfăptuit opera divină prin excelenţă care a îndeplinit promisiunile mesianice şi l-a revelat ca egal cu Dumnezeu: iertarea păcatelor. Cererea lui Isus de a crede în el şi de a se converti ne permite să înţelegem neînţelegerea tragică a Sinedriului care l-a considerat pe Isus vrednic de moarte ca defăimător.

117. Cine este responsabil de moartea lui Isus?
     

     Pătimirea şi moartea lui Isus nu pot fi imputate fără deosebire nici tuturor evreilor care trăiau atunci, nici celorlalţi evrei veniţi după aceea în timp şi în spaţiu. Fiecare păcătos, adică fiecare om, este în mod real cauză şi instrument al suferinţelor Răscumpărătorului şi sunt vinovaţi mai grav cei care, mai ales dacă sunt creştini, recad mai des în păcat sau se complac în vicii.

118. De ce moartea lui Isus face parte din planul lui Dumnezeu?
     

     Pentru a-i reconcilia cu sine pe toţi oamenii, sortiţi morţii din cauza păcatului, Dumnezeu a luat iniţiativa iubitoare de a-l trimite pe Fiul său ca să se dea la moarte pentru păcătoşi. Vestită în Vechiul Testament, îndeosebi ca sacrificiu al slujitorului suferind, moartea lui Isus a avut loc "după Scripturi".

119. În ce mod s-a oferit Cristos pe sine însuşi Tatălui?
     

     Toată viaţa lui Cristos este oferire liberă Tatălui pentru a împlini planul său de mântuire. El îşi dă "viaţa sa ca răscumpărare pentru cei mulţi" (Mc 10,45) şi în felul acesta reconciliază toată omenirea cu Dumnezeu. Suferinţa şi moartea sa arată că omenitatea sa este instrumentul liber şi desăvârşit al iubirii divine care vrea mântuirea tuturor oamenilor.

120. Cum se exprimă oferirea lui Isus la ultima Cină?
     

     La ultima Cină cu apostolii, în ajunul pătimirii, Isus anticipă, adică semnifică şi realizează dinainte oferirea voluntară de sine: "Acesta este trupul meu dăruit pentru voi", "acesta este sângele meu, vărsat..." (Lc 22,19-20). El instituie astfel în acelaşi timp Euharistia ca "memorial" (1Cor 11,25) al jertfei sale şi pe apostolii săi ca preoţi ai noii alianţe.

121. Ce se întâmplă la agonia din Grădina Ghetsemani?
     

     În pofida ororii pe care o aduce moartea în omenitatea toată sfântă a celui care este "autorul vieţii" (Fap 3,15), voinţa umană a Fiului lui Dumnezeu aderă la voinţa Tatălui: pentru a ne mântui, Isus acceptă să poarte păcatele noastre în trupul său "făcându-se ascultător până la moarte" (Fil 2,8).

122. Care sunt efectele jertfei lui Cristos pe cruce?
     

     Isus şi-a oferit viaţa în mod liber ca jertfă de ispăşire, adică a reparat păcatele noastre cu ascultarea deplină a iubirii sale până la moarte. Această "iubire până la sfârşit" (In 13,1) a Fiului lui Dumnezeu reconciliază toată omenirea cu Tatăl. Deci sacrificiul pascal al lui Cristos îi răscumpără pe oameni în mod unic, perfect şi definitiv şi le deschide comuniunea cu Dumnezeu.

123. Pentru ce îi cheamă Isus pe discipolii săi să-şi ia crucea lor?
     

     Chemându-i pe discipolii săi "să-şi ia crucea şi să-l urmeze" (Mt 16,24), Isus vrea să-i asocieze la jertfa sa răscumpărătoare chiar pe aceia care îi sunt primii beneficiari.

124. În ce condiţii era trupul lui Cristos în timp ce se afla în mormânt?
     

     Cristos a cunoscut o moarte adevărată şi o înmormântare adevărată. Însă puterea divină a ferit trupul său de putrezire.

"ISUS CRISTOS A COBORÂT ÎN IAD, A TREIA ZI A ÎNVIAT DIN MORŢI"

125. Ce este "iadul" în care a coborât Isus?
     

     "Iadul" - diferit de iadul condamnării - constituia starea tuturor celor care, drepţi şi răi, au murit înainte de Cristos. Cu sufletul unit cu persoana sa divină, Isus a ajuns în iad la cei drepţi care îl aşteptau pe Răscumpărătorul lor pentru a avea acces, în sfârşit, la vederea lui Dumnezeu. După ce, prin moartea sa, a învins moartea şi pe diavol "care avea puterea morţii" (Evr 2,14), i-a eliberat pe drepţii care îl aşteptau pe Răscumpărătorul şi le-a deschis porţile cerului.

126. Ce loc ocupă învierea lui Cristos în credinţa noastră?
     

     Învierea lui Isus este adevărul culminant al credinţei noastre în Cristos şi reprezintă, împreună cu crucea, o parte esenţială a misterului pascal.

127. Ce "semne" atestă învierea lui Isus?
     

     În afară de semnul esenţial constituit de mormântul gol, învierea lui Isus este atestată de femeile care l-au întâlnit pe Isus primele şi l-au vestit apostolilor. Apoi, Isus "i s-a arătat lui Chefa (Petru), apoi celor doisprezece, după care s-a arătat la peste cinci sute de fraţi dintr-o dată" (1Cor 15,5-6) şi altora. Apostolii nu au putut să inventeze învierea deoarece aceasta le părea imposibilă: de fapt, Isus i-a şi dojenit pentru necredinţa lor.

128. De ce este învierea în acelaşi timp un eveniment transcendent?
     

     Chiar dacă este un eveniment istoric, constatabil şi atestat prin semne şi mărturii, învierea, deoarece este intrarea omenităţii lui Isus în gloria lui Dumnezeu, transcende şi depăşeşte istoria, ca mister al credinţei. Pentru acest motiv, Cristos înviat nu s-a manifestat lumii, ci discipolilor săi, făcându-i martorii săi în faţa poporului.

129. Care este starea trupului înviat al lui Isus?
     

     Învierea lui Cristos nu a fost o întoarcere la viaţa pământească. Trupul său înviat este cel care a fost răstignit şi poartă semnele pătimirii sale, dar este de acum părtaş la viaţa divină cu proprietăţile unui trup glorios. Pentru acest motiv, Isus înviat este în mod suveran liber să se arate discipolilor săi cum şi unde vrea şi sub înfăţişări diferite.

130. În ce mod este învierea lucrare a Preasfintei Treimi?
     

     Învierea lui Cristos este o lucrare transcendentă a lui Dumnezeu. Cele trei persoane acţionează împreună conform cu ceea ce le este propriu: Tatăl manifestă puterea sa; Fiul "ia din nou" viaţa pe care şi-a dat-o în mod liber (In 10,17) reunind sufletul şi trupul său, căruia Duhul îi dă viaţă şi-l glorifică.

131. Care sunt sensul şi ponderea mântuitoare a învierii?
     

     Învierea este culmea întrupării. Ea confirmă divinitatea lui Cristos, ca şi tot ceea ce el a făcut şi a învăţat şi realizează toate promisiunile divine în favoarea noastră. În afară de aceasta, cel înviat, învingător al păcatului şi al morţii, este principiul îndreptăţirii şi al învierii noastre: încă de acum ne dă harul înfierii, care este participare reală la viaţa Fiului unul-născut; apoi, la sfârşitul timpurilor, el va învia trupul nostru.

"ISUS CRISTOS S-A SUIT LA CER, şADE LA DREAPTA LUI DUMNEZEU, TATĂL ATOTPUTERNICUL"

132. Ce reprezintă înălţarea?
     

     După patruzeci de zile, după ce s-a arătat apostolilor sub înfăţişare umană obişnuită, care învăluia gloria sa, a Celui Înviat, Cristos s-a suit la cer şi şade de-a dreapta Tatălui. El este Domnul care domneşte de acum cu omenitatea sa în gloria veşnică de Fiu al lui Dumnezeu şi mijloceşte neîncetat în favoarea noastră la Tatăl. Ni-l trimite pe Duhul său şi ne dă speranţa că vom ajunge într-o zi la el, deoarece ne-a pregătit un loc.

"DE UNDE ARE SĂ VINĂ SĂ JUDECE PE VII şI PE MORŢI"

133. Cum domneşte acum Domnul Isus?
     

     Domnul cosmosului şi al istoriei, capul Bisericii sale, Cristos glorificat rămâne în mod misterios pe pământ, unde împărăţia sa este deja prezentă ca germen şi început în Biserică. Într-o zi se va întoarce glorios, dar nu cunoaştem timpul. Pentru aceasta trăim în vigilenţă, rugându-ne: "Vino, Doamne!" (Ap 22,20).

134. Cum se va realiza venirea Domnului în glorie?
     

     După ultima tulburare cosmică a acestei lumi care trece, venirea glorioasă a lui Cristos va avea loc prin triumful definitiv al lui Dumnezeu în parusie şi prin judecata de pe urmă. Astfel se va desăvârşi împărăţia lui Dumnezeu.

135. Cum îi va judeca Cristos pe cei vii şi pe cei morţi?
     

     Cristos va judeca, cu puterea pe care a dobândit-o ca Răscumpărător al lumii, venit să-i mântuiască pe oameni. Secretele inimii vor fi dezvăluite, ca şi conduita fiecăruia faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Fiecare om va primi viaţa fericită sau va fi condamnat pentru veşnicie, în funcţie de faptele sale. Astfel se va realiza "plinătatea lui Cristos" (Ef 4,13), în care "Dumnezeu va fi totul în toţi" (1Cor 15,28).

CAPITOLUL AL TREILEA
CRED ÎN DUHUL SFÂNT

"CRED ÎN DUHUL SFÂNT"

136. Ce vrea să spună Biserica atunci când mărturiseşte: "Cred în Duhul Sfânt"?
     

     A crede în Duhul Sfânt înseamnă a mărturisi a treia persoană a Preasfintei Treimi, care purcede de la Tatăl şi de la Fiul şi "împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit". Duhul a fost "trimis în inimile noastre" (Gal 4,6), ca să primim viaţa nouă de fii ai lui Dumnezeu.

137. De ce sunt inseparabile trimiterea Fiului şi a Duhului?
     

     În Treimea indivizibilă, Fiul şi Duhul sunt distincţi, dar inseparabili. De fapt, de la începutul până la sfârşitul timpurilor, atunci când Tatăl îl trimite pe Fiul său, îl trimite şi pe Duhul său care ne uneşte cu Cristos în credinţă ca să putem, ca fii adoptivi, să-l numim pe Dumnezeu "Tată" (Rom 8,15). Duhul este invizibil, dar noi îl cunoaştem prin acţiunile sale atunci când ne revelează Cuvântul şi atunci când acţionează în Biserică.

138. Care sunt denumirile Duhului Sfânt?
     

     "Duhul Sfânt" este numele propriu al celei de-a treia persoane a Preasfintei Treimi. Isus îl numeşte şi: Duhul Mângâietor (Paraclet, Avocat) şi Duhul Adevărului. Noul Testament îl mai numeşte: Duhul lui Cristos, al Domnului, al lui Dumnezeu, Duhul gloriei, al făgăduinţei.

139. Cu ce simboluri este reprezentat Duhul Sfânt?
     

     Sunt numeroase: apa vie, care ţâşneşte din coasta străpunsă a lui Cristos şi îi adapă pe cei botezaţi; ungerea cu untdelemn, care este semnul sacramental al Confirmaţiunii; focul, care transformă ceea ce atinge; norul, întunecos sau luminos, în care se revelează gloria divină; impunerea mâinilor, prin care este dat Duhul; porumbelul, care coboară asupra lui Cristos şi rămâne deasupra lui la botez.

140. Ce înseamnă că Duhul "a grăit prin profeţi"?
     

     Prin "profeţi" se înţeleg cei care au fost inspiraţi de Duhul Sfânt pentru a vorbi în numele lui Dumnezeu. Duhul duce la împlinire profeţiile din Vechiul Testament în Cristos, al cărui mister îl dezvăluie în Noul Testament.

141. Ce înfăptuieşte Duhul Sfânt în Ioan Botezătorul?
     

     Duhul îl umple pe Ioan Botezătorul, ultimul profet din Vechiul Testament, care, sub acţiunea sa, este trimis "pentru a pregăti Domnului un popor desăvârşit" (Lc 1,17) şi pentru a vesti venirea lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu: cel asupra căruia el a văzut coborând şi rămânând deasupra lui pe Duhul, "cel care botează în Duh" (In 1,33).

142. Care este lucrarea Duhului în Maria?
     

     Duhul Sfânt duce la împlinire în Maria aşteptările şi pregătirea din Vechiul Testament pentru venirea lui Cristos. O umple în mod unic cu har şi face rodnică fecioria sa, pentru a-l naşte pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Face din ea mama lui "Cristos total", adică a lui Isus, capul, şi a Bisericii, trupul său. Maria este prezentă între cei doisprezece în ziua de Rusalii, atunci când Duhul inaugurează "timpurile din urmă" prin manifestarea Bisericii.

143. Ce relaţie există între Duh şi Cristos Isus, în misiunea sa pământească?
     

     Fiul lui Dumnezeu, prin ungerea Duhului, este consacrat Mesia în omenitatea sa încă de la întrupare. El îl revelează în învăţătura sa, împlinind promisiunea făcută părinţilor, şi îl dăruieşte Bisericii care se naşte, suflând deasupra apostolilor după învierea sa.

144. Ce s-a întâmplat la Rusalii?
     

     La cincizeci de zile după învierea sa, la Rusalii, Isus Cristos, glorificat, îl revarsă pe Duhul şi îl manifestă ca persoană divină, aşa încât Sfânta Treime este revelată pe deplin. Misiunea lui Cristos şi a Duhului devine misiune a Bisericii, trimisă ca să vestească şi să răspândească misterul comuniunii trinitare.

145. Ce face Duhul în Biserică?
     

     Duhul zideşte, animă şi sfinţeşte Biserica: Duh de iubire, el redă celor botezaţi asemănarea divină pierdută din cauza păcatului şi îi face să trăiască în Cristos însăşi viaţa Sfintei Treimi. Îi trimite să mărturisească adevărul lui Cristos şi îi organizează în funcţiile lor, ca toţi să aducă "rodul Duhului" (Gal 5,22).

146. Cum acţionează Cristos şi Duhul său în inima credincioşilor?
     

     Prin sacramente, Cristos comunică mădularelor trupului său pe Duhul său şi harul lui Dumnezeu care aduce roadele vieţii noi, conform Duhului. În sfârşit, Duhul Sfânt este maestrul rugăciunii.

"CRED ÎN SFÂNTA BISERICĂ CATOLICĂ"

Biserica în planul lui Dumnezeu

147. Ce înseamnă termenul Biserică?
     

     Desemnează poporul pe care Dumnezeu îl convoacă de la toate marginile pământului, pentru a constitui adunarea celor care, prin credinţă şi Botez, devin fii ai lui Dumnezeu, mădulare ale lui Cristos şi templul Duhului Sfânt.

148. Există alte nume şi imagini cu care Biblia indică Biserica?
     

     În Sfânta Scriptură găsim multe imagini, care evidenţiază aspecte complementare ale misterului Bisericii. Vechiul Testament privilegiază imagini legate de poporul lui Dumnezeu; Noul Testament pe cele legate de Cristos ca şi cap al acestui popor, care este trupul său, şi pe cele luate din viaţa păstoritului (staul, turmă, oi), din viaţa agricolă (ogor, măslin, vie), din domeniul locativ (locuinţă, piatră, templu), din viaţa familială (mireasă, mamă, familie).

149. Care sunt originea şi împlinirea Bisericii?
     

     Biserica îşi are originea şi împlinirea în planul veşnic al lui Dumnezeu. A fost pregătită în vechea alianţă prin alegerea Israelului, semn al reunirii viitoare a tuturor naţiunilor. Întemeiată pe cuvintele şi acţiunile lui Isus Cristos, a fost realizată mai ales prin moartea sa răscumpărătoare şi învierea sa. Apoi a fost manifestată ca mister de mântuire prin revărsarea Duhului Sfânt la Rusalii. Îşi va avea împlinirea la sfârşitul timpurilor ca adunare cerească a tuturor celor răscumpăraţi.

150. Care este misiunea Bisericii?
     

     Misiunea Bisericii este de a vesti şi a instaura în mijlocul tuturor neamurilor împărăţia lui Dumnezeu inaugurată de Isus Cristos. Aici, pe pământ, ea constituie germenul şi începutul acestei împărăţii mântuitoare.

151. În ce sens Biserica este mister?
     

     Biserica este mister deoarece în realitatea sa văzută este prezentă şi activă o realitate spirituală, divină, care se percepe numai cu ochii credinţei.

152. Ce înseamnă că Biserica este sacrament universal de mântuire?
     

     Înseamnă că este semn şi instrument al reconcilierii şi al comuniunii întregii omeniri cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc.

Biserica: popor al lui Dumnezeu, trup al lui Cristos şi templu al Duhului

153. De ce este Biserica poporul lui Dumnezeu?
     

     Biserica este poporul lui Dumnezeu pentru că lui îi place să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni nu în mod izolat, ci constituindu-i într-un singur popor, adunat de unitatea Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt.

154. Care sunt caracteristicile poporului lui Dumnezeu?
     

     Acest popor, al cărui membru se devine prin credinţa în Cristos şi prin Botez, are drept origine pe Dumnezeu Tatăl, drept cap pe Isus Cristos, drept condiţie demnitatea şi libertatea de fii ai lui Dumnezeu, drept lege porunca nouă a iubirii, drept misiune aceea de a fi sare a pământului şi lumină a lumii, drept scop împărăţia lui Dumnezeu, începută deja pe pământ.

155. În ce sens poporul lui Dumnezeu este părtaş la cele trei funcţii ale lui Cristos, preot, profet şi rege?
     

     Poporul lui Dumnezeu este părtaş la funcţia preoţească a lui Cristos întrucât cei botezaţi sunt consacraţi de Duhul Sfânt pentru a oferi jertfe spirituale; este părtaş la funcţia profetică deoarece cu simţul supranatural al credinţei aderă în mod negreşelnic la ea, o aprofundează şi o mărturiseşte; este părtaş la funcţia regească prin slujire, imitându-l pe Isus Cristos, care, rege al universului, a devenit slujitorul tuturor, mai ales al celor săraci şi suferinzi.

156. În ce mod Biserica este trupul lui Cristos?
     

     Prin intermediul Duhului, Cristos, mort şi înviat, îi uneşte cu sine în mod intim pe credincioşii săi. În felul acesta, cei care cred în Cristos, deoarece sunt strâns uniţi cu el, mai ales în Euharistie, sunt uniţi între ei în dragoste, formează un singur trup, Biserica, a cărei unitate se realizează în diversitatea mădularelor şi a funcţiilor.

157. Cine este capul acestui trup?
     

     Cristos "este capul trupului, adică al Bisericii" (Col 1,18). Biserica trăieşte din el, în el şi pentru el. Cristos şi Biserica sunt "Cristos întreg" (Sfântul Augustin); "Capul şi mădularele sunt ca o singură persoană mistică" (Sfântul Toma de Aquino).

158. Pentru ce este Biserica numită mireasa lui Cristos?
     

     Pentru că însuşi Domnul s-a definit ca "mire" (Mc 2,19), care a iubit Biserica, unind-o cu sine printr-o alianţă veşnică. El s-a dat pe sine însuşi pentru ea, spre a o curăţa cu sângele său şi "a o face sfântă" (Ef 5,26) şi mamă rodnică a tuturor fiilor lui Dumnezeu. În timp ce termenul "trup" evidenţiază unitatea "capului" cu mădularele, termenul "mireasă" scoate în evidenţă deosebirea dintre cei doi într-o relaţie personală.

159. Pentru ce este Biserica numită templul Duhului Sfânt?
     

     Pentru că Duhul Sfânt locuieşte în trupul care este Biserica: în capul său şi în mădularele sale; de asemenea, el zideşte Biserica în dragoste prin cuvântul lui Dumnezeu, sacramente, virtuţi şi carisme.

160. Ce sunt carismele?
     

     Carismele sunt daruri speciale ale Duhului Sfânt dăruite fiecăruia pentru binele oamenilor, pentru necesităţile lumii şi îndeosebi pentru zidirea Bisericii, al căror discernământ revine magisteriului.

Biserica este una, sfântă, catolică şi apostolică

161. Pentru ce Biserica este una?
     

     Biserica este una pentru că are ca origine şi model unitatea unui singur Dumnezeu în Treimea persoanelor; ca întemeietor şi cap pe Isus Cristos, care restabileşte unitatea tuturor popoarelor într-un singur trup; ca suflet pe Duhul Sfânt, care uneşte toţi credincioşii în comuniunea în Cristos. Ea are o singură credinţă, o singură viaţă sacramentală, o unică succesiune apostolică, o speranţă comună şi aceeaşi dragoste.

162. Unde subzistă unica Biserică a lui Cristos?
     

     Unica Biserică a lui Cristos, ca societate constituită şi organizată în lume, subzistă (subsistit in) în Biserica Catolică, sub conducerea succesorului lui Petru şi a episcopilor în comuniune cu el. Numai prin ea se poate obţine plinătatea mijloacelor de mântuire, deoarece Domnul a încredinţat toate bunurile noii alianţe numai colegiului apostolic, al cărui cap este Petru.

163. Cum trebuie consideraţi creştinii necatolici?
     

     În Bisericile şi comunităţile ecleziale, care s-au despărţit de comuniunea deplină a Bisericii Catolice, se găsesc multe elemente de sfinţire şi de adevăr. Toate aceste bunuri provin de la Cristos şi stimulează spre unitatea catolică. Membrii acestor Biserici şi comunităţi sunt încorporaţi lui Cristos prin Botez; de aceea noi îi recunoaştem ca fraţi.

164. Cum trebuie să ne angajăm în favoarea unităţii creştinilor?
     

     Dorinţa de a restabili unirea tuturor creştinilor este un dar al lui Cristos şi o chemare a Duhului. Ea interesează toată Biserica şi se realizează prin convertirea inimii, rugăciune, cunoaştere fraternă reciprocă, dialog teologic.

165. În ce sens Biserica este sfântă?
     

     Biserica este sfântă deoarece Dumnezeu Preasfântul este autorul său; Cristos s-a dat pe sine însuşi pentru ea, pentru a o sfinţi şi a o face sfinţitoare; Duhul Sfânt îi dă viaţă prin iubire. În ea se află plinătatea mijloacelor de mântuire. Sfinţenia este vocaţia fiecărui membru al său şi scopul oricărei activităţi a ei. Biserica o numără printre membrii săi pe Fecioara Maria şi pe nenumăraţi sfinţi, ca modele şi mijlocitori. Sfinţenia Bisericii este izvorul sfinţirii fiilor săi, care, aici pe pământ, se recunosc cu toţii păcătoşi, au mereu nevoie de convertire şi de purificare.

166. Pentru ce Biserica este numită catolică?
     

     Biserica este catolică, adică universală, deoarece în ea este prezent Cristos: "Unde este Cristos Isus, acolo este Biserica Catolică" (Sfântul Ignaţiu din Antiohia). Ea vesteşte totalitatea şi integritatea credinţei; are şi administrează plinătatea mijloacelor de mântuire; este trimisă în misiune la toate popoarele din orice timp şi la oricare cultură aparţin.

167. Biserica particulară este catolică?
     

     Este catolică fiecare Biserică particulară (adică dieceza şi eparhia), formată din comunitatea creştinilor care sunt în comuniune de credinţă şi sacramente cu episcopul lor hirotonit în succesiunea apostolică şi cu Biserica Romei care "prezidează în dragoste" (Sfântul Ignaţiu din Antiohia).

168. Cine aparţine Bisericii Catolice?
     

     În mod diferit toţi oamenii aparţin sau sunt rânduiţi pentru unitatea catolică a poporului lui Dumnezeu. Este încorporat pe deplin Bisericii Catolice cel care, având Duhul lui Cristos, este unit cu ea de legătura mărturisirii de credinţă, a sacramentelor, a conducerii ecleziastice şi a comuniunii. Cei botezaţi care nu realizează în mod deplin această unitate catolică sunt şi ei într-o anumită comuniune, chiar dacă imperfectă, cu Biserica Catolică.

169. Care este raportul Bisericii Catolice cu poporul ebraic?
     

     Biserica Catolică recunoaşte raportul său cu poporul ebraic în faptul că Dumnezeu a ales acest popor, cel dintâi dintre toate, ca să primească cuvântul său. Poporului ebraic îi aparţin "înfierea şi mărirea, alianţele şi legea, cultul şi promisiunile; ai lor sunt patriarhii şi din ei vine, după trup, Cristos" (Rom 9,5). Spre deosebire de celelalte religii necreştine, credinţa ebraică este deja răspuns la revelaţia lui Dumnezeu în vechea alianţă.

170. Ce legătură există între Biserica Catolică şi religiile necreştine?
     

     Există o legătură dată, înainte de toate, de originea şi de scopul comun pentru întregul neam omenesc. Biserica Catolică recunoaşte că tot ceea ce este bun şi adevărat în celelalte religii vine de la Dumnezeu, este rază a adevărului său, poate să pregătească pentru primirea evangheliei şi să stimuleze spre unitatea omenirii în Biserica lui Cristos.

171. Ce înseamnă afirmaţia: "În afara Bisericii nu există mântuire"?
     

     Înseamnă că orice mântuire vine de la Cristos-capul prin mijlocirea Bisericii care este trupul său. Prin urmare, nu pot fi mântuiţi cei care, cunoscând Biserica întemeiată de Cristos şi necesară pentru mântuire, nu intră în ea şi nu perseverează în ea. În acelaşi timp, graţie lui Cristos şi Bisericii sale, pot obţine mântuirea cei care, fără vina lor, nu cunosc evanghelia lui Cristos şi Biserica sa, însă îl caută cu sinceritate pe Dumnezeu şi, sub impulsul harului, se străduiesc să împlinească voinţa sa cunoscută prin glasul conştiinţei.

172. De ce trebuie Biserica să vestească evanghelia la toată lumea?
     

     Deoarece Cristos a poruncit: "Mergeţi, şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Mt 28,19). Acest mandat misionar al Domnului îşi are izvorul în iubirea veşnică a lui Dumnezeu, care l-a trimis pe Fiul său şi pe Duhul său pentru că "vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului" (1Tim 2,4).

173. În ce mod Biserica este misionară?
     

     Condusă de Duhul Sfânt, Biserica, în decursul istoriei, continuă misiunea lui Cristos însuşi. Prin urmare, creştinii trebuie să anunţe tuturor vestea bună adusă de Cristos, urmând drumul său, dispuşi şi la sacrificiul de sine până la martiriu.

174. Pentru ce Biserica este apostolică?
     

     Biserica este apostolică datorită originii sale, fiind construită pe "temelia apostolilor" (Ef 2,20); datorită învăţăturii sale, care este aceeaşi a apostolilor; datorită structurii sale, deoarece este instruită, sfinţită şi condusă, până la întoarcerea lui Cristos, de către apostoli, graţie succesorilor lor, episcopii, în comuniune cu succesorul lui Petru.

175. În ce constă misiunea apostolilor?
     

     Cuvântul apostol înseamnă trimis. Isus, trimisul Tatălui, i-a chemat la sine pe cei doisprezece, dintre discipolii săi, şi i-a constituit ca apostoli, făcând din ei martorii aleşi ai învierii sale şi temelia Bisericii. Le-a dat mandatul de a continua misiunea sa, spunând: "După cum Tatăl m-a trimis pe mine, vă trimit şi eu pe voi" (In 20,21) şi promiţând să fie cu ei până la sfârşitul lumii.

176. Ce este succesiunea apostolică?
     

     Succesiunea apostolică este transmiterea misiunii şi a puterii apostolilor, prin sacramentul Preoţiei, succesorilor lor, episcopii. Graţie acestei transmiteri, Biserica rămâne în comuniune de credinţă şi de viaţă cu originea sa, în timp ce de-a lungul secolelor îşi rânduieşte întregul apostolat pentru răspândirea împărăţiei lui Cristos pe pământ.

Credincioşii: ierarhia, laicii, viaţa consacrată

177. Cine sunt credincioşii?
     

     Credincioşii sunt cei care, încorporaţi lui Cristos prin Botez, sunt constituiţi membri ai poporului lui Dumnezeu. Făcuţi părtaşi, conform propriei condiţii, la funcţia preoţească, profetică şi regească a lui Cristos, ei sunt chemaţi să împlinească misiunea pe care Dumnezeu a încredinţat-o Bisericii. Între ei există o adevărată egalitate în demnitatea lor de fii ai lui Dumnezeu.

178. Cum este format poporul lui Dumnezeu?
     

     Din orânduire divină, în poporul lui Dumnezeu există slujitori sacri care au primit sacramentul Preoţiei şi formează ierarhia Bisericii. Ceilalţi sunt numiţi laici. Din rândul unora şi al altora provin credincioşii care se consacră în mod special lui Dumnezeu prin profesiunea sfaturilor evanghelice: castitatea în celibat, sărăcia şi ascultarea.

179. De ce a instituit Cristos ierarhia ecleziastică?
     

     Cristos a instituit ierarhia ecleziastică cu misiunea de a păstori poporul lui Dumnezeu în iubirea sa şi pentru aceasta i-a dat autoritate. Ea este formată din slujitori sacri: episcopi, preoţi, diaconi. Graţie sacramentului Preoţiei, episcopii şi preoţii, în exercitarea slujirii lor, acţionează în numele şi în persoana lui Cristos-capul; diaconii slujesc poporul lui Dumnezeu în diaconia (slujirea) cuvântului, a liturgiei, a carităţii.

180. Cum se realizează dimensiunea colegială a slujirii ecleziale?
     

     După exemplul celor doisprezece apostoli, aleşi şi trimişi împreună de Cristos, unirea membrilor ierarhiei ecleziastice este în slujba comuniunii tuturor credincioşilor. Fiecare episcop exercită slujirea sa, ca membru al colegiului episcopilor, în comuniune cu papa, devenind părtaş, împreună cu el, la grija pentru Biserica Universală. Preoţii exercită slujirea lor în preoţimea din Biserica particulară, în comuniune cu episcopul propriu şi sub conducerea sa.

181. De ce are slujirea eclezială şi un caracter personal?
     

     Slujirea eclezială are şi un caracter personal deoarece, în virtutea sacramentului Preoţiei, fiecare este responsabil în faţa lui Cristos, care l-a chemat personal, conferindu-i misiunea.

182. Care este misiunea papei?
     

     Papa, episcopul Romei şi succesorul sfântului Petru, este principiul perpetuu şi vizibil şi fundamentul unităţii Bisericii. Este vicarul lui Cristos, capul colegiului episcopilor şi păstorul întregii Biserici, asupra căreia, din orânduire divină, are putere deplină, supremă, nemijlocită şi universală.

183. Care este misiunea colegiului episcopilor?
     

     Colegiul episcopilor, în comuniune cu papa şi niciodată fără el, exercită şi el asupra Bisericii puterea supremă şi deplină.

184. Cum realizează episcopii misiunea lor de a învăţa?
     

     Episcopii, în comuniune cu papa, au datoria de a vesti tuturor cu fidelitate şi cu autoritate evanghelia, ca martori autentici ai credinţei apostolice, învestiţi cu autoritatea lui Cristos. Prin simţul supranatural al credinţei, poporul lui Dumnezeu aderă în mod neclintit la credinţă, sub conducerea magisteriului viu al Bisericii.

185. Când se realizează infailibilitatea magisteriului?
     

     Infailibilitatea se realizează atunci când pontiful Roman, în virtutea autorităţii sale de păstor suprem al Bisericii, sau colegiul episcopilor în comuniune cu papa, mai ales reunit într-un conciliu ecumenic, proclamă printr-un act definitiv o învăţătură referitoare la credinţă sau la morală şi atunci când papa şi episcopii, în magisteriul lor obişnuit, sunt în acord în propunerea unei învăţături ca definitive. La aceste învăţături fiecare credincios trebuie să adere cu supunerea credinţei.

186. Cum exercită episcopii slujirea de a sfinţi?
     

     Episcopii sfinţesc Biserica împărţind harul lui Cristos prin slujirea cuvântului şi a sacramentelor, îndeosebi a Euharistiei, de asemenea, prin rugăciunea, exemplul şi munca lor.

187. Cum exercită episcopii funcţia de a conduce?
     

     Fiecare episcop, ca membru al colegiului episcopilor, are în mod colegial grija pentru toate Bisericile particulare şi pentru întreaga Biserică împreună cu ceilalţi episcopi uniţi cu papa. Episcopul, căruia îi este încredinţată o Biserică particulară, o conduce cu autoritatea puterii sacre proprii, obişnuite şi nemijlocite, exercitată în numele lui Cristos, bunul păstor, în comuniune cu întreaga Biserică şi sub conducerea succesorului lui Petru.

188. Care este vocaţia credincioşilor laici?
     

     Credincioşii laici au ca vocaţie proprie aceea de a căuta împărăţia lui Dumnezeu, luminând şi rânduind realităţile vremelnice conform lui Dumnezeu. Astfel realizează chemarea la sfinţenie şi la apostolat, adresată tuturor celor botezaţi.

189. Cum sunt părtaşi credincioşii laici la funcţia preoţească a lui Cristos?
     

     Ei sunt părtaşi la această funcţie oferind - ca jertfă spirituală "plăcută lui Dumnezeu prin Isus Cristos" (1Pt 2,5), mai ales în Euharistie -, propria viaţă împreună cu toate faptele, rugăciunile şi iniţiativele apostolice, viaţa de familie şi munca zilnică, neplăcerile vieţii suportate cu răbdare şi alinarea trupească şi spirituală. Astfel, şi laicii, dedicaţi lui Cristos şi consacraţi de Duhul Sfânt, îi oferă lui Dumnezeu lumea însăşi.

190. Cum sunt părtaşi la funcţia profetică?
     

     Sunt părtaşi la această funcţie primind tot mai mult în credinţă cuvântul lui Cristos şi vestindu-l lumii prin mărturia vieţii şi prin cuvânt, prin acţiunea evanghelizatoare şi cateheză. Această acţiune evanghelizatoare capătă o eficacitate deosebită din faptul că este înfăptuită în condiţiile obişnuite din lume.

191. Cum sunt părtaşi la funcţia regească?
     

     Laicii sunt părtaşi la funcţia regească a lui Cristos, după ce au primit de la el puterea de a învinge păcatul în ei înşişi şi în lume, prin lepădarea de sine şi sfinţenia vieţii. Ei exercită diferite slujiri în slujba comunităţii şi impregnează cu valoare morală activităţile vremelnice ale omului şi instituţiile societăţii.

192. Ce este viaţa consacrată?
     

     Este o stare de viaţă recunoscută de Biserică. Este răspunsul liber dat unei chemări speciale a lui Cristos, prin care cei consacraţi se dedică total lui Dumnezeu şi tind spre perfecţiunea iubirii prin lucrarea Duhului Sfânt. Această consacrare se caracterizează prin practicarea sfaturilor evanghelice.

193. Ce oferă viaţa consacrată pentru misiunea Bisericii?
     

     Viaţa consacrată participă la misiunea Bisericii printr-o dăruire deplină lui Cristos şi fraţilor, mărturisind speranţa împărăţiei cereşti.

Cred în împărtăşirea sfinţilor

194. Ce înseamnă expresia împărtăşirea sfinţilor?
     

     Această expresie indică înainte de toate participarea comună a tuturor membrilor Bisericii la cele sfinte (sancta): credinţa, sacramentele, îndeosebi Euharistia, carismele şi celelalte daruri spirituale. La rădăcina comuniunii stă iubirea care "nu caută ale sale" (1Cor 13,5), ci îl face pe cel credincios "să aibă toate în comun" (Fap 4,32), chiar şi propriile bunuri materiale, în slujba celor mai săraci.

195. Ce mai înseamnă expresia împărtăşirea sfinţilor?
     

     Această expresie desemnează şi comuniunea dintre persoanele sfinte (sancti), adică dintre cei care prin har sunt uniţi cu Cristos mort şi înviat. Unii sunt pelerini pe pământ; alţii, care au trecut din această viaţă, se află în purificare, ajutaţi şi de rugăciunile noastre; în sfârşit, alţii se bucură deja de gloria lui Dumnezeu şi mijlocesc pentru noi. Toţi formează împreună în Cristos o singură familie, Biserica, spre lauda şi gloria Sfintei Treimi.

Maria, Maica lui Cristos, Maica Bisericii

196. În ce sens Sfânta Fecioară Maria este Maica Bisericii?
     

     Sfânta Fecioară Maria este Maica Bisericii în ceea ce priveşte harul pentru că l-a născut pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, capul trupului care este Biserica. Isus, murind pe cruce, a arătat-o discipolului ca mamă cu aceste cuvinte: "Iată mama ta!" (In 19,27).

197. Cum ajută Fecioara Maria Biserica?
     

     După înălţarea Fiului său, Fecioara Maria, cu rugăciunile sale, ajută primele roade ale Bisericii. Chiar şi după ridicarea sa la cer, ea continuă să mijlocească pentru fiii ei, să fie pentru toţi un model de credinţă şi de dragoste şi să exercite asupra lor o influenţă mântuitoare, care provine din belşugul meritelor lui Cristos. Credincioşii văd în ea o imagine şi o anticipare a învierii care îi aşteaptă şi o invocă drept avocată, ajutătoare, susţinătoare, mijlocitoare.

198. Ce fel de cult se aduce sfintei Fecioare?
     

     Este un cult aparte, însă diferă în mod esenţial de cultul de adoraţie, adus numai Preasfintei Treimi. Acest cult de veneraţie specială are o exprimare deosebită în sărbătorile liturgice dedicate Născătoarei de Dumnezeu, în rugăciunea mariană, cum este sfântul Rozariu, compendiu al întregii evanghelii.

199. În ce mod este sfânta Fecioară Maria icoana escatologică a Bisericii?
     

     Biserica, privind la Maria, toată sfântă şi deja glorificată cu trupul şi cu sufletul, contemplă în ea ceea ce ea însăşi este chemată să fie pe pământ şi ceea ce va fi în patria cerească.

"CRED ÎN IERTAREA PĂCATELOR"

200. Cum se iartă păcatele?
     

     Cel dintâi şi principalul sacrament pentru iertarea păcatelor este Botezul. Pentru păcatele săvârşite după Botez, Cristos a instituit sacramentul Reconcilierii sau Pocăinţei, prin care cel botezat este reconciliat cu Dumnezeu şi cu Biserica.

201. Pentru ce are Biserica puterea de a ierta păcatele?
     

     Biserica are misiunea şi puterea de a ierta păcatele pentru că însuşi Cristos i-a conferit-o: "Primiţi pe Duhul Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute" (In 20,22-23).

"CRED ÎN ÎNVIEREA MORŢILOR"

202. Ce se arată cu termenul carne şi care este importanţa sa?
     

     Termenul "carne" se referă la slăbiciunea şi caracterul muritor al condiţiei umane. "Trupul este pivotul mântuirii" (Tertullian). Într-adevăr, noi credem în Dumnezeu creatorul trupului; credem în Cuvântul făcut trup pentru a răscumpăra trupul; credem în învierea trupului, împlinire a creaţiei şi a răscumpărării trupului.

203. Ce înseamnă "învierea trupului"?
     

     Înseamnă că starea definitivă a omului nu va fi numai sufletul spiritual despărţit de trup, dar că şi trupurile noastre muritoare vor reveni la viaţă într-o zi.

204. Ce raport există între învierea lui Cristos şi învierea noastră?
     

     După cum Cristos a înviat din morţi cu adevărat şi trăieşte pentru totdeauna, tot aşa, el însuşi îi va învia pe toţi în ziua de pe urmă, cu un trup nesupus putrezirii: "Spre învierea vieţii cei care au făcut binele, iar cei care au săvârşit răul, spre învierea judecăţii" (In 5,29).

205. Ce se întâmplă cu trupul nostru şi cu sufletul nostru o dată cu moartea?
     

     O dată cu moartea, despărţire a sufletului şi a trupului, trupul intră în putrezire, în timp ce sufletul, care este nemuritor, ajunge la judecata lui Dumnezeu şi aşteaptă să se unească din nou cu trupul atunci când, la întoarcerea Domnului, va învia transformat. A înţelege cum va avea loc învierea depăşeşte posibilitatea imaginaţiei noastre şi a intelectului nostru.

206. Ce înseamnă a muri în Cristos Isus?
     

     Înseamnă a muri în harul lui Dumnezeu, fără păcat de moarte. Cel care crede în Cristos, urmând exemplul său, poate să transforme în felul acesta moartea sa într-un act de ascultare şi de iubire faţă de Tatăl. "Vrednic de crezare este cuvântul: dacă am murit împreună cu el, vom şi trăi împreună cu el" (2Tim 2,11).

"CRED ÎN VIAŢA VEşNICĂ"

207. Ce este viaţa veşnică?
     

     Viaţa veşnică este aceea care va începe imediat după moarte. Ea nu va avea sfârşit. Va fi precedată pentru fiecare de o judecată particulară făcută de Cristos, judecătorul celor vii şi al celor morţi, şi va fi pecetluită de judecata finală.

208. Ce este judecata particulară?
     

     Este judecata de răsplată imediată, pe care fiecare, încă de la moartea sa, o primeşte de la Dumnezeu în sufletul său nemuritor, în funcţie de credinţa sa şi de faptele sale. Această răsplată constă în accesul la fericirea cerului, imediat sau după o purificare corespunzătoare, sau la osânda veşnică a iadului.

209. Ce se înţelege prin "cer"?
     

     Prin "cer" se înţelege starea de fericire supremă şi definitivă. Cei care mor în harul lui Dumnezeu şi nu au nevoie de purificare ulterioară sunt adunaţi în jurul lui Isus şi al Mariei, al îngerilor şi al sfinţilor. Astfel ei formează Biserica din cer, unde îl văd pe Dumnezeu "faţă în faţă" (1Cor 13,12), trăiesc în comuniune de iubire cu Preasfânta Treime şi mijlocesc pentru noi.

"Viaţa, în însăşi realitatea şi adevărul său, este Tatăl, care, prin Fiul în Duhul Sfânt, revarsă ca izvor asupra noastră a tuturor darurile sale cereşti. Şi datorită bunătăţii sale ne promite cu adevărat nouă, oamenilor, bunurile divine ale vieţii veşnice" (Sfântul Ciril din Ierusalim).

210. Ce este purgatoriul?
     

     Purgatoriul este starea celor care mor în prietenia lui Dumnezeu, însă, deşi sunt siguri de mântuirea lor veşnică, încă mai au nevoie de purificare pentru a intra în fericirea cerească.

211. Cum putem să ajutăm la purificarea sufletelor din purgatoriu?
     

     În virtutea comuniunii sfinţilor, credincioşii care încă mai sunt pelerini pe pământ pot ajuta sufletele din purgatoriu, oferind pentru ele rugăciuni, îndeosebi jertfa euharistică, dar şi pomeni, indulgenţe şi fapte de pocăinţă.

212. În ce constă iadul?
     

     Constă în osânda veşnică a celor care mor, prin alegere liberă, în păcat de moarte. Pedeapsa principală a iadului constă în despărţirea veşnică de Dumnezeu, singurul în care omul are viaţa şi fericirea, pentru care a fost creat şi la care aspiră. Cristos exprimă această realitate prin cuvintele: "Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic" (Mt 25,41).

213. Cum se conciliază existenţa iadului cu bunătatea infinită a lui Dumnezeu?
     

     Deşi vrea "ca toţi să ajungă la convertire" (2Pt 3,9), totuşi Dumnezeu, creându-l pe om liber şi responsabil, respectă deciziile sale. Prin urmare, însuşi omul, în autonomie deplină, se exclude în mod voluntar de la comuniunea cu Dumnezeu dacă, până în momentul morţii sale, persistă în păcatul de moare refuzând iubirea milostivă a lui Dumnezeu.

214. În ce va consta judecata finală?
     

     Judecata finală (universală) va consta în sentinţa de viaţă fericită sau de osândă veşnică, pe care Domnul Isus, întorcându-se ca judecător al celor vii şi al celor morţi, o va da faţă de "cei drepţi şi cei nedrepţi" (Fap 24,15), adunaţi cu toţii împreună în faţa lui. După această judecată finală, trupul înviat va fi părtaş de răsplata pe care sufletul a avut-o la judecata particulară.

215. Când va avea loc această judecată?
     

     Această judecată va avea loc la sfârşitul lumii, a cărui zi şi oră numai Dumnezeu le cunoaşte.

216. Ce este speranţa cerurilor noi şi a pământului nou?
     

     După judecata finală, însuşi universul, eliberat de sclavia putrezirii, va fi părtaş de gloria lui Cristos prin inaugurarea "cerurilor noi" şi a unui "pământ nou" (2Pt 3,13). Astfel se va ajunge la plinătatea împărăţiei lui Dumnezeu, adică realizarea definitivă a planului mântuitor al lui Dumnezeu de "a reuni în Cristos toate lucrurile cele din cer şi cele de pe pământ" (Ef 1,10). Atunci Dumnezeu va fi "totul în toţi" (1Cor 15,28), în viaţa veşnică.

"Amin"

217. Ce înseamnă amin-ul, care încheie mărturisirea noastră de credinţă?
     

     Cuvântul ebraic amin, care încheie şi ultima carte din Sfânta Scriptură, unele rugăciuni din Noul Testament şi rugăciunile liturgice ale Bisericii, înseamnă "da"-ul nostru încrezător şi total spus la tot ceea ce am mărturisit că credem, încrezându-ne pe deplin în cel care este "Amin"-ul (Ap 3,14) definitiv: Cristos Domnul.