CATEHISM

ARTICOLUL 3
Sfânta Scriptură

I. Cristos - Cuvântul unic al Sfintei Scripturi

101.    În condescendenţa bunătăţii sale, Dumnezeu, pentru a li se revela oamenilor, le vorbeşte în cuvinte omeneşti: «Într-adevăr, cuvintele lui Dumnezeu, exprimate în limbi omeneşti, s-au făcut asemenea vorbirii omeneşti, precum odinioară Cuvântul Tatălui Veşnic, luând trupul slăbiciunii omeneşti, s-a făcut asemenea oamenilor [101].»

102.    Prin toate cuvintele Sfintei Scripturi, Dumnezeu nu spune decât un singur Cuvânt, Cuvântul său unic, în care se exprimă pe sine în întregime [102]:

103.    De aceea Biserica a venerat întotdeauna dumnezeiasca Scriptură, după cum venerează şi Trupul Domnului. Ea înfăţişează neîncetat credincioşilor Pâinea Vieţii, luată de pe masa Cuvântului lui Dumnezeu şi a Trupului lui Cristos [104].

104.    În Sfânta Scriptură, Biserica îşi găseşte fără încetare hrana şi puterea [105], căci în ea nu primeşte numai un cuvânt omenesc, ci ceea ce este în realitate: Cuvântul lui Dumnezeu [106]. «Într-adevăr, în Cărţile Sfinte, Tatăl care este în ceruri iese cu multă iubire în întâmpinarea fiilor săi şi vorbeşte cu ei [107].»

II. Inspiraţia şi adevărul Sfintei Scripturi

105.    Dumnezeu este Autorul Sfintei Scripturi. «Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu şi este cuprins şi expus în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspiraţia Duhului Sfânt.

       «Sfânta Maică Biserica, pe baza credinţei primite de la apostoli, consideră sfinte şi canonice în totalitate cărţile Vechiului şi Noului Testament cu toate părţile lor, pentru că, fiind alcătuite sub inspiraţia Duhului Sfânt, îl au ca autor pe Dumnezeu şi au fost încredinţate ca atare Bisericii [108].»

106.    Dumnezeu i-a inspirat pe autorii omeneşti ai cărţilor sacre. «Pentru redactarea cărţilor sfinte, Dumnezeu a ales oameni şi s-a slujit de ei lăsându-le uzul capacităţilor şi puterilor proprii, pentru ca, acţionând El însuşi în ei şi prin ei, aceştia să scrie ca adevăraţi autori tot ceea ce voia El şi numai aceea [109].»

107.    Cărţile inspirate învaţă adevărul. «Întrucât tot ce afirmă autorii inspiraţi sau hagiografii trebuie considerat ca afirmat de Duhul Sfânt, trebuie declarat despre cărţile Scripturii că ele transmit cu certitudine, cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în Scrierile sacre [110].»

108.    Totuşi, credinţa creştină nu este o «religie a Cărţii». Creştinismul este religia «Cuvântului» lui Dumnezeu, «nu a unui cuvânt scris şi mut, ci a Cuvântului întrupat şi viu [111]». Ca ele să nu rămână literă moartă, Cristos, Cuvântul veşnic al Dumnezeului celui viu, trebuie, prin Duhul Sfânt, să «ne deschidă mintea la înţelegerea Scripturilor» (Lc 24, 45).

III. Duhul Sfânt, interpret al Scripturii

109.    În Sfânta Scriptură, Dumnezeu vorbeşte omului în felul oamenilor. Pentru a interpreta bine Scriptura, trebuie să fim deci atenţi la ceea ce au voit într-adevăr să afirme autorii omeneşti şi la ceea ce Dumnezeu a binevoit să ne descopere prin cuvintele lor [112].

110.    Pentru a descoperi intenţia autorilor sacri, trebuie ţinut seama de condiţiile timpului şi culturii lor, de «genurile literare» folosite în epocă, de modurile de a simţi, de a vorbi şi de a povesti curente în acel timp. «Căci adevărul este prezentat şi exprimat în mod diferit în textele care sunt în diferite sensuri istorice, sau profetice, sau poetice, sau de alt gen de expresie [113].»

111.    Dar cum Sfânta Scriptură este inspirată, există un alt principiu al interpretării corecte, nu mai puţin important decât precedentul şi fără de care Scriptura rămâne literă moartă: «Sfânta Scriptură trebuie citită şi interpretată întru acelaşi Duh în care a fost scrisă [114]».

       Conciliul Vatican II indică trei criterii pentru o interpretare a Scripturii conformă Duhului care a inspirat-o [115]:

112.    1. În primul rând trebuie dată o mare atenţie «conţinutului şi unităţii întregii Scripturi». Căci, oricât de diferite ar fi cărţile care o alcătuiesc, Scriptura este una, datorită unităţii planului lui Dumnezeu căruia Isus Cristos îi este centru şi inimă, deschisă de la Paştele său [116].

113.    2. În al doilea rând, Scriptura trebuie citită în «Tradiţia vie a Bisericii întregi». După o expresie a Sfinţilor Părinţi, Sfânta Scriptură se citeşte mult mai mult în inima Bisericii decât în mijloacele materiale ale exprimării sale. Într-adevăr, Biserica poartă în Tradiţia sa amintirea vie a Cuvântului lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt îi dă interpretarea spirituală a Scripturii («... după simţul spiritual pe care Duhul îl dăruieşte Bisericii [119]»).

114.    3. E necesară atenţia la «analogia credinţei [120]». Prin «analogia credinţei» înţelegem coeziunea adevărurilor de credinţă între ele şi în proiectul total al Revelaţiei.

Sensurile Scripturii

115.    După o veche tradiţie, se pot distinge două sensuri ale Scripturii: sensul literal şi sensul spiritual, acesta din urmă fiind subîmpărţit în sens alegoric, moral şi anagogic. Concordanţa profundă a celor patru sensuri asigură întreaga bogăţie citirii vii a Scripturii în Biserică:

116.    Sensul literal. Este sensul semnificat de cuvintele Scripturii şi descoperit de exegeza care urmează regulile interpretării corecte. «Omnes sensus (sc. Sacrae Scripturae) fundentur super litteralem. - Toate sensurile Sfintei Scripturi se bazează pe sensul literal [121].»

117.    Sensul spiritual. Datorită unităţii planului lui Dumnezeu, nu numai textul Scripturii, ci şi realităţile şi evenimentele despre care vorbeşte ea pot fi semne.
1. Sensul alegoric. Putem dobândi o înţelegere mai profundă a evenimentelor recunoscând semnificaţia lor în Cristos; astfel, trecerea Mării Roşii este un semn al biruinţei lui Cristos şi prin aceasta al Botezului [122].
2. Sensul moral. Evenimentele relatate în Scriptură trebuie să ne ducă la un mod corect de a acţiona. Ele au fost scrise «pentru învăţătura noastră» (1 Cor 10, 11) [123].
3. Sensul anagogic. Realităţile şi evenimentele pot fi văzute şi în semnificaţia lor eternă, călăuzindu-ne (în greceşte anagogé) spre Patria noastră. Astfel, Biserica, pe pământ, este semn al Ierusalimului ceresc [124].

118.    Un distih medieval rezumă bine semnificaţia celor patru sensuri:
Litera gesta docet, quid credas allegoria,
Moralis quid agas, quo tendas anagogia.
«Sensul literal te învaţă faptele, alegoria - ce trebuie să crezi,
sensul moral - ce trebuie să faci, anagogia - spre ce trebuie să tinzi.»

119.    «Este sarcina exegeţilor să lucreze după aceste reguli pentru înţelegerea şi expunerea mai profundă a sensului Sfintei Scripturi, pentru ca, printr-un studiu, într-un fel, pregătitor, să se maturizeze judecata Bisericii. Căci tot ceea ce se leagă de modul de a interpreta Scriptura se află supus în ultimă instanţă judecăţii Bisericii, care împlineşte dumnezeiasca poruncă şi slujire de a păstra şi interpreta Cuvântul lui Dumnezeu [125]»:

IV. Canonul Scripturilor

120.    Biserica a putut discerne ce scrieri trebuie numărate printre Cărţile Sfinte datorită Tradiţiei apostolice [127]. Lista lor integrală este numită «Canonul» Scripturilor. Ea cuprinde pentru Vechiul Testament 46 de scrieri (45, dacă se socotesc Ier şi Pl împreună) şi 27 pentru Noul Testament [128]:

       Geneză, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom, Iosua, Judecători, Rut, 1 şi 2 Samuel, 1 şi 2 Regi, 1 şi 2 Cronici, Esdra şi Nehemia, Tobia, Iudita, Estera, 1 şi 2 Macabei, Iob, Psalmii, Proverbele, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor, Înţelepciunea, Ecleziasticul, Isaia, Ieremia, Plângerile, Baruh, Ezechiel, Daniel, Osea, Ioel, Amos, Abdia, Iona, Miheea, Naum, Habacuc, Sofonia, Ageu, Zaharia, Malahia alcătuiesc Vechiul Testament;

       Evangheliile după Matei, Marcu, Luca şi Ioan, Faptele Apostolilor, Scrisorile Sfântului Paul către romani, 1 şi 2 către corinteni, către galateni, către efeseni, către filipeni, către coloseni, 1 şi 2 către tesaloniceni, 1 şi 2 către Timotei, către Tit, către Filemon, Scrisoarea către evrei, Scrisoarea lui Iacob, 1 şi 2 a lui Petru, cele trei Scrisori ale lui Ioan, Scrisoarea lui Iuda şi Apocalipsul alcătuiesc Noul Testament.

Vechiul Testament

121.    Vechiul Testament este o parte de neeliminat a Sfintei Scripturi. Cărţile lui sunt divin inspirate şi-şi păstrează o valoare permanentă [129], căci Vechiul Legământ nu a fost niciodată revocat.

122.    Într-adevăr, «economia Vechiului Testament avea ca scop principal să pregătească venirea lui Cristos, Răscumpărătorul universului». «Deşi conţin şi lucruri imperfecte şi condiţionate istoric», cărţile Vechiului Testament dau mărturie despre întreaga pedagogie divină a iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu: «În ele sunt adunate învăţături înalte despre Dumnezeu, o înţelepciune mântuitoare despre viaţa omului şi minunate comori de rugăciune; în sfârşit, în ele se află ascunsă taina mântuirii noastre [130].»

123.    Creştinii venerează Vechiul Testament ca pe cuvântul adevărat al lui Dumnezeu. Biserica a respins întotdeauna hotărât ideea de a lăsa la o parte Vechiul Testament sub pretext că Noul Testament l-ar fi făcut nefolositor (marcionismul).

Noul Testament

124.    «Cuvântul lui Dumnezeu, care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om care crede, se înfăţişează şi îşi arată în mod eminent forţa în scrierile Noului Testament [131].» Aceste scrieri ne dezvăluie adevărul definitiv al Revelaţiei divine. Obiectul lor central este Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, faptele, învăţăturile, pătimirea şi glorificarea lui, precum şi începuturile Bisericii lui sub lucrarea Duhului Sfânt [132].

125.    Evangheliile sunt inima întregii Scripturi «deoarece constituie principala mărturie despre viaţa şi învăţătura Cuvântului Întrupat, Mântuitorul nostru [133]».

126.    În constituirea Evangheliilor se pot distinge trei etape:
1. Viaţa şi învăţătura lui Isus. Biserica crede cu tărie că cele patru Evanghelii, «a căror istoricitate o susţine fără şovăire, transmit fidel ceea ce Isus, Fiul lui Dumnezeu, trăind printre oameni, a făptuit şi a învăţat realmente pentru mântuirea lor veşnică, până în ziua în care a fost înălţat la cer».
2. Tradiţia orală. «După Înălţarea Domnului, apostolii au transmis ascultătorilor lor ceea ce Isus a spus şi a făptuit, cu acea înţelegere mai deplină de care ei înşişi, instruiţi de evenimentele glorioase din viaţa lui Cristos şi luminaţi de Duhul Sfânt, aveau parte.»
3. Evangheliile scrise. «Autorii sacri au scris cele patru Evanghelii alegând anumite lucruri din mulţimea acelora care erau transmise fie oral, fie deja în scris, integrându-le pe altele într-o sinteză sau expunându-le în funcţie de situaţia Bisericilor, în sfârşit, păstrând forma unei vestiri, însă mereu astfel încât să ne comunice lucruri adevărate şi autentice despre Isus [134].»

127.    Evanghelia cvadriformă ocupă în Biserică un loc unic, despre care dau mărturie veneraţia pe care i-o acordă liturgia şi atracţia neasemuită pe care a exercitat-o din toate timpurile asupra sfinţilor:

Unitatea dintre Vechiul şi Noul Testament

128.    Biserica, încă din timpurile apostolice [137], iar apoi în mod continuu în Tradiţia ei, a pus în lumină unitatea planului divin în cele două Testamente, cu ajutorul tipologiei. Aceasta discerne în lucrările lui Dumnezeu din Vechiul Legământ prefigurări a ceea ce Dumnezeu a înfăptuit la plinirea timpurilor în persoana Fiului său întrupat.

129.    Creştinii citesc, aşadar, Vechiul Testament în lumina lui Cristos mort şi înviat. Această lectură tipologică arată conţinutul inepuizabil al Vechiului Testament. Dar ea nu trebuie să ne facă să uităm că el îşi păstrează valoarea proprie de Revelaţie, reafirmată de Mântuitorul însuşi [138]. De altfel, şi Noul Testament se cere citit la lumina celui Vechi. Cateheza creştină primară va recurge la el necontenit [139]. După o spusă veche, Noul Testament este ascuns în cel Vechi, iar cel Vechi este dezvăluit în cel Nou: «Novum in Vetere latet et in Novo Vetus patet [140]».

130.    Tipologia exprimă dinamismul spre împlinirea planului divin când «Dumnezeu va fi totul în toate» (1 Cor 15, 28). Astfel chemarea patriarhilor şi Exodul din Egipt, de exemplu, nu-şi pierd valoarea proprie în planul lui Dumnezeu prin faptul că sunt în acelaşi timp etape intermediare.

V. Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii

131.    «În Cuvântul lui Dumnezeu se află atâta putere şi tărie încât el constituie pentru Biserică sprijin şi forţă, iar pentru fiii Bisericii tăria credinţei, hrană a sufletului, izvor curat şi nesecat al vieţii spirituale [141]». «Creştinii trebuie să aibă acces larg la Sfânta Scriptură [142].»

132.    «Studiul Sfintelor Scripturi trebuie să fie sufletul teologiei. De asemenea, şi slujirea cuvântului, adică propovăduirea pastorală, cateheza şi toată formaţia creştină, în cadrul căreia omilia liturgică trebuie să aibă un loc privilegiat, primeşte din cuvântul Scripturii o hrană sănătoasă şi o putere sfântă [143].»

133.    Biserica «îndeamnă foarte stăruitor pe toţi creştinii (...) ca, prin citirea deasă a dumnezeieştilor Scripturi, să-şi însuşească ''înalta cunoaştere a lui Isus Cristos'' (Fil 3, 8). Într-adevăr ''necunoaşterea Scripturilor înseamnă necunoaşterea lui Cristos'' (Sf. Ieronim) [144].»

PE SCURT

Note