CATEHISM

ARTICOLUL 2
Transmiterea Revelaţiei divine

74.    Dumnezeu «vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoaşterea adevărului» (1 Tim 2, 4), adică a lui Cristos Isus [70]. Deci Cristos trebuie să fie vestit tuturor popoarelor şi tuturor oamenilor şi astfel Revelaţia să ajungă până la marginile lumii:

I. Tradiţia apostolică

75.    «Cristos Domnul, în care îşi găseşte împlinirea întreaga Revelaţie a Dumnezeului Preaînalt, a dat poruncă Apostolilor să predice tuturor, împărtăşindu-le darurile divine, ca pe izvorul oricărui adevăr mântuitor şi al oricărei discipline morale, Evanghelia făgăduită odinioară prin profeţi şi pe care a împlinit-o El însuşi şi a vestit-o cu gura sa [72].»

Propovăduirea apostolică...

76.    Transmiterea Evangheliei, conform poruncii Domnului, s-a făcut în două feluri:

       Oral «de apostoli, care, prin propovăduirea lor orală, prin exemplul dat şi prin instituţii, au transmis ceea ce primiseră din gura lui Cristos, din trăirea lor în apropierea lui şi din faptele lui, precum şi ceea ce învăţaseră sub inspiraţia Duhului Sfânt»;

       În scris «de apostoli şi oameni din preajma apostolilor, care, tot sub inspiraţia Duhului Sfânt, au consemnat în scris vestea mântuirii [73]».

...continuată în succesiunea apostolică

77.    «Pentru ca Evanghelia să se păstreze de-a pururi întreagă şi vie în Biserică, apostolii i-au lăsat ca urmaşi pe episcopi, încredinţându-le ''propria misiune de a învăţa'' [74].» Într-adevăr, «propovăduirea apostolică, ce este exprimată în mod deosebit în cărţile inspirate, trebuia să se păstreze printr-o succesiune neîntreruptă până la sfârşitul veacurilor [75]».

78.    Această transmitere vie, săvârşită în Duhul Sfânt, este numită Tradiţie întru cât e distinctă de Sfânta Scriptură, deşi e strâns legată de ea. Prin ea «Biserica, în învăţătura, în viaţa şi în cultul său, perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea însăşi, tot ceea ce crede [76]». «Afirmaţiile sfinţilor Părinţi atestă prezenţa dătătoare de viaţă a acestei Tradiţii, ale cărei bogăţii se revarsă în practica şi în viaţa Bisericii care crede şi se roagă [77].»

79.    Astfel comunicarea de sine făcută de Tatăl prin Cuvântul său în Duhul Sfânt rămâne prezentă şi lucrătoare în Biserică: «Dumnezeu, care a vorbit odinioară, vorbeşte fără întrerupere cu Mireasa Fiului său iubit, iar Duhul Sfânt, prin care glasul viu al Evangheliei răsună în Biserică şi, prin ea, în lume, îi călăuzeşte pe credincioşi la tot adevărul şi face să locuiască în ei cu îmbelşugare cuvântul lui Cristos [78].»

II. Raportul între Tradiţie şi Sfânta Scriptură

Un izvor comun...

80.    «Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură sunt strâns legate şi comunică între ele. Căci amândouă, curgând din acelaşi izvor divin, devin, într-un fel, o unitate şi tind spre acelaşi scop [79].» Şi una şi cealaltă fac prezent şi rodnic în Biserică misterul lui Cristos care a făgăduit că va rămâne cu ai săi «în toate zilele, până la sfârşitul lumii» (Mt 28, 20).

...două moduri distincte de transmitere

81.    «Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu întrucât este scrisă sub inspiraţia Duhului dumnezeiesc.»

       «Sfânta Tradiţie transmite integral urmaşilor apostolilor cuvântul lui Dumnezeu încredinţat apostolilor de Cristos Domnul şi de Duhul Sfânt, pentru ca aceşti urmaşi, călăuziţi de lumina Duhului adevărului, să-l păstreze cu fidelitate, să-l explice şi să-l răspândească prin propovăduire.»

82.    Biserica, deci, căreia îi e încredinţată transmiterea şi interpretarea Revelaţiei, «nu-şi dobândeşte certitudinea cu privire la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptură. De aceea, atât Scriptura cât şi Tradiţia trebuie primite şi venerate cu egală iubire şi consideraţie [80]».

Tradiţie apostolică şi tradiţii bisericeşti

83.    Tradiţia despre care vorbim aici vine de la apostoli şi transmite ceea ce ei au primit din învăţătura şi exemplul lui Isus şi ceea ce au învăţat prin Duhul Sfânt. Într-adevăr, prima generaţie de creştini nu avea încă un Nou Testament scris, şi însuşi Noul Testament atestă procesul Tradiţiei vii.

       Trebuie să distingem de aceasta «tradiţiile» teologice, disciplinare, liturgice sau devoţionale născute în decursul timpului în Bisericile locale. Ele constituie forme particulare în care marea Tradiţie capătă expresii adaptate diferitelor locuri şi timpuri. În lumina Tradiţiei apostolice aceste «tradiţii» pot fi păstrate, modificate sau părăsite, sub călăuzirea Magisteriului Bisericii.

III. Interpretarea tezaurului credinţei

Tezaurul credinţei încredinţat întregii Biserici

84.    «Tezaurul sfânt [81]» al credinţei (depositum fidei), cuprins în Sfânta Tradiţie şi în Sfânta Scriptură, a fost încredinţat de apostoli întregii Biserici. «Aderând la el, întregul popor sfânt, unit cu Păstorii săi, stăruie de-a pururi în învăţătura apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni, astfel încât, în păstrarea, trăirea şi mărturisirea credinţei transmise, se creează o deosebită unitate între episcopi şi credincioşi [82].»

Magisteriul Bisericii

85.    «Misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredinţată numai Magisteriului viu al Bisericii, a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Cristos [83]», adică episcopilor aflaţi în comuniune cu urmaşul lui Petru, episcopul Romei.

86.    «Acest Magisteriu nu e însă deasupra Cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujeşte, învăţând numai ceea ce a fost transmis, deoarece, prin porunca dumnezeiască şi cu asistenţa Duhului Sfânt, îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfinţenie şi îl expune cu fidelitate şi ia din acest unic tezaur al credinţei tot ceea ce propune ca adevăr de credinţă revelat de Dumnezeu [84].»

87.    Credincioşii, amintindu-şi de cuvântul lui Cristos către apostolii săi: «Cine vă ascultă pe voi pe mine mă ascultă» (Lc 10, 16) [85], primesc cu docilitate învăţăturile şi îndrumările pe care Păstorii lor le dau sub diferite forme.

Dogmele credinţei

88.    Magisteriul Bisericii îşi angajează pe deplin autoritatea primită de la Cristos atunci când defineşte dogme, adică atunci când propune, sub o formă care îl obligă pe poporul creştin la o adeziune irevocabilă de credinţă, adevăruri conţinute în Revelaţia divină sau adevăruri aflate într-o legătură necesară cu acestea.

89.    Există o legătură organică între viaţa noastră spirituală şi dogme. Dogmele sunt făclii pe calea credinţei noastre, o luminează şi îi dau siguranţă. Şi, reciproc, dacă viaţa noastră este dreaptă, mintea şi inima ne vor fi deschise pentru a primi lumina dogmelor credinţei [86].

90.    Legăturile reciproce şi coerenţa dintre dogme se află în ansamblul Revelaţiei misterului lui Cristos [87]. «Există o ordine sau ''ierarhie'' a adevărurilor învăţăturii catolice, în funcţie de legătura lor cu fundamentul credinţei creştine [88].»

Simţul supranatural al credinţei

91.    Toţi credincioşii participă la înţelegerea şi transmiterea adevărului revelat. Ei au primit ungerea Duhului Sfânt, care îi învaţă toate [89] şi îi călăuzeşte la tot adevărul [90].

92.    «Totalitatea credincioşilor (...) nu se poate înşela în credinţă şi manifestă această prerogativă prin simţul supranatural de credinţă al întregului popor atunci când ''de la episcopi şi până la ultimul credincios laic'' îşi exprimă consensul universal în materie de credinţă şi moravuri [91].»

93.    «Prin acest simţ al credinţei, insuflat şi susţinut de Duhul adevărului, Poporul lui Dumnezeu, sub îndrumarea Magisteriului sacru, (...) aderă neclintit la ''credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna'', o pătrunde mai adânc prin judecată dreaptă şi o aplică mai pe deplin în viaţă [92]».

Creşterea în înţelegerea credinţei

94.    Datorită asistenţei Duhului Sfânt, înţelegerea realităţilor şi a cuvintelor din tezaurul credinţei poate creşte în viaţa Bisericii:
- «prin meditarea şi studierea lor de către credincioşi, care îl păstrează în inimă [93]»; în mod deosebit «cercetarea teologică este cea care aprofundează cunoaşterea adevărului revelat [94];
- «prin pătrunderea adâncă pe care credincioşii o dobândesc din experienţa spirituală [95]»; «divina eloquia cum legente crescunt, - cuvintele dumnezeieşti şi cel care le citeşte cresc laolaltă [96]»;
- «prin propovăduirea acelora care, o dată cu succesiunea episcopală, au primit o carismă sigură a adevărului [97]».

95.    «Este aşadar evident că Sfânta Tradiţie, Sfânta Scriptură şi Magisteriul Bisericii, din hotărârea preaînţeleaptă a lui Dumnezeu, sunt atât de strâns legate şi asociate, încât nu pot exista separat şi toate împreună, fiecare în felul său, contribuie în mod eficace la mântuirea sufletelor, sub acţiunea aceluiaşi Duh Sfânt [98].»

PE SCURT

Note