CATEHISM

ARTICOLUL 11
«Cred în învierea morţilor»

988.    Crezul creştin - mărturisire a credinţei noastre în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi în acţiunea lui creatoare, mântuitoare şi sfinţitoare - culminează în proclamarea învierii morţilor la sfârşitul timpurilor şi în viaţa veşnică.

989.    Credem cu tărie, şi tot astfel sperăm, că, după cum Cristos a înviat cu adevărat din morţi şi trăieşte pentru totdeauna, tot astfel, după moartea lor, cei drepţi vor trăi pentru totdeauna cu Cristos cel înviat şi El îi va învia în ziua de apoi [1622]. Ca şi a lui, învierea noastră va fi lucrarea Preasfintei Treimi:

990.    Ceea ce în limba română s-a tradus prin «învierea morţilor» apare în textul original al Simbolului apostolilor ca «învierea cărnii, a trupului». Cuvântul «carne», «trup» se referă la slăbiciunea şi caracterul muritor al condiţiei umane [1624]. «Învierea trupului» înseamnă că după moarte nu va exista numai viaţa sufletului nemuritor, ci înseşi «trupurile noastre muritoare» (Rom 8, 11) vor redobândi viaţă.

991.    Credinţa în învierea morţilor a fost încă de la început un element esenţial al credinţei creştine. «Fiducia christianorum resurrectio mortuorum; illam credentes, sumus. - O convingere a creştinilor: învierea morţilor; prin această credinţă suntem [1625]:

I. Învierea lui Cristos şi a noastră

Revelarea progresivă a Învierii

992.    Învierea morţilor a fost revelată în mod progresiv de Dumnezeu poporului său. Speranţa în învierea corporală a morţilor s-a impus ca o consecinţă intrinsecă a credinţei într-un Dumnezeu creator al omului întreg, trup şi suflet. Creatorul cerului şi al pământului este şi acela care îşi păstrează cu fidelitate legământul cu Abraham şi cu urmaşii lui. În această dublă perspectivă va începe să se exprime credinţa în înviere. În încercările lor, martirii Macabei mărturisesc:

993.    Fariseii [1627] şi mulţi contemporani ai Domnului [1628] aveau speranţa în înviere. Isus o învaţă cu tărie. Saduceilor care o neagă le răspunde: «Oare nu de aceea rătăciţi pentru că nu cunoaşteţi Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu?» (Mc 12, 24). Credinţa în înviere se întemeiază pe credinţa în Dumnezeu care «nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii» (Mc 12, 27).

994.    Mai mult: Isus leagă credinţa în înviere de propria sa persoană: «Eu sunt Învierea şi Viaţa» (In 11, 25). Isus însuşi îi va învia în ziua de apoi pe cei care au crezut în El [1629] şi care au mâncat Trupul său şi au băut Sângele său [1630]. El dă încă de acum un semn şi o chezăşie redând viaţa unor morţi [1631], vestind prin aceasta propria sa înviere, care va fi totuşi de alt ordin. Despre acest eveniment unic vorbeşte ca despre «semnul lui Iona» (Mt 12, 39), semnul Templului [1632]: El vesteşte că va învia a treia zi după ce va fi ucis [1633].

995.    A fi martor al lui Cristos înseamnă a fi «martor al Învierii sale» (Fapte 1, 22) [1634], «a fi mâncat şi băut cu El după Învierea lui din morţi» (Fapte 10, 41). Speranţa creştină în înviere este în întregime marcată de întâlnirile cu Cristos cel înviat. Vom învia ca El, cu El, prin El.

996.    Încă de la început, credinţa creştină în înviere a avut de înfruntat neînţelegeri şi opoziţii [1635]. «În nici un punct credinţa creştină nu întâlneşte mai multă opoziţie decât în privinţa învierii trupurilor [1636].» Se acceptă de obicei că după moarte viaţa persoanei umane continuă în mod spiritual. Dar cum să crezi că acest trup atât de evident muritor poate învia la viaţa veşnică?

Cum învie morţii?

997.    Ce înseamnă «a învia»? În moarte, separarea sufletului de trup, trupul omului cade pradă putrezirii, în timp ce sufletul merge înaintea lui Dumnezeu, rămânând totuşi în aşteptarea momentului în care va fi unit iarăşi cu trupul său glorificat. Dumnezeu, în atotputernicia sa, va reda în mod definitiv viaţa incoruptibilă trupurilor noastre, unindu-le cu sufletele noastre prin puterea Învierii lui Isus.

998.    Cine va învia? Toţi oamenii care au murit: «Cei care au făptuit cele bune, spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea osândei» (In 5, 29) [1637].

999.    Cum? Cristos a înviat cu trupul său: «Priviţi mâinile şi picioarele mele: Eu sunt» (Lc 24, 39); dar nu s-a întors la o viaţă pământească. La fel, în El «toţi vor învia cu trupul pe care îl au acum [1638]», dar acest trup va fi transfigurat «în trup de slavă» (Fil 3, 21), în «trup spiritual» (1 Cor 15, 44):

1000.    Acest «cum» ne depăşeşte imaginaţia şi înţelegerea; nu este accesibil decât în credinţă. Dar participarea noastră la Euharistie ne dă încă de pe acum o pregustare a transfigurării trupului nostru de către Cristos:

1001.    Când? În mod definitiv «în ziua de apoi» (In 6, 39-40. 44. 54; 11, 24.); «la sfârşitul lumii» [1640]. Într-adevăr, învierea morţilor este intim asociată cu parusia lui Cristos:

Înviaţi împreună cu Cristos

1002.    Dacă e adevărat că Cristos ne va învia în «ziua de apoi», este adevărat şi că, într-un anume fel, suntem deja înviaţi cu Cristos. Într-adevăr, mulţumită Duhului Sfânt, viaţa creştină este, încă de pe pământ, o participare la moartea şi învierea lui Cristos:

1003.    Uniţi cu Cristos prin Botez, credincioşii participă deja realmente la viaţa cerească a lui Cristos cel înviat [1641], dar această viaţă rămâne «ascunsă cu Cristos în Dumnezeu» (Col 3, 3). «Ne-a înviat împreună cu El şi ne-a aşezat în ceruri, întru Cristos Isus» (Ef 2, 6). Hrăniţi cu Trupul lui în Euharistie, noi aparţinem deja Trupului lui Cristos. Când vom învia în ziua de apoi, «atunci ne vom arăta şi noi împreună cu El în slavă» (Col 3, 4).

1004.    În aşteptarea acelei zile, trupul şi sufletul celui credincios se împărtăşesc deja din demnitatea de a fi «ai lui Cristos»; de aici necesitatea respectului faţă de trupul propriu, dar şi faţă de trupul altuia, mai ales când suferă:

II. A muri în Cristos Isus

1005.    Pentru a învia împreună cu Cristos, trebuie să murim împreună cu Cristos. Trebuie «să ieşim din acest trup şi să ne mutăm la Domnul» (2 Cor 5, 8). În această «plecare» (Fil 1, 23) care e moartea, sufletul e despărţit de trup. El va fi unit iarăşi cu trupul său în ziua învierii morţilor [1642].

Moartea

1006.    «Enigma condiţiei umane îşi atinge culmea în faţa morţii [1643].» Într-un sens, moartea trupească este naturală, dar pentru credinţă ea este de fapt «plata păcatului» (Rom 6, 23) [1644]. Iar pentru cei care mor în harul lui Cristos, ea este o participare la moartea Domnului, pentru a putea participa şi la învierea lui [1645].

1007.    Moartea este capătul vieţii pământeşti. Vieţile noastre sunt măsurate de timp, în decursul căruia ne schimbăm, îmbătrânim şi, ca la toate fiinţele vii de pe pământ, moartea apare ca sfârşitul normal al vieţii. Acest aspect al morţii conferă o urgenţă vieţilor noastre: având în minte condiţia noastră muritoare, ne amintim şi că nu avem decât un timp limitat pentru a ne realiza viaţa:

1008.    Moartea este consecinţă a păcatului. Ca interpret autentic al afirmaţiilor Sfintei Scripturi [1646] şi ale Tradiţiei, Magisteriul Bisericii învaţă că moartea a intrat în lume din cauza păcatului omului [1647]. Deşi omul avea natură muritoare, Dumnezeu îl destina să nu moară. Moartea a fost deci contrară planurilor lui Dumnezeu Creatorul şi a intrat în lume ca urmare a păcatului [1648]. «Moartea trupească, de care omul ar fi fost ferit dacă n-ar fi păcătuit [1649]», este astfel «ultimul duşman» al omului, care va trebui învins [1650].

1009.    Moartea e transformată de Cristos. Isus, Fiul lui Dumnezeu, a îndurat şi El moartea, proprie condiţiei umane. Dar, în ciuda spaimei sale în faţa ei [1651], El a asumat-o într-un act de supunere totală şi liberă faţă de voinţa Tatălui său. Ascultarea lui Isus a transformat blestemul morţii în binecuvântare [1652].

Sensul morţii creştine

1010.    Datorită lui Cristos, moartea creştină are un sens pozitiv. «Pentru mine a trăi este Cristos şi a muri este câştig» (Fil 1, 21). «Vrednic de crezare e cuvântul acesta: dacă murim împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El» (2 Tim 2, 11). Aceasta este noutatea esenţială a morţii creştine: prin Botez, creştinul este deja în mod sacramental «mort împreună cu Cristos», pentru a trăi o viaţă nouă; şi dacă vom muri în harul lui Cristos, moartea fizică desăvârşeşte această moarte împreună cu Cristos şi încheie astfel încorporarea noastră în El, în actul lui răscumpărător:

1011.    În moarte, Dumnezeu îl cheamă pe om la sine. De aceea creştinul poate simţi faţă de moarte o dorinţă asemănătoare cu a Sfântului Paul: «Doresc să mă desfac de trup şi să fiu cu Cristos» (Fil 1, 23) şi îşi poate transforma propria moarte într-un act de ascultare şi de iubire faţă de Tatăl, după exemplul lui Cristos [1654]:

1013.    Moartea este sfârşitul peregrinării pământeşti a omului, al timpului de har şi de îndurare pe care Dumnezeu i-l oferă pentru a-şi realiza viaţa pământească după planul divin şi pentru a-şi hotărî destinul ultim. Când se va fi sfârşit «unicul drum al vieţii noastre pământeşti [1660]» nu ne vom mai întoarce la alte vieţi pământeşti. «E rânduit ca oamenii să moară o singură dată» (Evr 9, 27). Nu există «reîncarnare» după moarte.

1014.    Biserica ne încurajează să ne pregătim pentru ceasul morţii («De moarte neaşteptată, mântuieşte-ne, Doamne!»: Litania tuturor sfinţilor), s-o rugăm pe Maica Domnului să mijlocească pentru noi «în ceasul morţii noastre» (Rugăciunea Bucură-te, Marie) şi să ne încredinţăm Sfântului Iosif, patronul morţii bune:

PE SCURT

Note