CATEHISM

ARTICOLUL 9
«Cred... Sfânta Biserică catolică»

748.    «Cristos este lumina neamurilor; de aceea Conciliul, întrunit în Duhul Sfânt, doreşte ca, vestind Evanghelia la toată făptura, să lumineze pe toţi oamenii cu lumina lui Cristos, care străluceşte pe chipul Bisericii.» Cu aceste cuvinte începe «Constituţia dogmatică despre Biserică» a Conciliului Vatican II. Astfel, Conciliul arată că articolul de credinţă despre Biserică depinde în întregime de articolele care se referă la Cristos Isus. Biserica nu are altă lumină în afară de cea a lui Cristos; ea este, după o imagine îndrăgită de Părinţii Bisericii, comparabilă cu luna, a cărei lumină este în întregime o reflexie a soarelui.

749.    Articolul despre Biserică depinde de asemenea în întregime de cel despre Duhul Sfânt, care îl precede. «Într-adevăr, după ce am arătat că Duhul Sfânt este izvorul şi dătătorul oricărei sfinţenii, mărturisim acum că El este cel care i-a dat Bisericii sfinţenia [1198]». Biserica este, după expresia Sfinţilor Părinţi, locul «unde înfloreşte Duhul [1199]».

750.    Credinţa că Biserica este «Sfântă» şi «Catolică» şi că este «Una» şi «Apostolică» (aşa cum adaugă Simbolul niceno-constantinopolitan) este inseparabilă de credinţa în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Simbolul apostolilor formulează Credo [...] Ecclesiam - «cred (...) Biserica» şi nu în Biserică, pentru a nu-l confunda pe Dumnezeu cu lucrările sale şi pentru a atribui în mod clar bunătăţii lui Dumnezeu toate darurile pe care El le-a pus în Biserica sa [1200].

PARAGRAFUL 1. Biserica în planul lui Dumnezeu

I. Numele şi imaginile Bisericii

751.    În greceşte, cuvântul care desemnează «Biserica», (de la ekkalein, «a chema afară») înseamnă «convocare». El desemnează adunările poporului [1201], în general cu caracter religios. Este termenul utilizat frecvent în Vechiul Testament grec pentru adunările poporului ales înaintea lui Dumnezeu, mai ales pentru adunarea de la Sinai unde Israel a primit Legea şi a fost statornicit de Dumnezeu ca poporul său sfânt [1202]. Denumindu-se ekklesia, prima comunitate a celor care cred în Cristos se recunoaşte moştenitoare a acestei adunări. În ea, Dumnezeu îşi «convoacă» Poporul de la toate marginile pământului. Termenul Kyriaké, de unde provin church, Kirche, înseamnă «cea care aparţine Domnului». Cuvântul românesc Biserică vine din latinescul basilica.

752.    În limbajul creştin, cuvântul «Biserică» indică adunarea liturgică [1203], dar şi comunitatea locală [1204] sau întreaga comunitate universală a credincioşilor [1205]. Aceste trei semnificaţii sunt de fapt inseparabile. «Biserica» este Poporul pe care Dumnezeu îl adună din lumea întreagă. Ea există în comunităţi locale şi se realizează ca adunare liturgică, mai ales euharistică. Ea trăieşte din Cuvântul şi din Trupul lui Cristos şi devine astfel ea însăşi Trupul lui Cristos.

Simboluri ale Bisericii

753.    În Sfânta Scriptură, găsim numeroase imagini şi figuri legate între ele prin care revelaţia vorbeşte despre misterul inepuizabil al Bisericii. Imaginile luate din Vechiul Testament sunt variaţiuni ale unei idei de fond, cea a «Poporului lui Dumnezeu». În Noul Testament [1206], toate aceste imagini îşi găsesc un nou centru prin faptul că Cristos devine «Capul» acestui popor [1207], care este de aceea Trupul său. În jurul acestui centru s-au grupat imagini «luate fie din viaţa pastorală sau agricolă, fie din construcţii, din familie şi nuntă [1208]».

754.    «Biserica, într-adevăr, este staulul a cărui poartă unică şi necesară este Cristos [1209]. Ea este şi turma al cărei păstor Dumnezeu a prevestit că va fi El însuşi [1210] şi ale cărei oi, chiar dacă au în fruntea lor păstori omeneşti, totuşi sunt necontenit călăuzite şi hrănite de Cristos însuşi, Păstorul cel Bun şi Mai-marele păstorilor [1211], care şi-a dat viaţa pentru oile sale [1212].

755.    Biserica este ogorul lui Dumnezeu [1213]. Pe acest ogor creşte străvechiul măslin ale cărui rădăcini sfinte au fost patriarhii şi în care s-a petrecut şi se petrece împăcarea între iudei şi păgâni [1214]. Ea a fost sădită de Viticultorul ceresc ca o viţă aleasă [1215]. Viţa cea adevărată este Cristos, care dă viaţă şi rodnicie mlădiţelor, adică nouă, celor care rămânem în El prin Biserică şi care fără El nu putem face nimic [1216].

756.    Mai adesea, Biserica este numită zidirea lui Dumnezeu [1217]. Domnul însuşi s-a asemănat cu piatra aruncată de zidari şi care a devenit piatra unghiulară [1218]. Pe această temelie, Biserica este construită de apostoli [1219] şi din această temelie ea primeşte trăinicie şi coeziune. Această zidire primeşte diferite denumiri: casa lui Dumnezeu [1220], în care locuieşte familia sa, locuinţa lui Dumnezeu în Duh [1221], ''cortul lui Dumnezeu printre oameni'' (Ap 21, 3) şi mai ales templul sfânt, care, reprezentat de sanctuarele de piatră, este obiectul laudei sfinţilor Părinţi şi comparat pe bună dreptate în liturgie cu Cetatea sfântă, noul Ierusalim. Într-adevăr, în ea alcătuim pe acest pământ, ca pietre vii, un templu spiritual [1222]. Această Cetate sfântă, Ioan o contemplă coborând din cer de la Dumnezeu, la reînnoirea finală a lumii, ''gătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei'' (Ap 21, 1-2).

757.    Biserica se mai numeşte ''Ierusalimul de sus'' şi ''maica noastră'' (Gal 4, 26) [1223]; ea este descrisă ca mireasa neprihănită a Mielului fără pată [1224] pe care Cristos ''a iubit-o şi s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfinţească'' (Ef 5, 25-26), pe care şi-a unit-o printr-un legământ indisolubil şi pe care nu încetează să o ''hrănească şi să o îngrijească'' (Ef 5, 29) [1225]».

II. Originea, întemeierea şi misiunea Bisericii

758.    Pentru a scruta misterul Bisericii, trebuie să medităm mai întâi originea ei în planul Preasfintei Treimi şi realizarea ei progresivă în istorie.

Un plan născut în inima Tatălui

759.    «Tatăl veşnic, în planul total liber şi tainic al înţelepciunii şi bunătăţii sale, a creat universul, a hotărât să-i ridice pe oameni la împărtăşirea vieţii divine», la care i-a chemat pe toţi în Fiul său: «Pe cei care cred în Cristos, Tatăl a hotărât să-i adune în Sfânta Biserică». Această «familie a lui Dumnezeu» se constituie şi se realizează treptat de-a lungul etapelor istoriei umane, după dispoziţiile Tatălui: într-adevăr, Biserica a fost «prefigurată încă de la începutul lumii; pregătită în mod minunat în istoria poporului lui Israel şi în vechiul Legământ şi instituită în timpurile din urmă; a fost manifestată prin revărsarea Duhului Sfânt şi va fi împlinită în glorie la sfârşitul veacurilor [1226]».

Biserica - prefigurată de la începutul lumii

760.    «Lumea a fost creată în vederea Bisericii», spuneau creştinii vremurilor dintâi [1227]. Dumnezeu a creat lumea în vederea comuniunii cu viaţa sa divină, comuniune care se realizează prin «convocarea» oamenilor în Cristos, iar această «convocare» este Biserica. Biserica este scopul a toate [1228] şi chiar vicisitudinile dureroase, cum ar fi căderea îngerilor şi păcatul oamenilor, nu au fost îngăduite de Dumnezeu decât ca ocazie şi mijloc de a manifesta toată puterea braţului său, toată măsura iubirii pe care voia să o dăruiască lumii:

Biserica - pregătită în Vechiul Legământ

761.    Adunarea Poporului lui Dumnezeu începe în momentul în care păcatul distruge comuniunea oamenilor cu Dumnezeu şi cea a oamenilor între ei. Se poate spune că adunarea Bisericii este reacţia lui Dumnezeu la haosul provocat de păcat. Această reunificare se realizează în mod tainic în sânul tuturor popoarelor: «În orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptatea este plăcut lui Dumnezeu» (Fapte 10, 35) [1230].

762.    Pregătirea îndepărtată a adunării Poporului lui Dumnezeu începe cu chemarea lui Abraham, căruia Dumnezeu îi făgăduieşte că va deveni părintele unui popor mare [1231]. Pregătirea imediată începe cu alegerea lui Israel ca Popor al lui Dumnezeu [1232]. Prin alegerea sa, Israel trebuie să fie semnul adunării viitoare a tuturor neamurilor [1233]. Dar deja profeţii acuză pe Israel că a rupt legământul şi că s-a purtat ca o prostituată [1234]. Ei vestesc un Legământ nou şi veşnic [1235]. «Acest Legământ Nou l-a încheiat Cristos [1236].»

Biserica - instituită de Cristos Isus

763.    Fiul trebuie să realizeze, la plinirea timpului, planul de mântuire al Tatălui său; acesta este motivul «misiunii [1237]» sale. «Domnul Isus a pus început Bisericii sale proclamând Vestea cea Bună, adică venirea Împărăţiei lui Dumnezeu făgăduită de veacuri în Scriptură [1238]». Pentru a împlini voinţa Tatălui, Cristos a inaugurat Împărăţia cerurilor pe pământ. Biserica «este Împărăţia lui Cristos prezentă deja în mister [1239]».

764.    «Această Împărăţie străluceşte oamenilor în cuvântul, faptele şi prezenţa lui Cristos [1240].» A primi cuvântul lui Isus înseamnă «a primi însăşi Împărăţia [1241]». Izvorul şi începutul Împărăţiei este «mica turmă» (Lc 12, 32) a celor pe care Isus i-a chemat în jurul său şi al căror păstor este El însuşi [1242]. Ei sunt adevărata familie a lui Isus [1243]. Pe cei pe care i-a chemat astfel în jurul său, i-a învăţat un nou «mod de a acţiona», dar şi o rugăciune proprie [1244].

765.    Domnul Isus şi-a înzestrat comunitatea cu o structură care va rămâne până la desăvârşirea Împărăţiei. Mai întâi i-a ales pe cei Doisprezece cu Petru ca mai-marele lor [1245]. Reprezentând cele douăsprezece triburi ale lui Israel [1246], ei sunt pietrele de temelie ale noului Ierusalim [1247]. Cei Doisprezece [1248] şi ceilalţi ucenici [1249] participă la misiunea lui Cristos, la puterea lui, dar şi la soarta lui [1250]. Prin toate aceste acţiuni, Cristos îşi pregăteşte şi îşi construieşte Biserica.

766.    Dar Biserica s-a născut în primul rând din dăruirea totală a lui Cristos pentru mântuirea noastră, anticipată în instituirea Euharistiei şi realizată pe Cruce. «Începutul şi creşterea Bisericii sunt semnificate prin sângele şi apa care ies din coasta străpunsă a lui Isus cel răstignit [1251].» «Căci din coasta lui Cristos dormind pe Cruce s-a născut sacramentul admirabil al întregii Biserici [1252].» După cum Eva a fost creată din coasta lui Adam care dormea, tot astfel Biserica s-a născut din inima străpunsă a lui Cristos mort pe Cruce [1253].

Biserica - manifestată de Duhul Sfânt

767.    «O dată împlinită lucrarea pe care Tatăl a încredinţat-o Fiului pe pământ, în ziua Rusaliilor a fost trimis Duhul Sfânt pentru a sfinţi necontenit Biserica [1254].» Atunci «Biserica a fost arătată public în faţa mulţimii şi a început, prin propovăduire, răspândirea Evangheliei [1255]». Pentru că este «convocarea» tuturor oamenilor la mântuire, Biserica este, prin natura sa, misionară, trimisă de Cristos la toate neamurile pentru a face în ele ucenici [1256].

768.    Pentru ca Biserica să-şi poată realiza misiunea, Duhul Sfânt «o înzestrează şi o conduce prin diferite daruri ierarhice şi carismatice [1257]». «De aceea, Biserica, înzestrată cu darurile Întemeietorului său şi păstrând cu fidelitate poruncile dragostei, umilinţei şi abnegaţiei, primeşte misiunea de a vesti şi instaura la toate neamurile Împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu şi constituie pe pământ germenul şi începutul acestei Împărăţii [1258].»

Biserica - împlinită în glorie

769.    «Biserica (...) nu va ajunge la împlinire decât în gloria cerească [1259]», la întoarcerea glorioasă a lui Cristos. Până în acea zi, «Biserica înaintează peregrinând printre persecuţiile lumii şi mângâierile lui Dumnezeu [1260]». Aici, pe pământ, ea se ştie în exil, departe de Domnul [1261], şi aspiră la venirea deplină a Împărăţiei, la «ceasul în care va fi unită în slavă cu Regele său [1262]». Împlinirea Bisericii şi, prin ea, împlinirea lumii, în slavă, nu se va face fără mari încercări. Numai atunci, «toţi drepţii, începând cu Adam, de la dreptul Abel până la ultimul ales, se vor aduna la Tatăl în Biserica universală [1263]».

III. Misterul Bisericii

770.    Biserica se află în istorie, dar în acelaşi timp o transcende. Numai «cu ochii credinţei [1264]» poate fi văzută în realitatea ei vizibilă, realitate în acelaşi timp spirituală, aducătoare de viaţă divină.

Biserica - în acelaşi timp vizibilă şi spirituală

771.    «Unicul Mijlocitor, Cristos, a stabilit pe acest pământ Biserica sa sfântă, comunitate de credinţă, de speranţă şi de iubire, ca organism vizibil; El o susţine fără încetare şi, prin ea, revarsă asupra tuturor harul şi adevărul.» Biserica este în acelaşi timp:
- «societate organizată ierarhic şi Trup Mistic al lui Cristos;
- adunare vizibilă şi comunitate spirituală;
- Biserica de pe pământ şi Biserica plină de bogăţii cereşti».

       Aceste dimensiuni constituie împreună «o singură realitate, complexă, făcută dintr-un element uman şi un element divin [1265]»:

Biserica - mister al unirii oamenilor cu Dumnezeu

772.    În Biserică îşi împlineşte Cristos şi îşi revelează propriul mister ca scop al planului lui Dumnezeu: «să adune (să ''recapituleze'') toate în Cristos» (Ef 1, 10). Sfântul Paul numeşte «taină mare» (Ef 5, 32) unirea de logodnă a lui Cristos cu Biserica. Întrucât este unită cu Cristos ca şi cu un Mire [1268], Biserica devine, la rândul ei, mister [1269]. Contemplând în ea misterul, Sfântul Paul scrie: «Cristos cel din voi, nădejdea slavei» (Col 1, 27).

773.    În Biserică această comuniune a oamenilor cu Dumnezeu prin «dragostea care nu trece niciodată» (1 Cor 13, 8) este ţelul spre care e orânduit tot ceea ce este în ea mijloc sacramental legat de această lume care trece [1270]. «Structura sa este cu totul rânduită spre sfinţenia mădularelor lui Cristos. Iar sfinţenia se apreciază în funcţie de ''marea taină'' în care Mireasa răspunde prin darul iubirii la darul Mirelui [1271].» Maria merge înaintea noastră, a tuturor, «pe calea sfinţeniei», care este misterul Bisericii, ca «Mireasa fără pată sau zbârcitură» (Ef 5, 27). De aceea «dimensiunea mariană a Bisericii stă înaintea dimensiunii sale petrine [1272]».

Biserica - sacrament universal al mântuirii

774.    Cuvântul grecesc mysterion a fost tradus în latină prin doi termeni: mysterium şi sacramentum. În interpretarea ulterioară, termenul sacramentum exprimă mai ales semnul vizibil al realităţii ascunse a mântuirii, indicată prin termenul mysterium. În acest sens, Cristos însuşi e misterul mântuirii: «Non est enim aliud Dei mysterium, nisi Christus. - Nu există alt mister al lui Dumnezeu în afară de Cristos [1273]». Lucrarea mântuitoare a firii sale omeneşti sfinte şi sfinţitoare este sacramentul mântuirii care se manifestă şi acţionează în sacramentele Bisericii (pe care Bisericile din Orient le numesc «sfintele taine»). Cele şapte sacramente sunt semnele şi instrumentele prin care Duhul Sfânt revarsă harul lui Cristos, care este Capul, în Biserica ce este Trupul său. Biserica, aşadar, conţine şi comunică harul nevăzut pe care îl semnifică. În acest sens analogic ea este numită «sacrament».

775.    «Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc [1274]». A fi sacramentul unirii intime a oamenilor cu Dumnezeu: acesta este primul scop al Bisericii. Deoarece comuniunea între oameni se înrădăcinează în unirea cu Dumnezeu, Biserica este şi sacramentul unităţii neamului omenesc. În ea, această unitate a şi început, întrucât ea reuneşte oameni «din toate neamurile, rasele, popoarele şi limbile» (Ap 7, 9); în acelaşi timp, Biserica este «semn şi instrument» al deplinei realizări a acestei unităţi care încă trebuie să vină.

776.    Ca sacrament, Biserica este instrument al lui Cristos. «Este folosită de El ca instrument al răscumpărării tuturor [1275]», «sacramentul universal al mântuirii [1276]», prin care Cristos «dezvăluie şi în acelaşi timp înfăptuieşte misterul iubirii lui Dumnezeu faţă de om [1277]». Ea «este planul vizibil al iubirii lui Dumnezeu pentru omenire [1278]», care doreşte «constituirea întregului neam omenesc în unicul popor al lui Dumnezeu, adunarea lui în unicul Trup al lui Cristos, zidirea lui în unicul Templu al Duhului Sfânt [1279]».

PE SCURT

Note